– În „Clanul”, serialul care rulează pe PROTV, joacă o inspectoare; în comedia „Ramon” e polițistă, iar în „Spy/Master”, povestea regizată de americanul Christopher Smith, e nimeni alta decât Elena Ceaușescu. Un lucru e clar: Elvirei Deatcu rolurile „dure” îi vin mănușă. De vorbă cu o actriță premiată cu Gopo, care și-a dorit să fie mamă și a crescut doi băieți, dar și-a luat revanșa din plin și pe micul ecran –
– Bună dimineața din București, Elvira! Ce faci?
– Bună dimineața de acasă, unde am făcut deja și cafeaua. Tocmai îmi organizam puțin ziua și săptămâna, care se anunță foarte aglomerate, spre bucuria mea.
– Mai aglomerate decât ar fi avut Elena Ceaușescu, personajul tău?
– Hahaha! Cu siguranță! Nu-mi imaginez că ea lucra prea mult la tezele ei de doctorat. Diminețile mele chiar sunt pe fugă. Când nu filmez, sunt mereu la teatru. Sunt angajată la Teatrul Odeon, iar acum, tocmai am început repetițiile la piesa lui Eugen Jebeleanu, o „Livadă de vișini” rescrisă…
– Simt un mare entuziasm când povestești…
– Toți actorii visează să fie solicitați, să aibă ce juca, indiferent cât de greu e. Uneori, stai luni de zile fără prea mare lucru de făcut. Poate joci într-o piesă, două la teatru. Și-apoi, dintr-o dată, apar două, trei proiecte care se suprapun. Și nu ai de ales, trebuie să faci față tuturor: filmări, repetiții, interviuri, lansări. Dar e minunat să faci slalomul ăsta. Ai sentimentul că exiști profesional și asta contează enorm.
– De unde vorbești, Elvira? Unde te-a prins telefonul meu?
– M-am închis în dormitor, ca să nu perturb înregistrarea cu alte zgomote ale casei. Copilul nostru cel mic încă trăiește cu noi. Și apoi, ca o mamă ce sunt, am dat drumul și mașinii de spălat.
– Cât de mic e copilul vostru cel mic?
– Nu mai e chiar mic. Are de fapt 15 ani, dar, prin comparație cu Luca, băiatul cel mare, care are 20, el tot mic e. Pe Luca nu-l mai avem acasă, e în Italia. Studiază arhitectura la Politecnico di Milano. Din clasa a șaptea ne-a zis că vrea să fie arhitect și nu s-a abătut nicio clipă din drumul lui, deși primul an în Italia i-a fost foarte greu. A studiat direct în italiană. Și-a dorit să se transfere la o secție în limba engleză și a tras tot anul pentru asta, fiindcă nu putea decât dacă era integralist și cu medie mare. A reușit. Cât despre Filip, are peste o lună examenul de capacitate. Nu știm încă în ce direcție se îndreaptă, dar vom vedea.
– Te-am auzit declarând într-un interviu că ți-ai dorit enorm de mult să fii mamă. Și ai și devenit, relativ devreme. Cum ai reușit să jonglezi și cu scena, și cu îndatoririle de acasă?
– Recunosc că multă vreme nu am pus pe primul loc actoria. Iar actoria s-a răzbunat pe mine, fiindcă e o meserie geloasă și exclusivistă. A fost alegerea mea, mi-am dorit să exist în viața băieților mei, n-am vrut să fiu o mamă de weekend.
– Pare că n-a fost chiar un pariu greșit. Ai recuperat din plin în ultimii ani.
– E un pariu riscant. Actoria e ca un instrument la care, dacă nu exersezi, uiți să cânți. E o profesie în care trebuie să te antrenezi constant. Am trecut însă de toate încrâncenările tinereții și de frământările care mă blocau. Iar acum, din fericire, e nevoie de mame și pe scenă, nu doar în viață. (râde). La teatru sunt angajată, proiectele se derulează permanent, sunt mereu în contact cu regizorii. Iar dacă mai apar și proiecte TV, e cu atât mai bine.
– Am avut ocazia să văd primele două episoade din serialul „Spy/Master”, difuzat pe HBO Max, care face acum mare vâlvă. E regizat de un american. Și totuși, mai mult de jumătate dintre actori sunt români.
– Serialul descrie ultima săptămână trăită de generalul Ion Mihai Pacepa înainte să fugă în Occident cu ajutorul CIA-ul. Și fiindcă această săptămână are ca protagoniști mulți români (cuplul Ceaușescu, diverși agenți de securitate și membri ai nomenclaturii), regizorul a decis să fie jucat chiar în românește, cu actori români. A ieșit o poveste de spionaj excelentă, care are câte puțin din toate: și tensiune, și acțiune, și context politic și încurcături amoroase. E foarte bine montată și redă excelent atmosfera anilor ‘70.
– Iar tu o joci pe mult hulita Elena Ceaușescu. Cum era ea, de fapt?
– E întrebarea care m-a chinuit pe tot parcursul filmărilor. Mie îmi plac personajele negative, fiindcă sunt mai active, mai nuanțate. Dar Elena Ceaușescu e un personaj negativ prin excelență. Or, riscul cu astfel de personaje e să nu reușești să le umanizezi. Am căutat înregistrări de arhivă, am citit memoriile generalului până le-am ferfenițit, am studiat fotografii. Din păcate, nici în fotografii, nici în documentare nu am găsit detalii intime, de viață. În serial, o vedem pe Elena deja într-o relație conflictuală cu Zoe, fiindcă nu e mulțumită de partenerii ei și încearcă, prin Pacepa, să-i deturneze poveștile de dragoste. Dar nu cred că a fost dintotdeauna așa. Cu siguranță au avut momentele lor de fericire în familie.
– Hai să ne întoarcem la dimineața ta. Cum te încarci, înainte de toată nebunia zilei?
– Stau câteva clipe eu cu mine în fotoliul meu și mă organizez. Sunt foarte organizată, un pic prea organizată. Tocmai ce ți-am spus. Prietenele îmi tot zic să mai las controlul ăsta, că nu ajută. Acolo, lângă fotoliu, e și măsuța mea cu cărți, din care îmi place să citesc mai multe, în paralel. În ultima vreme, parcă mi-e tot mai greu să mă așez în lectură. Nu știu cum e la voi, dar eu am de multe ori senzația că sunt înghițită de timp, că nu-mi mai aparțin. Abia reușesc să mai ajung la câte-o expoziție, la câte-un vernisaj, la vreo piesă, să-mi văd colegii din alte teatre. Diseară, de pildă, merg la Festivalul Filmului European, să văd un film franțuzesc.
– Mai ai ochi și pentru ce e în jur, cu un program așa de strâns?
– Uite, chiar acum mă uitam pe fereastră la biserica de lângă casă. Sunt înconjurată de biserici în cartierul ăsta. Duminicile, se aud clopotele din mai multe părți. E bine să ai zilnic o biserică sub ochi. Te ancorează, îți amintește să mai trimiți acolo, Sus, un gând de mulțumire, că toate sunt bune și toți ai tăi sunt sănătoși.
– Ai un nume așa frumos, Elvira, parcă predestinat pentru scenă. Părinții te-au dorit actriță?
– Nu, n-avem artiști în familie, și ai mei, când m-au botezat, nu s-au gândit nici la Elvira Godeanu, nici la Elvira Popescu. Mama și-a dorit pentru mine un nume de războinică nordică, Galsuinda. Noroc că a pus tata piciorul în prag, a zis: „Exclus! O cheamă Elvira Daniela.” Și așa am rămas. Multă vreme nu m-am împăcat cu numele ăsta. Mi se părea prea rece, pentru cum sunt de fapt.
– Și cum ești de fapt?
– Mult mai caldă, mai implicată și mai empatică. Până la urmă, m-am împrietenit și cu numele. L-am îmbrățișat mai târziu, în gimnaziu, când am aflat că sunt singura Elvira din toată școala. M-am simțit specială, măcar prin asta.
– E foarte cald în dimineața asta. E aproape iunie. Te gândești deja la vacanță?
– Da, mă agăț cu disperare de țărmul meu de mare, la care știu că voi ajunge la un moment dat. Vacanțele mele sunt mereu vara. Doar atunci când teatrele se închid. Doar că vara asta va fi o provocare. Filmez un nou sezon pentru „Clanul” și trebuie să rămân pe aici, pe aproape. Țărmul ăla mai poate să aștepte.
