POVEȘTI CU SFINȚI

Marcu s-a născut și a copilărit în Cirene, astăzi Shahat, în Libia, cea mai frumoasă și mai bogată cetate a Pentapolis-ului Africii. Fondat de greci pe o coastă a Mediteranei, orașul avea un port important, era bogat și pestriț în neamuri și credințe, ca mai toate polis-urile elene. Un discipol al lui Socrate a întemeiat aici o școală de filosofie, care a primit numele cetății, purtându-i faima prin lume. Serile, când vipia se potolea și vântul blând al mării răcorea pantele repezi ale muntelui de care era aninată cetatea, locuitorii se strângeau în agora, pentru a sta la taifas, punând la cale, după obiceiul elinilor, nu numai treburile lumești, ci și pe cele ale minții. Deși evreu, Marcu a crescut, așadar, în soarele blând al Mediteranei, luminat de credința neclintită în Iahve și înțelepțit de filosofia grecilor. Părinții lui, Aristopulos și Maria, erau oameni bogați, și-l vor fi purtat nu numai la sinagogă, ci și la școli alese. Nu știm când anume, dar, cu siguranță, înainte de a fi ajuns la maturitate, familia întreagă a luat drumul Ierusalimului. Iar aici, în Țara Sfântă (ne spune tradiția bisericii egiptene copte, pe care el a întemeiat-o), Marcu a avut întâlnirea vieții lui – L-a cunoscut pe Iisus.
Străinul care a schimbat apa-n vin

De bună seamă că dincolo de poleiala amestecului de neamuri în care crescuse la Cirene, Marcu fusese și rămăsese, în adâncul inimii lui, un iudeu adevărat. Adică un om pentru care neamul nu însemna doar o limbă, ci și o credință pe care nu o mai avea nimeni, o credință într-un singur Dumnezeu și, mai presus de toate, o așteptare pe care cei care nu erau iudei nu o puteau pătrunde – așteptarea lui Mesia. Evreii creșteau de mici cu acest dor de nestins, al unui trimis al lui Iahve, care să-i elibereze. Marcu nu avea cum să fie altfel decât toți cei din neamul său. Iarna, la gura vetrei, tatăl său îi va fi depănat învățături din Tora și din Talmud și-i va fi spus cum avea Mesia să așeze la locul cuvenit regatul lui Israel. Și-n inima lui de copil, figura acestui trimis al lui Dumnezeu va fi crescut împletită cu dorurile lui curate, cu primele rugi și cu cele mai luminoase nădejdi, pe care doar o inimă neprihănită de prunc e în stare să le zămislească. Toate dorurile acestea, pe care nu le pot cuprinde în câteva rânduri, i se vor fi revărsat într-o seară când, venit la o nuntă din Cana, a întâlnit un străin. Nu-L cunoștea, era din Nazareth, dar străinul l-a privit o dată și a fost de ajuns ca inima să i se aprindă. Nu ar fi putut să spună de ce, dar simțea că tânărul bărbat care ședea tăcut printre meseni nu era un om ca toți ceilalți. Ceva, ca o putere nevăzută, îl înconjura. Marcu nu ar fi putut să spună nimănui de ce, dar știa, așa cum numai inima știe, că ceva mai presus de această lume îi lega. Apoi a fost semnul care i-a pecetluit credința. Când nunta s-a adâncit în noapte, după ce mesenii isprăviseră vinul, străinul i-a pus să aducă vasele cu apă. Nu a înțeles nimeni de ce, nu le era sete, dar, cu toate acestea, s-au supus. Marcu își va fi adus aminte toată viața cum a luat chiupul cu gura largă în mâini, cum străinul i-a cerut să i-L aducă să-l binecuvânteze și cum, după ce s-au rugat, i-a cerut să le toarne mesenilor în pahare. Și, din ulciorul plin cu apă, o apă pe care el însuși o gustase, apă chioară, sălcie și călduță, ca toată apa din Iudeea, a curs în cănile de lut un vin curat, cel mai bun și mai înmiresmat vin pe care-l băuse vreodată, cu mult mai bun decât cel de Chios, pe care ai lui îl cumpărau numai la marile sărbători, ca să-și cinstească oaspeții. Și ce i-a atins mai abitir inima lui Marcu a fost sfiala Străinului – necum mândru că preschimbase apa-n vin, ci, mai degrabă, rușinat că lor, tuturor mesenilor, asta li se părea cea mai grozavă minune. Străinul părea să aștepte și să se încreadă în alt fel de minuni, mai ascunse și mai greu de pătruns pentru mesenii care, de acum, erau amețiți și dornici de snoave. Din acea seară, Marcu l-a tot căutat pe străin. Nuntașii i-au spus că se numea Iisus și că era din Nazareth, unde meșteșugea în lemn, grijind și de mama lui, Maria.
Casa din Ierusalim

Marcu nu a făcut parte dintre cei doisprezece apostoli, era prea mic pentru asta, abia ieșit din adolescență. Tradiția îl socotește printre cei șaptezeci de ucenici ai lui Iisus, un grup mai larg, care au fost alături de Hristos, dar nu în toată vremea. Însă, în clipele cele mai amare și cele mai pline, i-a fost aproape. Marcu a fost de față la cea din urmă cină. Îl va fi urmărit prin înserarea moale, străpunsă doar de bobul de lumină al câtorva opaițe. Și-i va fi rămas pe veci în inimă chipul lui Iisus, decupat printre umbrele care se desenau pe pereții camerei largi. Paloarea feței Domnului, care privea adânc în negurile ce urmau să se abată asupra Lui, zâmbetul stins, liniștea, dragostea aceea blândă cu care-i învăluia. A fost Cina ultimei și celei mai mari iubiri pe care o cunoscuse în viață. Și cea mai tulburătoare, pentru că, la sfârșit, Domnul a frânt o pâine, le-a împărțit bucățile și le-a spus că ea e însuși Trupul Lui. Trup Sfânt, de Dumnezeu întrupat. Și le-a mai spus să facă asta întru pomenirea Lui. Greu cuvânt, tainic, plin de tâlcuri. Marcu nu avea cum să le pătrundă înțelesul și poate că nici apostolii nu l-au pătruns, afară de Ioan, care, cu capul plecat pe umărul lui Rabunni, înțelegea cu inima tot ceea ce ei nu puteau prinde în minte. Și-și mai aducea aminte ceva – că atunci când Iisus a plecat, casa i s-a părut golită de lumină, deși soarele dimineții abia mijea prin ferestre, alungând cele din urmă umbre ale nopții.
Femeile vestitoare

Erau obosiți și speriați și plânși, așa că s-au adunat toți în casa lui Marcu din Ierusalim. Trecuseră doar patru zile de la ultima cină cu Domnul, dar, în răstimp, lumea toată se cutremurase. Apostolii nu știau ce să facă, încotro să apuce și, mai presus de toate, nu știau ce e cu ei. Toată viața lor fusese Iisus, iar Iisus era mort de vineri, îngropat ca toți oamenii, deși ei crezuseră că El era mai presus de toată omenirea. Și văzându-i așa, fără de căpătâi, lui Marcu i se va fi scurs inima de durere. Privise la apostoli ca la niște bărbați desăvârșiți, cu care ar fi vrut să se asemene, pe care îi urma așa cum îl urmase și pe Hristos. Iar acum se uita la ei și vedea doar niște oameni răvășiți de durere, fără a putea să conducă pe cineva, de vreme ce nu se puteau conduce pe ei înșiși. În ghemul acesta de negură, vestea că niște femei îl întâlniseră pe Domnul a căzut ca un trăsnet. Apostolii n-au crezut, cu siguranță că suferința și plânsul le făcuseră să aibă vedenii. Nici Marcu n-a crezut. Și așa ar fi rămas, în necredință, dacă Mântuitorul nu ar fi venit la ei în zorii zilei, trecând prin ușile încuiate, ca prin aer. Acele clipe, care parcă s-au făcut veacuri, i-au rămas lui Marcu întipărite în toată făptura lui, de parcă aerul tot se umpluse de prezența lui Iisus. Marcu își amintea mai cu seamă primele două cuvinte spuse de Hristos: „Pace vouă!”. Odată cu ele, lințoliul greu, care-i cuprinsese sufletul odată cu răstignirea Domnului, pierise ca luat de o apă vie. Pacea Mântuitorului era o dragoste și o chemare spre altceva. Iar acea chemare pătrunsese în inimile tuturor, se răspândise în cele mai mici unghere ale casei, sfințise până și pietrele din pardoseală. Din acea dimineață, Marcu s-a simțit alt om. De parcă toată viața lui de până atunci fusese doar o umbră și un vis. Trecuse prin moarte, dar acum nu mai era de găsit printre cei morți.
Sub umbra lui Petru

Deși ani la rând a umblat la propovăduire cu Pavel, Marcu s-a lipit cu toată inima de Petru. Îndrăgise felul lui simplu și direct de a vesti evanghelia, puterea de a-și pune sufletul pe tavă în fața oricărui om și, mai presus de toate, căința lui. Deși se scurseseră ani mulți de la clipele acelea când se lepădase de Domnul, Petru nu se iertase pe sine niciodată. Mai cu seamă serile, când soarele Romei se scurgea încet prin fereastra mică a casei, când străzile răsunau de cântecele vesele ale slujnicelor care se întorceau din piața mare, pe bătrânul apostol îl năpădeau amintirile. Îngenunchea, atunci, pe piatra goală, unindu-și palmele mari și noduroase, și începea să plângă. Nu hohotea, nu era un plâns al unei dureri omenești. Lacrimile îi curgeau lin, în boabe mari, risipindu-se pe piatra rece, iar Marcu ar fi putut să jure atunci că pe pământ cădeau stropi de lumină. De asta îl și iubea pe bătrânul acesta simplu – pentru că în trupul lui uscat dar puternic ca un stejar clocotea o dragoste pentru Iisus pe care nu o mai întâlnise la niciunul dintre apostoli. La rândul lui, Petru l-a îndrăgit într-atât pe Marcu, încât, în epistolele sale, îl numea simplu și cu multă iubire – „fiul meu”. Așa au și trăit ultimii ani ai vieții lui Petru, de parcă ar fi fost un tată bătrân cu fiul lui. Și așa și-a scris Marcu evanghelia. Parte din amintirile lui despre Iisus, mai puține, parte din amintirile lui Petru, mult mai multe și, mai ales, mai pline de miezul credinței. Petru știa de anii propovăduirii Domnului, pentru că-i fusese alături dintru început, împreună cu fratele lui, Andrei. Cei trei ani, cât bătuseră drumurile Galileei în lung și în lat, s-au scurs prin pana lui Marcu spre veșnicie. După ce au isprăvit evanghelia, Petru nu a mai trăit mult. Nero, împăratul nebun, care ura de moarte tot ceea ce nu-i aducea slăvire, a găsit cu cale să-i scoată pe creștini țapi ispășitori ai tuturor relelor imperiului. În persecuția stârnită de el, Pavel a fost decapitat, iar Petru răstignit. Când au venit să-l țintuiască pe cruce, bătrânul apostol le-a spus că are o singură dorință – să-l pironească având capul în jos, pentru a putea privi cerul la care se înălțase Iisus. Când Petru și-a dat duhul în mâinile Domnului, Marcu a știut că misiunea sa la Roma se încheiase. S-a urcat pe o corabie și s-a întors în Africa, în cetatea natală. Trebuia să aducă vestea învierii lui Hristos în locurile în care venise pe lume.
Marcu a așezat sămânța credinței în nisipurile fierbinți ale nordului Africii. Iar arborele iubirii de Hristos a crescut udat de lacrimile și de miracolele sale. Cu osebire cetatea lui natală, Cirene, și Alexandria, capitala Egiptului faraonilor, au fost încreștinate de el. Dar nu înțelepciunea, nici graiul ales nu i-a atras pe oameni la credința în Hristos. Ceea ce le-a dăruit Marcu a fost o putere dumnezeiască, în stare să deschidă ochii orbilor, să alunge duhurile din cei demonizați, să-i facă să meargă pe ologi, într-un cuvânt, să vindece, nu numai trupuri, ci mai ales inimi și suflete. Să aline nu doar durerile trupului, ci toată durerea pe care omul o poartă cu el. Marcu primise ceva din puterea părintelui său duhovnicesc, Petru, care vindeca bolnavii doar cu umbra sa. Atât de repede s-a răspândit vestea minunilor sale, încât, în Alexandria, păgânii cetății au ținut sfat și au hotărât să-l ucidă. Dacă mai rămânea, cetatea lui Amon Ra și a tuturor zeilor străvechi avea să se plece crucii. Aflând că urma să fie ucis, Marcu s-a reîntors în Cirene. Avea să revină în Alexandria în anul 68.
Mutarea la cer

Știa că nu mai are mult de trăit și-și va fi așteptat moartea cu dor. Lepădarea de trup însemna trecerea ultimului prag care-l mai despărțea de unirea cu Hristos. Așa că, atunci când a revenit în Alexandria, le-a așezat ucenicilor rânduieli, le-a sfințit un episcop, pe Anania, trei preoți și șapte diaconi. Apoi a ieșit la propovăduire pe străzile orașului, fără frică. Păgânii l-au prins repede și l-au aruncat în temniță. Drumul său spre cer era deschis. La miezul nopții, un cutremur a scuturat celula. Sfântul apostol era treaz. Și-a ridicat mâinile spre cer și a șoptit: „Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău!” Și-n mijlocul inimii, coborât pe firul de lumină al rugăciunii, i s-a arătat însuși Iisus. Arăta ca în seara ultimei cine – sfios, tras la față, dar acum răspândea în jur o putere nemaivăzută. Ușile temniței s-au deschis în chip minunat, și Marcu era liber să plece. „Pace ție, Evanghelistul Meu!”, i-a spus Domnul, iar apostolul i-a răspuns, zicând: „Pace Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Nu a plecat nicăieri. Nu avea unde, nu mai avea de ce. Unit cu Iisus și-a așteptat, în liniște, călăii. Turbați că l-au găsit înăuntrul temniței, dar cu ușile deschise, i-au petrecut o funie după gât și au început să-l târe pe străzile strâmte ale Alexandriei, însângerând caldarâmul cu trupul lui sfârtecat, strigând ca niște smintiți: „Hai să ducem boul în ocolul boilor!” Sfântul Apostol Marcu și-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe 25 Aprilie, în anul 68. Tradiția spune că avea doar 56 de ani. Văzând că l-au ucis, călăii săi au vrut să-i ardă trupul în mijlocul cetății, dar o ploaie năpraznică i-a alungat. Ucenicii au luat sfintele moaște și le-au îngropat în biserică. În anul 828, ele au fost furate de niște marinari italieni și aduse la Veneția, dar au fost returnate în secolul XX Patriarhiei Alexandriei, unde se află și acum.