Când, copil fiind, învățam poezia „Câinele soldatului” de Grigore Alexandrescu, am fost mai emoționat decât ceilalți colegi care nu aveau rude la țară. Nu cu mult timp în urmă, murise bunicul. Câinele Azor, din poezie, semăna atât de mult cu Leu, prietenul nedespărțit al bătrânului! Ar fi murit și el de durere dacă nu eram noi, copiii, care am reușit, cât de cât, să-l mai scoatem din apatie. Învățam poezia și mi-l aminteam pe Leu, care atunci când se săpa groapa bunicului a făcut câteva drumuri până la cimitir, îl vedeam mergând în fruntea cortegiului funerar, întorcând din când în când capul, pentru a se putea opri și el, atunci când preotul citea din Sfânta Evanghelie.
Și atunci când am învățat poezia „Moartea lui Gelu”, de George Coșbuc, vedeam în calul voievodului pe calul Cezar al bunicului meu. Ca și voievodul, bunicul vorbea de multe ori cu calul. Când auzea vocea bunicului ori a altui membru al familiei, murgul necheza voios. La începutul celui de-al doilea război mondial, Cezar a fost și el mobilizat (rechiziționat pentru nevoile frontului). Povestea tata, într-o permisie, că undeva în apropierea Odesei, a auzit nechezatul atât de cunoscut al lui Cezar. S-a apropiat. Într-adevăr, era el. Își manifesta bucuria de a auzi, după o despărțire atât de lungă, glasul unui membru al familiei. Spun membru al familiei deoarece adevărații țărani își iubeau animalele, le îngrijeau ca pe propriii lor copii. Iar ele simțeau acest lucru și, la rândul lor, își arătau devotamentul. Pe noi, copiii familiei sale, Cezar ne ocrotea. Chiar dacă îl necăjeam atunci când îl călăream, nu ne trântea niciodată. Și dacă alunecam, se oprea la timp din galop sau trap, ca să nu ne calce. Atunci când bunicul și-a rupt piciorul pe câmp, Cezar a înțeles situația. La îndemnul stăpânului, a galopat până acasă, unde prezența lui i-a alertat pe membrii familiei, salvându-și astfel stăpânul.
A trecut timpul… Copilăria s-a transformat, parcă, într-un vis frumos despre bunici, despre părinți, despre Cezar…
Cu două veri în urmă, mi-a fost dat să retrăiesc unele clipe ale copilăriei. Eram singur în curtea casei de la țară, moștenită de familia mea de la bunicii soției. Atrasă de miros de mâncare, o cățelușă a pătruns printr-o spărtură a gardului. Era foarte slabă și extrem de speriată. Lua în grabă bucățile de pâine pe care i le aruncam, apoi se retrăgea la o distanță apreciabilă. La fiecare încercare a mea de a mă apropia de ea, fugea speriată. Dacă mă aplecam, de asemenea, fugea. Experiența probabil o învățase că cel care se apleacă caută o piatră cu care să o lovească. În câteva ore, cu ajutorul bucăților de pâine și al glasului calm cu care o chemam, am reușit să-i câștig cât de cât încrederea. A doua zi, ne-am apropiat și mai mult. Era mereu după mine, manifestându-și sonor bucuria când o mângâiam. Recunoștința și-a arătat-o și în alt fel. După ce am tăiat câteva lemne, le-am dus într-o magazie. La un moment dat, întorcând capul, am văzut cu surprindere că mă urma și cățeaua, cu un lemn în gură. Mă ajuta! Două săptămâni, Linda (așa o botezasem, și ea își acceptase numele) a avut stăpân, iar eu, un câine credincios ce îmi aducea aminte de copilărie. Noaptea dormea în pridvorul casei. Din când în când, îi auzeam lătratul. Lătra luna? Păsările nopții? Aparițiile din visele ei? Cine poate ști… A venit și clipa când a trebuit să ne despărțim. A fugit după mașină mai bine de un kilometru, până la marginea satului. Reveneam în fiecare sâmbătă la casa de la țară. Linda se bucura de fiecare dată. Duminica după masă, se întrista. Știa că plec. Mă însoțea, fugind, întotdeauna până în același loc, apoi o mai vedeam un timp în oglinda retrovizoare, privind drumul ce punea o tot mai mare distanță între noi. De câteva luni, n-a mai venit. Mă simt vinovat față de ea. Cred că așa se simte cel ce și-a trădat un prieten bun.
De atunci, am început să fiu mai atent la câinii din sat. Ca și la oraș, majoritatea lor sunt fără stăpân. Sunt flămânzi și triști. Dacă te oprești din drum și le vorbești, cei mai mulți fug. Altora parcă li se aprinde o speranță în ochi. Mai cred, poate, că își vor găsi stăpânul mult așteptat. Nu m-am mai apropiat de niciunul. Nu vreau să mai înșel speranțe.
NICOLAE T. – Sibiu
