SAV DACIAN ROMI, mare meșter de arcuri tradiționale: „Vreau ca România și satul Tinca să ajungă pe harta celor mai bune arcuri istorice din lume”

– E învățător într-un sat din Bihor, dar a ajuns printre cei mai buni cre­atori de arcuri din lume. O afacere de familie pusă pe roate, ca să nu mai stea copiii cu ochii lipiți de tablete și de calculator –

„Asistăm la un fenomen național”

Nu este nici primul, nici unicul meșter din România care știe să facă o replică a arcului folosit de daci. Însă este cel care îl reproduce în cea mai bună și fidelă formă. Zeci de români și străini aș­teaptă să primească un arc dacic creat de el, iar asta înseamnă pentru biho­rea­nul Sav Romi mândrie, bucu­rie și… o mică afacere de fa­milie, năs­cută dintr-o pasiune.

La Valea Viilor, într-un pei­saj superb, aproape de Me­diaș, s-a desfășurat săptă­mâ­na trecu­tă cea mai mare com­petiție de tir cu arcul de până acum din România, concurs organizat de Arcașii Cetății și Transilvania Adventure.    160 de arcași din toa­te colțurile țării au venit să își demonstreze mă­ies­tria, să se împrietenească și să se bucure de natură. Printre par­ti­ci­panți s-a nu­mărat și cre­atorul de arcuri Sav Da­cian Romi. La fi­nalul zilei de con­curs, am stat de vorbă cu el pentru a afla mai multe despre arcul dacic și despre pasiunea de a trage cu arcul.

– Suntem în acest loc mirific, de la Valea Viilor, unde o mulțime de oameni au venit pen­­tru un concurs între arcași. Mulți dintre cei prezenți aici au avut arcuri semnate Sav Romi, cu care au și câștigat competiția. Cum te simți în astfel de momente, când îți vezi arcul pe podium?

– E o mare bucurie, la care nici nu visam până să mă apuc de acest meșteșug. Primesc mereu fo­tografii de la oameni cărora le-am vândut arcuri, fie din țară, fie din străinătate, și care îmi spun că au câștigat premii.

„După cinci săgeți trase, toată oboseala dispare”

– În ultimii ani, pasiunea de a trage cu arcul a crescut foarte mult în România, explozie de cluburi, întâlniri și competiții de arc tradițional. Cum se explică?

– Da, așa este, asistăm la un fenomen național. De exemplu, când am luat eu prima dată un arc, prin 2012, nu exista absolut nicio competiție de arc tradițional. Era doar arcul olimpic, la Federația Română, însă la arc tradițional, doar două foru­muri micuțe pe internet, care, din fericire, au de­venit fundația a ceea ce a urmat și ce vedem astăzi. Am ajuns să avem o Federație de tir cu arcul istoric, am ajuns de la câțiva arcași pe competiție, la 160, în doar câțiva ani, și asta spune ceva. Dacă în aceste condiții, cu război la granița țării, cu problemele economice existente, în condițiile în care arcașii sunt veniți din toate colțurile țării pe banii lor, cu cazare, drum și masă din propriul buzunar, să strângi un asemenea nu­măr de participanți mi se pare incre­dibil și minunat. Dar din­colo de să­gețile pe care le trag în concurs, oa­menii ăștia mai vin pentru ceva. Vin ca să iasă din cotidianul apăsător, vin să se împrietenească între ei și, nu în ulti­mul rând, ca să se reconecteze la natură, să se bucure de aer curat și de pei­sa­je superbe, cum numai în Româ­nia avem. Și mai este și o fru­musețe care ține de partea inte­ri­oa­ră – auto­con­trol, determi­na­re, depășirea de sine și discipli­nă. Intri într-o astfel de com­pe­tiție stresat și cu grijile de acasă, și după 4-5 să­geți trase le uiți, te con­centrezi la ținte. Iar la final, parcă ai vrea să mai fie un pic de tras, că parcă prea re­pede s-a ter­minat. Toată o­bo­seala dispa­re, mintea ți s-a limpezit, inima ți-e mai ușoară, te simți mai echilibrat interior. Iar prieteniile care se leagă sunt incredibile. Uite, eu am venit aici cu familia, și un prieten arcaș mi-a zis nu cumva să îmi caut cazare, neapărat să fiu musafirul lui. Și stăm cu toții la el, am povestit și ne-am simțit extraordinar de bine împreună. Astfel de relații între oameni fac cât tot aurul din lume!

Triumful arcului dacic

– Poate că o explicație a succesului e legată și de istorie: dacii. Tradiția trasului cu arcul în­ce­pe cu ei. O fi și un pic de mândrie la mijloc: să tragi cu arcuri, ca cele de pe Columna lui Traian…

– Da, pe Columna lui Traian sunt dovezi clare ale folosirii arcului de către daci. Apoi tradiția ar­cașilor s-a păstrat, încât o regăsim și la oștenii lui Ștefan cel Mare, și la cei ai lui Vlad Ţepeș, până târziu. Eu nu sunt nici pri­mul, nici unicul care face arc dacic, meritul meu este că l-am dus la o fidelitate la care nimeni nu l-a dus vreodată. În felul ăsta am avut bucuria să fac cunoscut arcul dacic și în străinătate, și cei care l-au văzut au fost impresionați. Eu fac parte din Societatea de Arcași Tradiționali, care are doar 28 de meșteri arcari din întreaga lume. Sigur, arcul dacic pe care îl fac eu astăzi este din materiale moderne, dar forma și structura lui este aceeași cu arcul ostașilor lui Decebal și este unică în lume.

– Care este secretul arcului dacic? De ce este el atât de special?

– Dacă mâine s-ar apuca cineva de construit arcul dacic, n-ar avea decât o singură soluție: să ia cele șase-șapte imagini de pe Columna lui Traian, să analizeze toate cele trei poziții în care se află – încordat, doar cu coarda pusă și fără coardă. Și pe baza acelor imagini, să stabilească ce geometrie are, ce dinamică și ce e de făcut ca să îl cons­tru­iască. Din 20 de meșteri, poate 6-7 ar reuși să îl facă așa cum trebuie, cu dinamica potrivită. Pentru că este un arc foarte diferit de ceea ce se știa – are 7 curbe în 125 de centimetri! Și fiecare curbă are rolul ei foarte bine determinat, nu sunt făcute să fie arcul mai atrăgător! Nu este doar frumusețe, este și o eficiență extraordinară! Dacă la majo­ritatea arcurilor moderne mânerul este construit către exterior, la cel dacic este făcut invers, către interior. Sigur, ăsta pare un detaliu tehnic, dar este ceea ce îl face să fie mai eficient, îi dă o viteză superioară săgeții în felul acesta. Asta înseamnă că și arcașul trebuie să fie mai bun. În plus, ca­petele arcului sunt mult mai curbate la daci, sea­mănă cu o lebădă, ceea ce este iarăși neobișnuit și destul de greu de obținut la construcție. Toate aces­te detalii și altele pe care nu le amintesc acum, pentru că sunt poate prea tehnice, ne spun nouă astăzi, după două mii de ani, că dacii erau niște arcași foarte experimentați, trăgători excepționali.

– Cum de reușeau dacii să construiască niște arme atât de complexe și de sofisticate?

– Mi-am pus și eu această întrebare și vă măr­tu­risesc că este uimitor ce reușeau să facă! În pri­mul rând, gândiți-vă că ei foloseau doar mate­riale naturale, lemn de tisă, salcâm, frasin sau alun. Însă pe „burta” acestui arc excepţional era lipit corn de animal, că acolo era nevoie de rezistenţă la com­presie, iar pe „spate”, unde era necesar un material elastic, cel mai probabil foloseau tendoane de bivol sau de cerb. Aceste materiale erau apoi li­pite la locul potrivit cu clei fă­cut din bășică sau pie­le de pește, cel mai pro­babil stu­rion. Este o ade­vărată artă și știință. Și magie, aș zice! Ca să vă dau doar un exemplu – cleiul se ob­ținea după ce o bășică de sturion era fiar­tă, la foc mic, timp de 3-4 zile! Apoi fier­tura aceea se punea la uscat timp de câteva luni, până devenea ca sticla. Din acel cristal spărgeau bucăți la ne­voie, îl puneau pe aburi și îl trans­­for­mau în lipiciul necesar pentru îm­bi­nare. Un în­treg proces este și cu pre­­pararea ten­donului de animal, care trebuia deshi­dra­tat, apoi rehidratat… Cum de aveau această știință? Cum au ajuns să alcătuiască aceas­tă rețetă? Im­posibil de spus! Se poate explica doar prin ra­finări ale meșteșugului timp de sute sau mii de ani. Și pentru că fabricarea unui arc putea să du­reze luni de zile, cel mai pro­babil astfel de arme erau re­zervate unei elite, unor căpetenii sau unor soldați spe­ciali.

Arcul din coada greblei

– Sunteți învățător în satul Tinca, din Bihor. Cum ați ajuns la pasiunea pentru arcuri și la meș­teșugul creării lor la cele mai înalte stan­darde?

– A, asta-i o poveste care îmi place să o spun! Era prin 2012, și eu cu soția ne tot gândeam cum să facem să scoatem copiii de la tabletă și de la calculator, că toată ziua stăteau cu ochii în ele. Ce să le găsesc eu să facă, fără să plece de acasă?, m-am întrebat. Ia să le cumpăr un arc! Și pentru că nu mă pri­cepeam, le-am luat copiilor un arc compound, de vreo 60 de li­vre, că așa citisem eu pe internet că e un arc bun. Este un arc foar­te mare, foarte greu și foarte com­plicat, total nepotrivit pentru copii. Când m-am pricopsit cu el și am văzut că nu e bun… l-am pus în cui    și as­ta a fost. Dar apoi am tot citit și am înțeles că un arc tradițional e mai simplu de folosit. Am cum­părat și unul tra­dițional, dar tot anapoda, că era așa de tare, de abia reușeam eu să îl întind, în niciun caz niște co­pii de 8-9 ani… na, greșeli de om nepri­ce­put. Și pentru că nu mai voiam să dau bani pe arcuri care nu erau bune, am zis, ia să fac eu un arc! Că bu­nicul meu fu­sese tâm­plar, a­veam scule moște­nite de la el și în plus îmi și plă­cea mie să meș­­teresc cu lemnul – mobila din ca­să mi-am fă­cut-o singur. No, și m-am apucat să ci­tesc des­pre cum se face un arc, am căutat pe in­ter­net, tot ce gă­seam. Pri­mul arc l-am făcut dintr-o coadă de greblă, când l-am arătat oamenii au râs și mi-au zis să mă a­puc de alt­ce­va. Da’ eu, cum sunt per­fecționist le-am zis că ăs­ta-i doar începu­tul și mai vorbim peste câți­va ani. Și așa a fost! E a­de­vărat că mi-a luat cam patru ani să fac un arc accep­tabil, dar am reușit.

– Cât de complicat este să construiești un arc bun?

– Un arc e o pre­lun­gire a brațului, o prelun­gire a arcașului, și de-asta eu nici azi nu fac arcuri în serie, fac pe mă­sura arcașului care îmi cere. Am făcut un arc, de exemplu, pentru un preot, și m-a sunat a doua zi, la 12 noaptea, să îmi spună că și-a pus reflector în curte ca să tragă și noaptea și că este extraordinar. Fiecare arc pe care îl trimit este verificat la milimetru și în detaliu, pentru că ceea ce vreau eu să vând este doar ca­litate, nu cantitate. Dacă ții în felul ăsta la calitate, nu poți să faci prea multe arcuri, faci câteva pe lună, dar în felul ăsta, eu aș vrea să ajung să fiu în topul mondial al cons­truc­torilor de arcuri.

– Care e cea mai mare satisfacție în a crea arcuri?

– Cea mai mare satisfacție a mea a fost că am vrut să îmi scot cei doi băieți de la tabletă și cal­cu­lator și astăzi ei nu sunt doar arcași, dar și colegii mei de atelier, lucrăm cot la cot, ca să facem ar­cu­rile. Am ajuns să am satisfacția de a face ceva îm­pre­ună cu copiii mei, să avem o mică afa­cere de fa­milie, dar să facem și sport cu arcul. Sunt faze de lu­­cru în care și soția mea lucrează în atelier îm­pre­ună cu noi, și asta mi se pare extraor­dinar. Am și o fe­tiță mai mică, de 11 ani,    ea e mai pu­­țin cu lu­crul în atelier, dar este o ar­că­șiță foarte bună, deja a câș­tigat mai mul­te me­dalii, fiind cam­pioană jude­țeană și na­țională. Dar cea mai mare pro­vocare a fost faptul că am luat fon­duri eu­ro­pene pentru achi­zi­­țio­­narea mași­ni­lor necesare la cons­truc­ția arcu­rilor.

– De ce provocare? Astfel de fon­duri nu sunt destinate ca să te ajute?

– Am luat 40 de mii de euro, dar condițiile de finanțare sunt foarte du­re, te obligă să ai cinci angajați. Dar la cinci angajați (chit că am fost noi, cei din fa­mi­lie), plătești și taxe la stat, încât am dat banii pri­miți înapoi, triplu! A fost foarte greu, ne-am trezit în fiecare zi la cinci dimi­neața, ca să muncim. A durat doi ani, ca să putem plăti tot. Și, Doamne îți mulțam că nu m-am îm­bol­năvit în timpul ăsta, că o lună dacă nu mun­ceam, nu aveam de unde să dau banii. A fost foarte greu, și a două oară nu aș mai face așa ceva (pro­gra­mul Start up Nation). Zic asta cu sinceritate și în speranța că poate aude cineva și schimbă un pic lucrurile, ca ast­fel de finanțări să fie un sprijin pen­tru oameni, nu o povară. Noro­cul meu a fost că am avut co­menzi, cam 50-60 de arcuri, deci, aveam o piață asigu­ra­tă pe aproa­pe un an de zile îna­inte.

– Cum arată planurile de vii­tor?

– Vreau să ajung în top 3 la ni­vel mondial, ca măiestrie și ca­li­tate în construcția arcului. În 2012, au râs de mine, deși le-am zis că în 6-7 ani o să fiu cel mai bun din Ro­mânia. Acum sunt. Și aș vrea ca Ro­mânia și satul Tinca să fie pe harta celor mai buni cons­­tructori de arcuri tradiționale și istorice din lume. Se poate rea­liza. Dacă Dum­nezeu o să ne țină fa­milia sănă­toa­să, putem să ajun­gem acolo!