Eram cu familia la pescuit, într-o zi însorită de început de vară, pe canalul care evacuează în Dunăre apa utilizată la răcirea reactoarelor Centralei Atomoelectrice de la Cernavodă. Locul pe care îl alesesem era pe malul drept al canalului, aproape de vărsarea acestuia în Dunăre. Nu știu cum este acum zona la care mă refer, dar la vremea aceea, deși trecuseră destui ani de la terminarea lucrărilor la canal, malurile acestuia arătau deplorabil, ca după bombardament, cu grămezi de spărturi de beton, moloz și cu vegetație săracă, tufișuri rare și petice de iarbă care reușiseră să răsară într-un loc atât de neprielnic.
Pe malul pe care ne aflam erau înșirați, din loc în loc, pescari, așezați la o oarecare distanță între ei, astfel că, la un moment dat, o mamă corcodel și-a îndrumat cei șase pui, care păreau abia ieșiți din ou, să intre în apa canalului și, clămpănind tot timpul în limba ei, îi convingea să o urmeze, cu intenția de a traversa pe malul celălalt. Mi se părea că înțeleg ce spunea acea pasăre, era evident că încearcă să le transmită experiența ei progeniturilor, să-i învețe cum să se ferească de pericole, cum să-și procure hrana, tot ce le trebuia pentru a supraviețui. Dar totodată eram surprins că, într-un astfel de loc, o pasăre destul de mare reușise să-și amenajeze cuibul, să clocească ouăle și să scoată pui, ferindu-i de pericole.
Ne uitam fermecați cu toții, atât cei din familia mea, dar și ceilalți pescari pe lângă care trecuse gălăgiosul alai, cât de grijulie era mămica corcodel, care îi îndruma tot timpul pe cei șase puișori să o urmeze, vorbindu-le în limba lor. Iar puișorii o urmau înotând cuminți, în șir indian. Se vedea clar că intenția mămicii corcodel era să traverseze canalul și să ajungă pe malul stâng, unde era o zonă de întinsură cu apă acoperită cu vegetație, cu sălcii care umbreau plăcut locul, pe scurt, o zonă care le putea asigura hrană și liniște. Dar a urmat un dezastru. Odată ajunși în acea zonă de pe malul stâng, unde adâncimea apei nu depășea jumătate de metru, s-a declanșat, brusc, instinctul de vânător al unui tată aflat în apropiere cu familia și cu doi copii mici, care a ținut să-și demonstreze vitejia și a început o goană frenetică, pentru a prinde puișorii care alergau panicați, cu schimbări de direcție, bătând din picioare atât de repede încât corpul lor aproape că nu mai atingea apa, și dând din aripioarele mici și nedezvoltate, care nu-i puteau ajuta. Individul nu s-a lăsat intimidat de strigătele de dezaprobare, huiduielile și fluierăturile celor aflați pe malul apei, și care asistau neputincioși la barbaria în desfășurare, astfel că în cele din urmă, a reușit să prindă trei pui, în vreme ce fericiții care scăpaseră s-au împrăștiat dezorientați care încotro, în vreme ce mama corcodel scotea țipete disperate. După ce le-a arătat copiilor puii prinși, vajnicul vânător a înțeles, cu ajutorul huiduielilor de pe mal, cât de nepotrivit a fost gestul său și a eliberat puii pe care-i prinsese, dar răul fusese deja făcut, deoarece cu aripile rupte pe jumătate, bietele păsări n-au mai putut să înoate spre mama lor, care ajunsese pe malul opus, și-au fost luați de apele Dunării. O întâmplare oribilă, care mi-a tulburat viața și, iată, n-o pot uita nici până în ziua de azi.
MARIAN – Cernavodă
