Într-o zi de duminică…

Eram cu familia la pescuit, într-o zi în­sorită de început de vară, pe canalul care evacuează în Dunăre apa utilizată la ră­cirea reactoarelor Centralei Atomoelec­tri­ce de la Cernavodă. Locul pe care îl ale­sesem era pe malul drept al canalului, aproape de vărsarea acestuia în Dunăre. Nu știu cum este acum zona la care mă refer, dar la vre­mea aceea, deși trecuseră destui ani de la termi­narea lucrărilor la canal, malurile acestuia arătau deplorabil, ca după bombardament, cu grămezi de spărturi de beton, moloz și cu vegetație săracă, tufișuri rare și petice de iarbă care reușiseră să răsară într-un loc atât de neprielnic.

Pe malul pe care ne aflam erau înșirați, din loc în loc, pescari, așezați la o oarecare distanță între ei, astfel că, la un moment dat, o mamă corcodel și-a îndrumat cei șase pui, care păreau abia ieșiți din ou, să intre în apa canalului și, clămpănind tot timpul în limba ei, îi convingea să o urmeze, cu intenția de a traversa pe malul celălalt. Mi se părea că înțeleg ce spunea acea pasăre, era evident că încearcă să le transmită experiența ei progeniturilor, să-i învețe cum să se ferească de pericole, cum să-și procure hrana, tot ce le trebuia pentru a supraviețui. Dar totodată eram surprins că, într-un astfel de loc, o pasăre destul de mare reușise să-și amenajeze cuibul, să clocească ouăle și să scoată pui, ferindu-i de pericole.

Ne uitam fermecați cu toții, atât cei din fa­milia mea, dar și ceilalți pescari pe lângă care trecuse gălăgiosul alai, cât de grijulie era mămica corcodel, care îi în­druma tot tim­pul pe cei șase pu­ișori să o ur­meze, vorbindu-le în limba lor. Iar puișorii o urmau înotând cuminți, în șir indian. Se ve­dea clar că in­tenția mămicii cor­codel era să tra­verseze canalul și să ajungă pe ma­lul stâng, unde era o zonă de în­tin­sură cu apă aco­perită cu vegetație, cu sălcii care umbreau plăcut locul, pe scurt, o zonă care le putea asigura hrană și liniște. Dar a urmat un dezastru. Odată ajunși în acea zonă de pe malul stâng, unde adân­cimea apei nu depășea jumătate de metru, s-a declanșat, brusc, instinctul de vâ­nător al unui tată aflat în apropiere cu familia și cu doi copii mici, care a ținut să-și demonstreze vitejia și a început o goană frenetică, pentru a prin­de puișorii care alergau panicați, cu schim­bări de direcție, bătând din picioare atât de re­pede încât corpul lor aproa­pe că nu mai atingea apa, și dând din aripioa­rele mici și nedezvoltate, care nu-i puteau ajuta. In­dividul nu s-a lăsat intimidat de strigătele de deza­probare, huiduielile și fluie­răturile celor aflați pe malul apei, și care asistau neputincioși la barbaria în desfășurare, astfel că în cele din urmă, a reușit să prindă trei pui, în vre­me ce fe­riciții care scăpaseră s-au împrăștiat dezorien­tați care încotro, în vreme ce mama cor­codel scotea țipete disperate. După ce le-a arătat copiilor puii prinși, vajnicul vânător a înțeles, cu ajutorul huiduielilor de pe mal, cât de nepotrivit a fost gestul său și a eliberat puii pe care-i prin­sese, dar răul fusese deja făcut, deoa­rece cu aripi­le rupte pe jumătate, bietele păsări n-au mai putut să înoate spre mama lor, care ajun­sese pe ma­lul opus, și-au fost luați de apele Dunării. O în­tâmplare ori­bilă, care mi-a tulburat viața și, iată, n-o pot uita nici până în ziua de azi.

MARIAN – Cernavodă