– Apa care curge la robinet este un fapt banal, dacă nu survin defecțiuni pe rețea. Abia când lipsește o prețuim. De aceea, orice stat responsabil se îngrijește ca sursele de apă destinate consumului uman să fie active și, mai ales, să fie curate. Mai mult: grija publică este extinsă și pentru apele utilizate în industrie. Care este politica europeană în domeniul apei? –
O bătaie de tun de la țărm
România a avut o legislație privind gospodărirea apelor încă dinainte de aderarea la Uniunea Europeană, în 2007. De fapt, o primă lege a apelor a fost emisă în 1898 și prevedea, printre altele, că principalele cursuri de ape, precum și apele mării, până la distanța de „o bătaie de tun de la țărm”, aparțin domeniului public. În anul 1924, a fost adoptată „Legea regimurilor apelor”, care prevedea necesitatea luării în evidența publică a râurilor, dar și adoptarea unor măsuri de amenajare a cursurilor de apă. Autoritățile comuniste au dus o politică activă în domeniul gospodăririi apelor, construind baraje uriașe (Porțile de Fier I, Bicaz, Vidraru), pentru electricitate, sisteme de irigații și rețele de apă pentru populație și pentru industrie. Apa a devenit un element important pentru modernizarea României, astfel încât, pentru prima oară în istorie, a fost înființat, în 1956, un Comitet de Stat al Apelor (CSA). Între anii 1974 – 1990, au fost elaborate programe naţionale de gospodărire a apelor, pe termen mediu şi lung, şi trasate schemele de amenajare a bazinelor hidrografice. La capitolul organizare, am stat bine în comunism, însă lipsa unor investiții sau delăsarea în întreținerea unor rețele de apă destinate populației a scăzut, în timp, calitatea apei potabile, situație care s-a prelungit și după 1989, până am intrat pe drumul european. În 2002, a fost înființată Administraţia Naţională „Apele Române” Bucureşti, instituţie publică de interes naţional, care funcţionează pe bază de gestiune şi autonomie economică. Uniunea Europeană a adoptat în 2000 o Directivă – cadru privind apa sau „apă de bună calitate în Europa”. România a transpus în legislația națională prevederile actului european. În același timp, au fost făcute și investiții în modernizarea rețelelor de apă potabilă. Totodată, apa a devenit un produs comercial prezent din abundență pe piață, fapt care a condus și la consecințe nedorite: recipientele din plastic au ajuns să polueze lacurile și râurile din țara noastră. În plus, apa ambalată în recipiente din plastic preia, în timp, microparticule din ambalaj, care ajung în organismul nostru.
Directiva europeană a apei
Apele în cadrul Uniunii Europene se află sub o presiune tot mai mare, având în vedere creșterea continuă a cererii de apă de bună calitate în cantități suficiente, pentru o serie întreagă de utilizări. Obiectivul Directivei Apă este de a proteja și a îmbunătăți calitatea apei din toate statele membre. Sunt avute în vedere, printre altele: protejarea tuturor formelor de apă (apele de suprafață, subterane, interioare și de tranziție), redresarea ecosistemelor din aceste ape și din jurul acestora; reducerea poluării în corpurile de apă; garantarea unei utilizări durabile a apei de către persoanele fizice și de către întreprinderi. Ce înseamnă aceste lucruri, în activitatea reală, dincolo de textele legislative? Mai întâi, nevoia de apă tot mai mare. Suprafața construită s-a extins enorm în România. În ultimii 30 de ani, au fost scoase din circuitul agricol peste 600.000 de ha. Pe aceste terenuri au fost construite cartiere rezidențiale, unități industriale, depozite, mall-uri etc. Dezvoltarea zonelor locuite a însemnat extinderea rețelelor de apă și canalizare. Pentru asta au fost alocați bani de la bugetul european, dar și de la bugetul național, în cadrul programelor operaționale regionale, derulate din 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană. Consumul mare de apă a generat și nevoia de a redirecționa apele uzate către stații de epurare, o exigență a U.E. fiind ca apele reziduale să fie deversate în râuri, după ce au fost în prealabil filtrate, pentru a evita poluarea. Acest lucru li se cere și agenților economici. Mai mult, apele reziduale pot fi purificate și recirculate, fie în industrie, fie în agricultură, pentru a economisi rezervele de apă din natură (lacuri de acumulare, ape subterane etc.). Sigur, peste toate aceste exigențe primează aceea de a oferi consumatorilor o apă potabilă de înaltă calitate, purificată de micro-organisme și de elemente minerale dăunătoare sănătății. „Directiva Apă” stabilește responsabilități clare pentru autoritățile naționale: să identifice bazinele hidrografice care se află pe teritoriul lor – adică zonele terestre înconjurătoare din care apa se scurge în anumite sisteme hidrografice; să desemneze autorități pentru gestionarea acestor bazine în conformitate cu normele UE (există administrații bazinale pentru fiecare bazin hidrografic, de pildă, pentru Mureș, Olt, pentru apele din Dobrogea etc.); să analizeze impactul activității umane și realizarea unei evaluări economice a utilizării apei; să monitorizeze starea apei din fiecare bazin; să înregistreze zone protejate, cum ar fi cele folosite pentru apa potabilă, care necesită atenție specială; să elaboreze și să pună în aplicare „planuri de gestionare a districtului hidrografic” pentru a preveni deteriorarea apelor de suprafață, a proteja și a spori calitatea apelor subterane și a conserva zonele protejate etc.
Mai sunt câteva milioane de locuitori ale căror gospodării nu sunt racordate la rețele publice de apă
Populaţia conectată la sistemul public de alimentare cu apă a reprezentat 74,1% (14.177.807 locuitori) din populația rezidentă a României, în anul 2021, cu 240.889 mai mulți locuitori conectați decât în 2020, potrivit INS. La nivelul regiunilor de dezvoltare, în anul 2021, ponderea cea mai mare a populației conectate la sistemul public de alimentare cu apă, în total populație rezidentă, s-a înregistrat în regiunea București – Ilfov (88,7%), urmată de regiunea Sud-Est (88,2%). Gradul cel mai redus de racordare s-a înregistrat în regiunea Nord-Est (52,6%), urmată de regiunea Sud-Vest Oltenia (62,3%). Mai sunt, așadar, câteva milioane de locuitori ale căror gospodării nu sunt racordate la rețele publice de apă. Schimbările climatice, care duc fie la aridizarea unor teritorii, fie la precipitații abundente, de tip aversă/rupere de nori și la inundații masive, pun o mare problemă în domeniul gospodăririi apelor. Scăderea debitului unor fluvii și râuri interioare obligă autoritățile să ia decizii majore, cum ar fi să restrângă dreptul fermierilor de a utiliza apa pentru irigații, ca să mențină disponibile rezervele de apă potabilă pentru populație. S-a întâmplat în Franța, anii trecuți. Mai mult, Parisul a pus ochii și pe proprietarii de piscine, fie ei chiar și celebrități: ar fi lipsit de etică să te răcorești în piscina alimentată cu apă din sursă publică, în timp ce populația trebuie să facă economii la apă. Din fericire, România are o rețea bogată de ape curgătoare, deține lacuri naturale și artificiale, ape subterane, plus marele fluviu, Dunărea. Cu toate acestea, seceta pune mari probleme în sudul și sud-estul țării. Am semnalat mai de mult într-un articol publicat în „Formula AS”, despre restricționarea consumului de apă, în numeroase orașe din România, din cauza secetei. Ne vom mai confrunta cu astfel de situații și în viitor. Totodată, în lipsa unor investiții complete în consolidarea malurilor râurilor, o ploaie torențială poate duce la formarea viiturilor distructive. „Furia apelor” lasă multe pagube în urmă. În concluzie, „politica apei” este la fel de importantă ca apa în sine. Fără legi și instituții care să le aplice, orice stat riscă să experimenteze o criză a apei: fie că îi lipsește, fie că apa este de calitatea proastă sau chiar nocivă, prin poluare, fie că apa își face de cap, în absența consolidării malurilor și a unor lucrări de îndiguire corect executate. Aș spune că un stat se definește în relația cu cetățenii săi, și prin modul în care știe să gestioneze apa.
