VIRGIL IANȚU: „Până acum, plictiseala nu s-a așezat peste mine”

–  Sunt o grămadă de oameni care apasă butonul televizorului doar pentru el. Ianțu face parte din „necesarul cotidian”. Nu te poți lipsi de el, cum nu te lipsești de sarea pusă în bucate. Ce îl face atât de iubit? Am încercat să aflăm rețeta succesului chiar de la el –

„A devenit ceva «cool» să te uiţi la «Câştigă România»”

– Se împlinesc aproape şase ani de când te afli la timona emisiunii „Câştigă România”, de la TVR, şi ai un parcurs fără greş: nu doar că ştii me­­serie – asta se vede de la o poştă! –, dar îţi şi pla­­ce ceea ce faci, bucurie care molipsește și spec­ta­torii.

– Da, au fost deja douăsprezece sezoane de „Câş­­tigă România”, oamenii o ur­măresc şi le place. De pe la sezonul 10, pot să spun că am căpătat satisfacţia cer­titudinii că acesta e un format care, uşor-uşor, devine popular. Zic „uşor-uşor” pentru că e nevoie de mult timp, când promo­varea pentru o emisiune de genul ăsta nu este dintre cele mai agre­sive. Dar e fain când începi să primeşti reacţii din ce în ce mai nume­roase şi mai entuziaste. Uite,    m-am întâl­nit, şi nu o dată, inclusiv cu oameni care locuiesc în străinătate şi mi-au spus că nu ratează nicio ediţie din „Câştigă Româ­nia”. Chiar recent m-am întâlnit cu o doamnă care m-a abordat ca să-mi spună: „Ştiţi, eu am doi copii, unul de douăzeci şi ceva şi celălalt de treizeci de ani, şi amân­doi se uită la emisiunea dumnea­voastră, în Houston, în America, unde stau ei. Sunt fani!”. Sau, de curând, m-am întâlnit în Timişoara cu o familie care, tot aşa, locuieşte în America, şi care mi-a spus că urmăreşte fără greş „Câştigă Ro­mânia”… E clar că pentru spectatorii din străinătate e vorba şi de dorul de ţară, dar şi de dorinţa de a-şi învăţa copiii lucruri despre România.

– În general, succesul emisiunii tale arată că există încă români interesaţi de cultură, care nu se lasă „şcolarizaţi” doar de internet…

– Da, a devenit ceva „cool” să te uiţi la „Câştigă România”. Şi am remarcat că aplicaţiile de cultură generală sunt din ce în ce mai accesate. Sunt mulţi tineri care fac asta! Am văzut că avem tot mai mulţi tineri şi în emisiune, în calitate de con­curenţi. De asemenea, cifrele care indică audienţa ne arată că sunt tot mai mulţi ti­neri care ne urmăresc. Şi inclusiv din în­tâl­­nirile mele directe cu oamenii îmi dau sea­ma de asta. Lucru care mi se pare foar­­te fain!

– Primești și sugestii legate de su­biec­­tele abordate?

– La modul general, comentariile sunt pozitive. Eu chiar mai aştept critici, dar nu prea vin. (râde) Ceea ce arată că întreaga echipă îşi face treaba bine. Că, să ştii, munca din spatele ca­me­relor, pentru un asemenea format, este enormă, colegii mei fac o treabă incredibilă: să cauţi şi să gă­­seşti atâtea informaţii pe baza cărora să for­mulezi întrebări, cu o construcţie anume şi cu va­riante multiple de răspuns, e foarte, foarte dificil. Mai ales în cazul unora dintre judeţe, care n-au avut o istorie foarte bogată sau realizări foarte mari… Şi gândeş­te-te că deja au fost peste 600 de ediţii, iar emisiu­nea continuă!

– Concurenții sunt o parte importantă în spec­tacol. Veritabile „caractere”. Din ce zone so­ciale vin sau îi recrutați?

– Aş spune că tabloul concurenţilor e unul eclectic. Totuşi au fost şi situaţii în care nu ştiu cum – a tunat şi i-a adunat! (râde). Dar, de pildă, într-o pe­rioadă scurtă de timp, am avut drept concurenţi mai mulţi impiegaţi de mişcare: într-un singur se­zon, au apărut vreo 5-6 în concurs! De asemenea, acum, că m-ai pus să mă gândesc la asta, îmi dau seama că am avut şi po­liţişti destul de mulţi, şi profesori, învăţători, ghizi şi ingineri. E foarte inte­resant!

„Eu cred că naționalismul e un lucru sănătos, dacă nu duce la extreme”

– Emisiunile concurs de tip „Câştigă Româ­nia” sunt un format de succes în multe țări ale lu­mii. Crezi că vor câștiga competiția cu inter­netul?

– Dă-mi voie să intervin cu o paranteză la în­trebarea ta: „Câștigă România” este singurul for­mat, la nivel internaţional, care are întrebări legate doar de ţara în care locuieşti. Este singurul din în­treaga lume! Spre deosebire de „Vrei să fii mi­lionar”, de exemplu, unde întrebările erau de cultură generală universală. De altfel, la un moment dat, „Câştigă Ro­mânia” a fost selectat în rândul pri­melor cinci formate de la televiziunile publice din Europa, am fost invitaţi şi la EBU, printre primele douăzeci de formate din lume… E un proiect care a beneficiat de recunoaştere nu doar în România. Ceea ce e un motiv de mân­drie și în sensul în care acest format ape­lea­ză la orgoliul naţional. Eu cred că naţionalismul e un lucru sănătos, dacă nu duce la extreme. Fiindcă naţio­nalis­mul sau patriotismul e în noi, chiar dacă azi ni se pare ceva desuet, şi e bine să fie tot mai prezent. Şi de-asta probabil „Câştigă România” are succes şi atâta vi­zibilitate naţională. În ceea ce privește con­curența cu inter­ne­tul, și eu m-am gândit la asta şi-am în­cercat să-mi dau seama care e deose­birea dintre televi­ziune şi online. Mai ales de când plat­formele de streaming au intrat masiv pe piaţă,    s-a format un re­flex: te uiţi la o emi­siune de la un post TV şi, la un moment dat, dai s-o opreşti, s-o pui pe pauză, ca să nu pierzi ceva, aşa cum faci pe platformele de filme. Eu cred că tele­viziunea şi online-ul or să se îmbine tot mai mult. Deja există emi­siuni de radio, care sunt di­fuzate şi pe TV, dar şi pe online. Cu toa­te astea, cred că TV-ul n-o să dispară cu totul. Ştii de ce? Pentru că el oferă posi­bilitatea să fii împreună cu toţi ceilalţi telespec­tatori, în acelaşi timp, oferă posibilitatea să vezi, să con­sumi, să simţi aceleaşi lu­cruri conco­mitent cu alţi oameni, pentru ca apoi, a doua zi, de exemplu, să poţi comenta pe marginea a ceea ce aţi văzut cu toţii. Dorinţa de comunitate ne va ţi­ne îm­pre­ună şi, în consecinţă, va ţine viu TV-ul. Pentru că în online, în general, tu acce­sezi ce vrei, când vrei şi cât vrei în mod independent, de unul singur. E ca la o de­monstraţie: nu se poate ca eu să de­mons­trez în Piaţa Matache şi tu, în Piaţa Crângaşi, trebuie să fim împreună, la un loc, dacă vrem să de­mons­trăm eficient, dacă vrem să comu­nicăm eficient.

„Ceea ce îmi doresc din tot sufletul este ca în televiziune să vină cât mai mulţi tineri pregătiţi”

– Ce-ar trebui să facă televiziunea ca să existe și în viitor? Care poate fi zona ei de succes?

– Nu ştiu… Cred că televiziunea clasică, la nivel tehnic, va suporta nişte modificări. În ceea ce pri­veşte conţinutul, aici discuţia e complicată. Din pă­cate, eu, unul, mă uit cu îngrijorare la TV: văd des­tul de multe emisiuni în care sunt oameni care mi­mează distracţia, cu un umor îngrozitor de facil sau, de fapt, fără umor, emisiuni în care se râde forţat, emisiuni făcute cu oameni care, pur şi simplu, n-au ce căuta pe micul ecran, văd sce­narii şi formate foarte proaste… Sincer, nu mai în­ţeleg nimic! Ceea ce îmi do­resc, din tot sufle­tul, este ca în te­leviziune să vină cât mai mulţi ti­neri pregătiţi, dar… de unde să vină? Nu se mai in­ves­tesc bani şi nu se mai in­ves­teşte timp în pre­gătirea tine­rilor, iar dacă iei un vlogger cu succes în online sau un cântăreţ popular pe piaţă şi-l muţi pe TV, nu re­zolvi nimic, fiindcă în lipsa unei pre­gătiri te­meinice, el nu obţine re­zultatele scontate. Mun­ca în tele­vi­ziune e o altă meserie! Una spe­cială! Nu înseamnă că dacă ești popular, ești bun și la tele­vizor. Nu există aşa ceva! Si­gur, fundamental, eu sunt un op­timist, dar trebuie să recunoaş­tem că sunt multe lu­cruri care se de­gra­­dează împre­jurul nostru, in­clusiv în acest do­meniu. Online-ul a ve­nit cu multe lucruri bune, ca­re ne sunt de aju­tor, dar, când edu­­caţia şi măsura lipsesc, tot el adu­ce şi o scădere a nivelului gân­dirii, al umo­rului, al educa­ţiei, nu mai vor­besc de afec­tarea sănătăţii    men­­tale şi a celei emo­ţionale. Iar când ne referim la online, de­pre­cierea nu se face sim­ţită pe ter­men lung, ci în foar­te scurt timp. Ceea ce, ca să revin de unde am plecat, influenţează inclusiv TV-ul, prin transferul pe care l-am pomenit.

– Triumful tău pe micul ecran a fost atins, fără îndoială, de emisiunile cu copii. Fabu­loa­se! Ne-am bucurat să vedem că ai „recidivat” anul ăsta, de 1 Iu­nie. Există un pro­iect pe ter­men lung?

– De doi ani de zile, am de­butat pe canalul meu de YouTube – deci în online, apropo – un for­mat nu­mit „Copiii spun… cu Vir­gil Ianţu”, format cons­truit de mi­ne şi de echipa mea şi cu care am ajuns deja la al şaptelea sezon. Iar din sezonul ăsta de primăvară, „Copiii spun…” a intrat şi pe TV: la TVR1, sâmbăta după-amia­za, de la 16:30. E o emi­siune care merge foarte bine! Are rubrici educative, rubrici ce ţin de bunul simţ, de bunele maniere… E o emisiune foar­te faină: are şi umor, şi mesaje sănătoase pentru for­marea copiilor, dar – atenţie! – utile şi adulţilor, care poate c-au ui­tat unele norme elementare ce ţin de educaţie şi de normalitate.

– Muzică mai faci? Te simţeai foarte bine pe scenă, cu publicul „în direct”…

– Când a venit pandemia, am încercat să fac nişte lucruri şi pe frontul ăsta, dar cei cu care voiam să lucrez au preferat să stea. Am avut aşa, o supă­rare pe foştii mei colaboratori din trupă. În fine… Re­­­cent, m-a invitat Horia Brenciu la un podcast, du­pă care să şi cânt cu el în concert, câteva piese, şi… aşa mi s-a făcut un dor de cântat! De altfel, mul­tă lume îmi tot spune: „Tu n-ai voie să stai şi să nu cânţi! Acum trebuie să cânţi, uite cum îţi sună vocea! Acum trebuie să cânţi, după experienţa pe care ai avut-o cu trupa şi cu albumul tău, acum trebuie să cânţi…”. Experienţa cu Horia a fost foarte faină. Şi m-a pus serios pe gânduri. Deci trebuie neapărat să-mi regăsesc direcţia şi pe zona asta, fiindcă, într-adevăr, e păcat.

– Virgil, în tot ce faci, cum reușești să te mo­tivezi? Să depășești plic­tiseala unor proiecte care durează de-atât timp?

– Sincer, până acum am fost ferit de plictiseală; obişnuinţa sau inerţia, cum vrei să le spui, nu s-au aşezat peste mine. Eu mă şi montez, înainte de fie­care „tură” de filmări. Cu două zile înainte, mă se­tez: sunt doar pe odihnă, nu ies deloc din casă, mă ţin cu mintea doar la ce urmează să fac… E o stra­te­gie foarte sănătoasă, pentru un om care are de făcut o meserie ce presupune energie, inspiraţie, spontaneitate şi respect şi pentru concurenţi, şi pen­tru public.

„Nu las răul să prindă rădăcini”

– Ce părţi ale vieţii tale te fac atât de echilibrat, Virgil? Pari liniştea întruchipată, iar zâmbetul tău ar putea fi comercializat drept calmant.

– Ce drăguţă eşti! (râde) Cred că aşa am fost construit, aşa e firea mea: nu e ceva calculat, e un instinct al meu de a evita stările proaste. Dumnezeu m-a ferit de multe necazuri şi sper s-o facă şi de-acum încolo, dar şi în situaţiile mai grele nu mi-am dat voie să rămân prea mult în acea stare proastă. Pe de altă parte, e vorba şi de oamenii de care sunt înconjurat, de familia mea: ei sunt în mare măsură la fel ca mine, formăm o echipă, şi asta mă ajută să văd întotdeauna partea plină a paharului.    În acelaşi timp, m-am şi educat singur: am renunţat să mai încerc să-i modelez pe oameni după imaginea per­fecţiunii pe care o am eu în minte. E ceva impo­sibil! Dacă alţii mă acceptă pe mine aşa cum sunt, la fel trebuie şi eu să-i văd pe oameni, prin prisma lucrurilor bune pe care le au. De când aplic „stra­tegia” asta, şi sufletul mi-e mai liniştit: nu mă mai încarc cu negativitate.

– Cu lumea largă cum te mai ai? Te sperie isteria în care trăim? Cum îți păstrezi optimismul?

– Adevărul e că pun la suflet multe lucruri: că e vorba de război, că e vorba de suferinţele oame­nilor, indiferent de ce ar fi ele generate, că e vorba de toate pericolele care parcă fierb, aşa, la orizont, că e vorba de ceea ce ne înconjoară şi e absolut ne­bunesc… Deci sunt foarte empatic, dar nu las du­rerea sau temerile să se sedimenteze. Le dau voie să treacă prin mine aşa cum vin, dar nu le las să prin­dă rădăcini, să dospească. Nu e sănătos, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu: că dacă eu sunt trist, îngândurat, abătut, starea mea îi afec­tează şi pe apropiaţii mei, iar eu nu vreau să so­ma­tizez. Deşi nu reuşesc întot­deauna: uneori mă ia cu dureri de spate…

– Şi de cap?

– Slavă Domnului, pe mine niciodată, în toată viaţa, nu m-a durut capul. Iar în rest, de să­­nătatea trupului am mare grijă: fac miş­care, sunt atent la ce mănânc, dar fără să fiu fanatic, şi o dată sau chiar de două ori pe an merg la analize generale (fac ana­lize de sânge, îmi verific inima, plămânii, tot), ceea ce îmi dă o li­nişte psihologică extraordinară, că ştiu că, în cazul în care apare vreo problemă, o descopăr la timp şi pot să in­ter­vin rapid.

„E o fată foarte faină Jasmina”

– Te-ai mândrit mereu cu familia ta. Ne dai veşti bune şi despre ea?

– Da, chiar am veşti bune! Fata mea, Jasmina, o să împlinească la vară 18 ani, şi e aşa de frumoasă şi relaţia noastră, şi ea… Tocmai am fost, pentru câteva zile, la nişte prieteni care au o casă în Creta, şi mă uitam la ea, bucuros, că e atât de sociabilă şi de glumeaţă şi de inteligentă… E o fată foarte faină – s-o ţină Dumnezeu sănătoasă! – și e un copil normal, cu tot ce implică asta la 18 ani. Chiar n-am ce să-i reproşez! Mă gândesc cu groază că o să plece de-acasă, la facultate, n-o să mai stea cu noi, cu părinţii, ceea ce e normal, dar e clar că pentru noi casa o să fie goală, o să ne fie dor de ea… Pentru părinţi, pra­gul ăsta e foarte dificil, iar pentru un tată de fată, e cumplit! Dar trebuie să mă obiş­nuiesc cu ideea asta, trebuie să mă gân­desc la lucrurile bune care or să i se în­tâmple ei… Tot ce contează e ca ei să-i fie bine şi ca ea să fie fericită.

– Spre ce meserie se îndreaptă?

– A aplicat la mai multe facultăţi şi a fost deja acceptată, o să vedem ce-o să de­cidă până la urmă. În orice caz, Jasmina are un spirit artistic fantastic (are voce, dar şi tehnică vocală şi ureche muzicală şi o memorie a textelor excelentă, are şi ta­lent la desen, dar şi la crearea de tot felul de obiecte decorative…) şi cred c-o să mear­gă pe o direcţie care să-i permită să-l îmbine cu capacitatea ei de a socializa foarte uşor. E un om foarte cald, foarte plăcut şi foarte luminos şi cred că ăsta o să fie drumul ei.

– Ultima întrebare, Virgil: ce-ţi doreşti cel mai mult de la vara care a început?     

– Cred că o să mai fac, cu familia, peste week-end-uri, câte o incursiune ici şi colo, fiindcă, în rest, mai am treburi: pun la cale nişte lucruri fru­moa­se, dar nu-ţi spun încă despre ce e vorba. (râde) Abia în septembrie o să am două plecări puţin mai lungi. O să merg cu fetele mele, câteva zile, la New York, apoi, imediat, o să plec la Osaka, să-l sărbă­to­resc pe un prieten care face 25 de ani de stat în Japonia: am fost colegi de facultate, doar că el a stu­­­diat vioara, apoi a plecat în Japonia. Acum are aco­­lo propria or­ches­tră, pe care o şi di­rijează, dar con­tinuă să şi cânte la vioară. În sep­tem­brie are un con­cert şi merg acolo să mă bucur de mu­zică şi să petre­cem câteva zile împreună.