– Seduși de senzaționalul mărunt al realității vieții noastre, care seamănă tot mai mult cu un circ, scăpăm din vedere descoperirile fundamentale ale științei, legate de destinul nostru de pământeni –
Mărgelele de pe Lună

Între 1969 și 1972, Statele Unite au reușit să aducă pe Terra 382 kg de mostre de pe suprafaţa Lunii. În 1976, Uniunea Sovietică a adus alte circa 170 de grame. A urmat o pauză de 44 de ani, până când, în 2020, a fost lansată misiunea chineză Chang’e 5, prima care a reînceput să colecteze eşantioane de sol selenar. Locul ales de chinezi a fost regiunea Oceanus Procellarum, cea mai mare întindere vulcanică de pe Lună. S-au colectat circa 1,7 kg de sol din lavele bazaltice selenare, aduse apoi pe Pământ. Cea mai spectaculoasă descoperire a fost aceea că pe suprafața Lunii sunt răsfirate o puzderie de „mărgele de sticlă”, cu dimensiuni variind între grosimea unui fir de păr şi un milimetru. Oamenii de știință au făcut apoi o constatare și mai interesantă: fiecare dintre sferele de sticlă este umplută cu apă. Conform unui studiu publicat în Martie, în revista „Nature Geoscience”, eşantioanele conţin până la două milionimi de gram echivalent în apă per gram de sferă. Cercetătorii de la Academia de Ştiinţe din China cred că „mărgelele de sticlă” au fost create prin impactul meteoriților care au topit materialul selenar. Chiar dacă „mărgelele” de pe suprafața Lunii sunt mici, ele compensează dimensiunea prin numărul lor foarte mare. Cercetătorii estimează că solul selenar este compus din 3% până la 5% „sfere de sticlă”. Și că în ele sunt depozitați, undeva, între 300 de miliarde și aproape 300 de trilioane de litri de apă. Cu alte cuvinte, sferele de sticlă ar putea fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât „rezervorul principal” implicat în ciclul apei pe Lună. Conform specialiștilor chinezi, aceste rezerve de apă ar putea fi folosite în cadrul viitoarelor explorări lunare. Iar procesul nici măcar n-ar fi complicat. „Putem încălzi pur şi simplu aceste mărgele de sticlă pentru a elibera apa stocată în ele”, a explicat unul dintre coautorii studiului.
Cum ne păcălește memoria
În urmă cu mai mulți ani, a devenit viral un filmuleț cu câțiva oameni care își aruncau unul altuia o minge de baschet. Privitorului îi era lansată provocarea de a număra pasele acelora dintre ei care erau îmbrăcați în tricouri albe. Ocupați cu această sarcină, majoritatea celor care au vizionat videoclipul nu au observat că printre jucători se plimba senin un personaj, care altfel ar fi fost tare greu de trecut cu vederea, dat fiind că era costumat într-o ditamai gorila. Acest test simplu era menit să demonstreze cum funcționează atenția selectivă, căreia îi scapă, adesea, lucrurile esențiale. Între timp, s-au făcut alți pași importanți în cercetarea modului în care ne lucrează mintea. Un studiu recent, realizat în Canada, relevă că oamenii îşi pot remodela și amintirile pentru a se potrivi cu aşteptările lor. Mintea ne schimbă cum vrea ea și trecutul. Iar constatările nu se aplică doar amintirilor pe termen lung, ci și celor de dată foarte recentă. „Chiar și pe termen scurt, memoria noastră ar putea să nu fie pe deplin sigură. În special atunci când avem așteptări puternice despre cum ar trebui să fie lumea, când memoria noastră începe să se estompeze puțin, chiar și după o secundă și jumătate, două secunde, trei secunde, începem să completăm ce-am trăit, pe baza așteptărilor noastre prezente”, au explicat cercetătorii.
Marte – a doua patrie pentru pământeni
Una dintre cele mai mari ambiții ale științei de azi este aceea de a trimite cât mai grabnic oameni pe Marte, o planetă menită să devină o a doua casă pentru pământeni, sau măcar un domiciliu „de rezervă”. NASA și-ar dori să atingă acest obiectiv chiar în următorul deceniu, și a inițiat deja în acest sens numeroase demersuri. În Aprilie anul acesta, ea a anunțat, de pildă, că i-a selectat pe cei patru participanți la prima misiune care urmează să simuleze viața pe Marte. Cei patru voluntari își vor petrece un an întreg într-o structură care imită condițiile în care vor trăi, într-o primă fază, pământenii, pe Planeta Roșie. Echipajul va avea și doi membri de rezervă, între care se numără și românca Anca Șelariu, microbiolog în cadrul Marinei SUA. Structura în care vor locui voluntarii NASA constă din patru dormitoare mici, două băi, o cameră de lucru, o sală de sport și un dispensar. În zona exterioară, structura este concepută să imite suprafața planetei Marte. Asemenea experimente, în care oameni meniți să ajungă pe Marte au trăit izolați, pentru ca cercetătorii să înțeleagă mai bine cum ar reacționa în cazul călătoriei și al traiului pe planeta roșie, s-au mai desfășurat și în trecut, de pildă, în Rusia. Unul dintre obstacolele majore în calea colonizării Planetei Roșii rămâne însă problema duratei lungi a călătoriei pe Marte. Distanța acesteia față de Pământ este considerabilă, variind între 54 și 400 de milioane de kilometri (distanța medie dintre Pământ și Lună e de doar 384.400 de kilometri). Cu tehnologia actuală, timpul de călătorie necesar pentru a duce oameni pe Marte ar trebui să fie de aproximativ șapte luni. Chiar și navele spațiale fără echipaj uman care au fost trimise până acum pe Marte au avut nevoie de 128 până la 333 de zile pentru a ajunge acolo. Însă cercetătorii par să fi găsit soluții și la problema duratei lungi a voiajului. Presa internațională a anunțat că o echipă de specialiști de la Universitatea din Florida a propus combinarea a două sisteme de propulsie, bazate pe energie nucleară (cea nuclear termică și cea nuclear electrică). Sistemul bimodal ar putea reduce timpul necesar pentru a străbate distanța de la Terra la Marte, cel puțin în teorie, la doar 45 de zile. Un alt plan pentru scurtarea duratei călătoriei pe Marte, tot la 45 de zile, a venit de la cercetătorii Universității McGill. Ei au conceput un sistem potrivit căruia, un laser aflat pe pământ ar putea fi folosit pentru a încălzi plasma de hidrogen a unei nave aflate pe orbită, până când aceasta ar forma suficient hidrogen gazos supraîncălzit, pentru a o propulsa până pe Marte.
Botoxul ne afectează emoțiile

Centrul pentru Neurobiologia Învățării și Memoriei (UCI), înființat la Școala de Științe Biologice de la Universitatea din California, a publicat anul acesta, în Februarie, un studiu care ar putea pune multă lume pe gânduri. În urma unui experiment cercetătorii au descoperit că injecțiile cu botox făcute pe fruntea unei persoane pot modifica modul în care creierul acesteia interpretează și procesează emoțiile altor oameni. Experimentul a fost următorul: zece femei, cu vârste cuprinse între 33 și 40 de ani, care nu folosiseră niciodată în viața lor botox, au fost supuse unui examen imagistic RMN, pentru a li se măsura activitatea cerebrală, în timp ce priveau imagini cu niște fețe de oameni pe care erau întipărite diverse expresii legate de emoții. Cele zece femei au fost apoi injectate cu botox în zona frunții și examenul imagistic a fost repetat. Chipurile omenești li s-au părut neutre, n-au mai distins nici un fel de sentimente pe ele, și nici nu au mai reacționat emoțional. Conform așa-numitei ipoteze a feedback-ului facial, atunci când vedem o față supărată sau fericită, tindem, fără să ne dăm seama, să reacționăm și noi, să ne contractăm sau să ne flexăm mușchii propriului chip, pentru a „participa” la expresia respectivă. De ce? Pentru că asta ne ajută să identificăm și să înțelegem mai bine emoția pe care o reflectă expresia interlocutorului și, în același timp, să o experimentăm la rândul nostru. Nu doar emoțiile ne modifică expresia facială și ci expresia facială ne afectează emoțiile. Nu degeaba se spune că atunci când zâmbim, chiar și silit, corpul nostru începe automat să producă hormoni ai fericirii. Constatări asemănătoare privind efectele botoxului au fost făcute și în anii trecuți. Potrivit unui studiu din 2010, pacienții care fuseseră injectați cu botox au avut nevoie de mai mult timp pentru a reacționa la propoziţii care conţineau limbaj emoţional. Au rămas indiferenți la ele. Iar un studiu din 2011 a relevat că pacienții care apelaseră la tratamente de înfrumusețare și se injectaseră cu botox pe frunte și în jurul ochilor, au avut probleme grave în a percepe emoțiile celorlalți. Suferința sau bucuria le deveniseră indiferente. Potrivit cercetătorilor, efectele substanței botulinice sunt însă cu dus și întors, putând avea și avantaje asupra stării psihice. Unii oameni de știință afirmă, de pildă, că incapacitatea de a se încrunta le poate fi de ajutor pacienților care suferă de depresie, întrucât fața senină pe care și-o văd în oglindă le dă încredere.
Războiul Cleopatrei
Un scandal uriaș a izbucnit în aprilie, după ce Netflix a realizat un film în care rolul Cleopatrei a fost interpretat de o actriță mulatră. În semn de protest, numeroși egipteni au decis să boicoteze Netflix, iar un avocat egiptean a intentat chiar și un proces, acuzând serviciul de streaming că „șterge identitatea egipteană” și solicitând nu doar aplicarea unor măsuri legale împotriva realizatorilor serialului, ci și închiderea Netflix în Egipt. Istoria ne învață însă că, de fapt, Cleopatra nu era nici mulatră, și nici de etnie egipteană, ci grecoaică. Dar trecând peste asta, dezbaterea privind rasa și, implicit culoarea vechilor egipteni, este una mult mai veche. Un studiu publicat în 2017, în revista „Nature Communications”, a încercat să tranșeze problema cu ajutorul testelor ADN efectuate asupra materialelor genetice prelevate de la 151 de mumii egiptene din situl arheologic Abusir el-Meleq, situat în centrul Egiptului antic. În urma analizelor, cercetătorii au constatat că egiptenii antici erau mai strâns înrudiți cu populațiile actuale din Orientul Apropiat și, în special, din Levant (Turcia, Irak, Israel, Iordania, Siria și Libanul de astăzi) decât cu actualii locuitori ai Egiptului. Concluzia preliminară pare să fie aceea că, strict cromatic vorbind, străvechii egipteni nu erau nici albi, nici negri și nici măcar mulatri, ci aveau mai degrabă o nuanță arămie a pielii. Cum pare de altfel să rezulte și din majoritatea frescelor lor.
Elefantul, frate de suflet cu omul

Când vorbim despre domesticire, ne referim, în general, la animalele pe care oamenii le-au îmblânzit, astfel încât să poată trăi alături de ei în gospodăriile sau fermele lor. Un antropolog american, pe nume Brian Hare, a speculat însă faptul că acest concept ni s-ar putea aplica și nouă. Și oamenii sunt animale domesticite! Potrivit așa-numitei ipoteze a auto-domesticirii umane, evoluția noastră a fost ghidată, într-o tot mai mare măsură, de o preferință pentru parteneri mai puțin agresivi și mai sociali. Fenomen care a contribuit, la rândul său, la creșterea capacității noastre de a comunica. Potrivit Science Alert, este posibil ca procesul de auto-domesticire prin care a trecut omul să fi avut un impact inclusiv asupra dimensiunii și formei craniului său, la fel cum s-a întâmplat în cazul animalelor din gospodăriile noastre, care au căpătat trăsături ceva mai rotunjite, mai „dulci”.
Dar oamenii de știință au ajuns la concluzia că s-ar putea ca nu doar oamenii să fi fost domesticiți în acest fel. Procese de selecție similare s-ar fi produs și în cazul unor animale. Primul exemplu de acest fel, identificat de același Brian Hare, este blânda și inteligenta maimuță Bonobo. Dar și mai interesant este că cercetătorii au găsit recent noi candidați pentru domesticire, care nu ne sunt nicidecum rude apropiate. Este vorba despre elefanți, acești giganți blânzi, care i-au impresionat de-a lungul timpului pe iubitorii de animale, nu doar prin comportamentul lor pașnic, ci și prin inteligența și empatia lor ieșită din comun. Când un membru al turmei se află în dificultate, elefanții îl consolează, atingându-l ușor cu trompa. Când un pui sau un elefant bolnav nu se poate ridica de pe jos, ceilalți încearcă să-l ajute, înghiontindu-l ușor. Renumiți pentru memoria lor redutabilă, elefanții par, de asemenea, capabili să recunoască oasele rudelor lor decedate și chiar să-și plângă morții. În plus, ei se recunosc în oglindă, ceea ce reprezintă un indiciu că sunt conștienți de sine. Potrivit unui studiu publicat în aprilie în revista de specialitate „Proceedings of the National Academy of Sciences”, este posibil ca toate aceste trăsături, precum și altele de același soi, să fi evoluat tocmai pentru că elefanții s-au domesticit, la fel ca și oamenii, în funcție de puterea lor de a empatiza. De altfel, atât oamenii, cât și elefanții manifestă o „prosocialitate crescută” – adică fac tot posibilul pentru a-i proteja și alina pe alții. Și la fel ca în cazul oamenilor, nivelurile de cortizol ale elefanților (principalul hormon al stresului) cresc atunci când animalele se confruntă cu situații dificile din punct de vedere social, cum ar fi decesele provocate de braconaj. Cercetătorii au documentat în total 19 trăsături cognitive, comportamentale și fiziologice comune oamenilor și elefanților, care par să le susțină ipoteza. Iar la acestea s-au adăugat și câteva dovezi genetice. Cercetătorii nu știu ce anume i-a determinat pe elefanți să capete toate aceste trăsături pe care le asociem cu domesticirea, dar o posibilă explicație este legată tocmai de dimensiunea lor impresionantă, care-i protejează de majoritatea prădătorilor și le permite să fie mai relaxați.