„Am căutat toată viața un drum pe care să nu-l aleagă alții pentru mine”

A dat viață Rodicăi, în „Charleston”-ul sem­­nat de regizorul Andrei Crețulescu, a ju­cat-o pe Dora, în drama „De ce eu?”, și a strălucit în „Umbre”, comedia neagră a lui Bog­dan Mirică. În viața de zi cu zi, e însă cât se poate de… normală. Râde cu poftă, citește pe rupte și spu­ne lucrurilor pe nume. Luna aceasta, actrița An­dreea Vasile revine pe micile ecrane, într-o pro­duc­ție străină. „Spy/Master”, o poveste inspirată de des­tinul generalului Pacepa intră pe HBO Max din 19 mai.

„Mă sufoca gândul că o să fac toată viața ceva ce nu-mi place cu adevărat”

– Cine a fost Andreea Vasile, înainte să fie ac­trița Andreea Vasile?

– Cred că am fost un om foarte hăituit. Toată viața m-am căutat pe mine, am căutat un drum pe care să-l aleg eu, să nu-l aleagă alții pentru mine. Un drum care să mi se potrivească, chiar dacă nu e cel mai lin. În copilărie, am făcut hand­bal de per­formanță câțiva ani. Dar posibili­tatea de a face o carieră sportivă a ieșit de la sine din ecuație, la o vârstă la care, oricum, nu prea știam ce vreau. La un moment dat, am făcut o ruptură de menisc și a trebuit să renunț. Am rămas din anii ăia cu rigoarea și cu disciplina. Nu e puțin lucru să ai la 13 ani două antrenamente pe zi, unul între 7 și 8 dimineața, apoi altul, mai tehnic, între 16 și 17, după școală. Și apoi, să mai tre­buiască să faci și teme pentru a doua zi. Pe de altă parte, am urmat un liceu de limbi străine, îmi plăcea să citesc, lucrurile astea mă duceau de la sine către o facultate umanistă. Ce puteam să fac? Mama mea e educatoare. Lumea din jur mă împin­gea de la spate: „Păi, te faci profesoară, nu? Trebuie să faci și tu puțin mai mult ca mama ta”. Și așa am ajuns studentă la Litere, la Bucu­rești. Dar am con­tinuat să mă caut.

– De ce? Nu-ți găseai locul?

– Mi-era foarte greu, nu simțeam că mă regăsesc în lumea catedrei. Cred că mă simțeam într-un fel îngrădită, mă sufoca gândul că e sfârșitul, că lu­crurile nu vor sta niciodată altfel, că o să ajung să fac toată viața ceva ce nu-mi pla­ce cu adevărat. Îmi amintesc că aveam cursuri de dimineață, de la 8 și de la 10, dar niciodată nu reușeam să mă trezesc să ajung la ele. Eu fiind, culmea, o persoană foarte ma­tinală. Când vine mașina să mă ia la filmări, la 5 dimineață, sunt deja trează de o oră. Ba chiar mă trezesc cu 5 minute înainte să sune ceasul. Cred că atunci, în facultate, mă autosabotam, pentru că nu-mi doream, de fapt, să fiu la acele cursuri. Chiar și amintirile mele din perioada Li­terelor sunt cumva în ceață, ușor blurate. Nici nu-mi aduc aminte mare lucru. Par­că mă uit la un film straniu din viața altcuiva.

– Mai citești azi, te mai simți legată de literatură?

– Sigur, mi-a rămas pasiunea asta pentru citit. O aveam de dinainte, dar le-o datorez și unora dintre profesorii mei. Lui Mircea Cărtărescu, pe care mi-ar fi plăcut să-l prind la mai multe cursuri. Și lui Eugen Negrici, un om cu o pro­prie­tate a cuvintelor, cu un umor și o ele­ganță pe care puțini profesori le aveau.

„Cred că e mult histrionism în mine”

– Și drumul spre teatru cum s-a deschis?

– Eu nu mi-am dorit să fiu actriță de mică. Mul­tă vreme, mi-a fost ru­șine să recunosc asta. O sim­țeam aproa­pe ca pe-un handicap, dar ăsta e adevă­rul: chiar nu mi-am dorit să fac asta în copilărie. Nici n-aveam cum să-mi doresc, fiindcă nu aveam o educație în direcția asta. Când mai văd prin unele interviuri actori care spun că ei știau de mici ce vor să facă, aproape că-mi vine să-i întreb: „Băi, nene, dar voi cum știați în vremurile alea triste că vreți să fiți actori? Că eu am vrut să mă fac și avocat, și ste­war­desă, și doctor pediatru, și jurnalist de inves­ti­gație. Am trecut prin zeci de opțiuni până să mă gă­sesc. (râde) Cert e că, odată ajunsă la București, la fa­cultate, am început să merg la teatru. A început să mi se stârnească atenția și curiozitatea. Și apoi, prin 2003 sau 2004, cineva m-a luat de mână și m-a dus la Podul, trupa de teatru studențesc a lui Cătălin Na­um. Întâlnirea cu el mi-a schimbat traiectoria. După ce am absolvit Literele, am dat imediat exa­men la Teatru. Am simțit din prima că-mi place ce fac, că e un spațiu sigur pentru mine. Stăteam până târ­ziu la re­petiții. Era pentru prima dată când sim­țeam că nu mai tre­buie să mă chinuiesc să de­monstrez ceva, trebuie doar să fac.

– Din ce s-a hrănit ac­toria în cazul tău? Aveai de mică ușurința de a te pune în pielea altor per­sonaje?

– Cred că e mult histrio­nism în mine, și actoria mi-a dat șansa să mă joc cu părți din mine de care habar n-aveam. Pe scenă sau pe pla­toul de filmare ajungi să faci și să trăiești tot felul de lu­cruri, pe care în viața de zi cu zi n-o să le trăiești poate ni­ciodată, sunt situații limită, extrem de intense emo­țional, unele de-a dreptul tragice. Dar ai mereu o plasă de siguranță. Joci o scenă de viol, dai acolo tot ce ai mai bun, ca să iasă autentic. Dar seara ajungi acasă, faci un duș, bei un gin și lumea e alta.

– Vorbești de histrio­nism, dar cei care vă cu­nosc, pe tine și pe Tudor Giurgiu, partenerul tău de viață, pot spune cu mâna pe inimă că sunteți prin­tre cei mai normali și mai lipsiți de fasoane oameni din lumea asta a cinemaului.

– Am fost odată la o nun­tă și un invitat m-a întrebat ce meserie am. Când i-am spus că sunt ac­triță, replica a fost: „Păi, hai, zi-mi un banc, fă-mă și pe mine să râd”. (râde) Mie îmi place să fiu ac­triță pe set sau pe sce­nă, nu în afara incintei. Nu sunt actriță la mine în baie sau în sufragerie. Și nici când sunt cu familia sau cu prietenii mei. Cât des­pre toate celelalte lucruri care vin la pachet cu vi­zibilitatea publică, n-aș vrea să judec, dar cred, to­tuși, că un actor n-ar trebui să fie excesiv de vizibil pe rețelele de socia­lizare. Sigur că sunt foarte importante în ziua de azi, eu însămi am cont de facebook și de insta­gram, dar mi-e și puțin frică de ele, am grijă să nu fiu mai prezentă acolo decât în meseria mea. Pe de altă parte, pot să-i înțeleg și pe alții. Dacă la 20 de ani aș fi avut rețele de so­cia­li­zare, aș fi fost și mai histrionică, m-aș fi ex­pus mai mult. Când te apropii de 40, nu mai ești omul impulsurilor, nu te mai arunci, nu mai ai nevoia de validare din tinerețe, nu mai simți să te dai în stam­bă. Lași meseria să te ducă singură mai departe. Dacă îți faci treaba cât poți de bine, nu e nevoie să te arăți singur cu degetul.

„Nu există actori frumoși sau urâți. Există doar ochi”

– Schimbă vârsta felul în care te rapor­tezi la meserie, Andreea?

– Schimbă, da. Mă simt mult mai bântuită de me­seria asta decât acum un deceniu. Mult mai responsabilă. Mult mai conștientă că un film rămâ­ne și, peste ani, cineva se va uita la el. E o poveste care are putere, nu știi ce poa­te declanșa în privitor, ce schimbări de con­știință sau ce răspunsuri îi poate aduce. Toc­mai de aia contează ca partea mea, bucă­țica pentru care sunt eu responsabilă în poveste, să fie făcută cât mai bine. Țin minte că acum zece ani făceam yoga și instructoarea îmi tot spu­nea: „Fii prezentă! Încearcă să fii pre­zen­tă!”. Mă înnebunea, îmi venea să-i zic: „Măi, femeie, nu mă vezi că-s aici, unde mama nai­bii să fiu prezentă?”. Nu înțe­le­geam ce vrea de la mine. Ei bine, actoria m-a în­vățat să fiu prezentă nu doar pe set, ci și în viața de zi cu zi. Am învățat această disciplină a prezenței. Am avut de jucat o scenă cu Laurențiu Bănescu, eram pe platou, s-a în­tors brusc spre mine și a zis „Tu vii cu mine acum!”. A zis-o cu o așa încăr­că­tură, cu o asemenea voce, în­­cât mi-au dat lacrimile instantaneu. M-am tot întrebat după: „Ce s-ar fi în­tâmplat dacă n-aș fi fost 100% atentă la el, dacă aș fi ratat acea lucire din ochi, din momentul în care s-a întors spre mine? Aș mai fi putut, la rândul meu, să fiu autentică? Aș mai fi izbucnit în plâns?”. Mă fascinează felul în care rămânând 100% atent și prezent la ce se întâmplă în tine și în ceilalți, reu­șești să scoți din tine sen­timente și reacții de care n-aveai habar.

– De asta faci film?

– La 20 de ani, toți visăm că luăm Oscarul. Dar actoria nu e despre premii sau rochii frumoase. Când filmezi zece ore pe zi la -20 de grade, nu e nimic glam. Pe mine nu mă interesează să fiu în lu­mina reflectoarelor. Răspunsul cinstit e că îmi place actoria pentru aceste intensități pe care viața de zi cu zi nu ți le poate oferi. Realitatea de zi cu zi ne to­­­cește simțurile. Și, Doamne ferește, nimeni nu vrea să trăiască în viața lui doar tragedii și drame. Pen­tru mine, e ca la box. Un soi de antrenament con­­tinuu. Filmul mă ține în priză, prezentă, în con­tact cu mine însămi.

„Ai grijă să nu-ți pierzi lumina!”

– Arăți bine, Andreea! Ai mereu o aură lu­mi­noasă în jurul tău. Cum faci?

– În 2011, am participat la Berlinale Talents, un laborator artistic pentru actori și regizori de peste tot din lume. La un moment dat, un producător por­tughez mi-a zis: „Ai grijă să nu-ți pierzi lumina din ochi!”. Părea un fel de metaforă, așa. Dar, de fapt, fiecare zi care trece ne ia lumina din ochi, pentru că viața ne confruntă cu tot felul de întâmplări care ne macină sufletul. De aia ajung oa­me­nii morți înainte să moară. Mai ales în breasla asta, în ca­re te izbești de atâta stră­lucire și aparențe, de corpuri perfecte, de succes și bani, ajungi uneori să te uiți în ochiul omului și să nu mai vezi acolo nimic. Vivi Dră­gan, celebrul operator de film, are o vorbă: „Nu există ac­tori fru­moși sau urâți. Există doar ochi.” În ochi se văd sau nu se văd sensi­bi­litatea, inteli­gen­ța, min­ciuna, bucuria etc. Eu cred că, dacă până la 30-35 de ani te țin frumusețea, ti­nerețea, șarmul personal, du­pă vârsta asta, se vede tot ce ai citit, toată mu­zica pe ca­re ai ascultat-o, cât ai călă­to­rit, ce ai mâncat, cum ai avut gri­jă de tine, cât de empatic sau atent ești, câte frustrări ai, cu ce oameni te-ai în­conjurat, ce sistem de valori ai, cât iubești și ai fost iubit. Se vede și pe ce-ți cad ochii, atunci când deschizi prima oară fereastra de dimineață.

– Tu cu ce hrănești in­teriorul ăsta, în viața de zi cu zi?

– Pun în el din toate, din tot ce văd și aud. As­cult mu­zică, Kate Bush, Nick Cave, Patti Smith, Ar­­cade Fire, Perfume Ge­nius. Citesc. Am devorat cărțile Guzelei Ia­hina, ale lui Kalman Ste­fansson. „O viață măruntă”, a Hanyei Yanagiha­ra am ci­tit-o ca în transă. Acum ci­­tesc biografia lui Agassi, scri­să de J.R. Moehringer. Mă uit la filme. Cum prind seara un pic de timp, mă uit cu Tudor la „The Suc­ces­sion”, serialul care a făcut furori cu cele patru sezoane ale lui. Sunt in­credibil de buni actorii, și Brian Cox, și Jeremy Strong, și Kie­ran Culkin (fratele mai mic al lui Macaulay Culkin, din „Sin­gur aca­să”). Așa că citesc ca o obsedată tot felul de in­terviuri cu ei. Ies în parc cu fiul meu, avem Ciș­­migiul aproape, ne jucăm împreună, îi spun po­vești, merg mult pe jos. Nu fac sport, dar sunt mereu în mișcare. Uneori, iau metroul și mă uit mult la oameni, sunt atentă la ei. Știi că po­ziția corpului s-a modificat? Stau toți aple­cați, deasupra telefoa­nelor. În rest, trăim cât se poate de normal. Din când în când, de două ori pe an, mai mergem în câte-o vacanță. Visez ca la bătrânețe să avem o curte foarte mică, o gră­dină cu un lămâi și-o mag­nolie, unde să pot citi liniștită.

Pe urmele generalului Pacepa

– Nu te-am mai văzut pe scenă de câțiva ani. Ai renunțat cu totul la teatru pentru film?

– Nu am ales eu, pur și simplu s-a întâmplat. Co­laborările mele cu teatrele de stat din Brăila, Bucu­rești, Constanța s-au terminat în pandemie, fiindcă o vreme nu s-a jucat, iar apoi n-au mai fost bani de colaboratori, rolurile au fost preluate de cei care erau deja angajați. Dar nu vreau să mă plâng, fiindcă am muncit mult în film. Anul trecut, am avut norocul să se le­ge pro­iec­tele, din fe­bruarie până-n decem­brie am tot fost din­tr-o filmare în alta.

– Anul trecut s-a filmat și „Spy/Master”, un serial produs de HBO Max, care va avea pre­miera în România pe 19 Mai. E un serial în șase epi­­soade, regizat de Chris­topher Smith, care are în dis­tribuție foarte mulți actori români. Cum se ex­plică?

– „Spy/Master” e un film cu spioni, cu legături di­plomatice americano-ruso-române, în care pro­ta­gonist e omul cel mai apropiat de Ceaușescu, și care, la un moment dat, a trecut ca agent de partea ame­­ricanilor. Se pre­su­pune că filmul e ins­pirat de povestea reală a unui general de Secu­ritate și de decizia ex­trem de grea pe care a trebuit să o ia în 1978. E, deci, un serial profund ancorat în rea­litățile românești de atunci, în care apar și soții Ceau­șescu, jucați de doi ac­tori români, pe care nu-i voi dez­vălui. E deci explicabil că regi­zorul a preferat actori de la noi. Eu o joc pe soția acestui ge­ne­ral, ră­masă singură și aban­donată la mila autori­tăților comu­niste, într-o casă superbă. Un caz clasic de femeie boga­tă, care cade pradă de­presiei și alcoolului. A fost un rol provocator, dar și amuzant. Am avut de departe cele mai frumoase costume pe care le-am îmbrăcat vreo­dată, rochii super­be și pan­tofi cu toc pătrat, din anii ‘70. Și am avut un par­tener de joc minunat. Generalul Godeanu e jucat de Alec Secă­reanu, pe care îl ador. Am un mare respect pen­tru parcursul lui extraordinar și pentru cât de gene­ros și de riguros e pe platou. Nu pot să zic decât că merită să vedeți serialul, pentru că aduce îm­preună actori români unul și unul: pe Ana Ularu, pe Clau­diu Bleonț, pe Laurențiu Bănescu, pe Elvira Deatcu, pe Iulian Postelnicu și pe foarte tânăra Ale­xandra Bob, o actriță super talentată de doar 23 de ani.

„E greu să stai pe tușă în meseria asta”

– Ce faci când ai de filmat luni în șir? Băiețelul vostru e încă mic.

– Am noroc că nu am stat niciodată mai mult de cinci zile plecată. De obicei, filmez, mă întorc pen­tru câteva zile în țară, apoi plec iar. Și tot așa. „Spy/Master” s-a filmat la Budapesta,în cea mai ma­re parte, cred că am avut vreo șapte plecări în total. Pe Alex l-am lăsat cu mama mea, care mă aju­tă de foarte multe ori. Nu am simțit niciodată faptul de a avea un copil ca pe-un obstacol. Eu cred că, dacă trebuie musai să faci ceva, cu disciplină se gă­sesc mereu soluții. Tot sezonul 3 al serialului Umbre l-am filmat însărcinată. Am început în luna a patra și am terminat în luna a șaptea. Nu mă în­treba cum a fost. Nu știu. Am acceptat, pentru că am simțit că o să pot, știam cum sunt, știam că nu mă voi în­gră­șa. Pe final, când sarcina începuse să se vadă, m-au aju­tat oamenii de la costume și An­drei Butică, di­rectorul de imagine, care a avut grijă să filmeze din anumite unghiuri.

– Ai zice că nu prea-ți place să stai pe tușă…

– E greu să stai pe tușă în meseria asta. Aș putea să-ți dau răspunsul ăla frumos, cum că, atunci când nu joc, mă bucur de timp liber pentru alte lucruri. Dar adevărul e că, pentru un actor, să fie mult timp departe de platou e o mare uzură, pe care nu i-o repară nimeni. Multă vreme am ținut cursuri de actorie la Sala Dalles. Mă ajutau mult în perioadele în care nu filmam, pentru că mă țineau aproape de zona care mă interesa, unde puteam să expe­rimen­tez. Acum am renunțat la ele. Am avut noroc că pa­u­­zele de lucru n-au fost mari. Altfel, nu prea ai ce fa­ce. Te uiți la oameni, le urmărești gesturile, în­cerci să-i înțelegi cât mai bine, să le prinzi resor­turile. Îți vezi de viață, de familie. Grădinărești. Ci­tești. Te vezi cu prieteni. Toate astea sunt impor­tante.

– În Râmnicu-Vâlcea, orașul în care te-ai născut, te mai întorci vreodată?

– La 18 ani, când am plecat din Vâlcea, am ple­cat pentru că luasem deja tot ce îmi putea oferi un oraș de provincie. Simțeam că trebuie să descopăr alte locuri și alte drumuri, să trăiesc și în altă pa­radigmă. Dar am rămas foarte legată de orașul ăla. Mă întorc la el constant, nu doar pentru că e foarte frumos, foarte liniștit și foarte verde, ci și pentru că acolo trăiesc în continuare părinții și bunicul meu. Pentru că acolo a trăit bunica mea, care m-a și cres­cut, iar amintirile cu ea sunt încă foarte vii și pre­zente. Practic, tot ce am însemnat eu, toate bucu­riile și toate deziluziile copilăriei me­­le, sunt închise acolo, în orașul ăla, ca-ntr-un glob.

Fotografii: ALEX GÂLMEANU, ADI MARINECI, SPYMASTER