Centenarii din „zonele albastre”

– Fără ca fenomenul să fi fost explicat, oamenii de știință au căzut de acord că în lume există locuri „miraculoase”, ai că­ror locuitori norocoși nu numai că sunt trecuți de ve­ne­rabila vârstă de 100 de ani, dar sunt să­nă­toși și plini de vi­goa­re. Care este secretul lor? Și ce am putea învăța de la ei? –

Recordul absolut în ceea ce privește vârsta atinsă de un om l-a deținut fran­țuzoaica Jeanne Calment, care s-a năs­cut în 1875 și a murit abia în 1997, la nu mai puțin de 122 de ani și 164 de zile. Venerabila doamnă, care a avut onoarea să-l întâlnească per­sonal pe marele pictor Vincent Van Gogh, pe când era o puștoaică de 12-13 ani, obișnuia să glumească, spunând că „a con­curat la vârstă cu Matu­sa­lem”. În ceea ce privește re­cor­dul deținut de băr­bați, acesta îi aparține japone­zu­lui Jiroemon Ki­mura, care a murit în iunie 2013, la vârsta de 116 ani și 54 de zile.

Dar deși centenarii nu mai reprezintă o ra­ritate, oa­menii de știință nu au reușit să dezlege mecanismele profunde ale longevității. Între cen­tenarii răspândiți în toate colțurile mapa­mon­­­dului se numără, de exem­plu, atât oameni care au ur­mat un stil de viață exemplar, cât și per­soane care au obișnuit să fumeze, să mănânce tot ce-au poftit sau să exagereze uneori cu băutura și dul­ciurile. În aceste con­di­ții, cercetătorii s-au în­trebat cum ar putea obține, totuși, o serie de date sta­tistice rele­vante, care să-i facă să înțe­leagă mai bine care sunt se­­cretele longevității și dacă nu cum­va se numără printre ele și unele „trucuri” pe care le-am putea fo­losi și noi, pentru a ne prelungi viața. Dintre cer­cetători, deschizători de drumuri au fost în această privință Michel Poulain și Gianni Pes, care au des­co­perit că în insula italiană Sar­dinia, exis­tă un grup de sate cu un număr record de cen­tenari. Pentru a marca regiunile caracterizate de cea mai mare lon­gevitate, ei au desenat pe hartă niște cercuri albastre și astfel a luat naștere con­ceptul    de „zonă albastră”, pe care Poulain și Pes le-au descris într-un articol pu­blicat în anul 2004 în „Journal of Experimental Gerontology”. Dar cum această revistă științifică nu are chiar o puzderie de citi­tori, termenul nu a devenit imediat cunoscut pu­blicului larg, ci doar    după ce Dan Buettner, unul dintre reporterii ex­ploratori ai celebrei reviste „Na­tional Geo­gra­phic”, a deve­nit interesat, și el, de același su­biect al longevității. Ameri­canul a pornit însă din altă parte a lu­mii, insula Okinawa din Japonia, care în­registra la data aceea cei mai mulți oameni lon­gevivi din istoria umanității. Buettner a fă­cut o echipă cu mai mulți oameni de ști­ință, între care s-a numărat inclusiv Michel Poulain, pentru a afla în ce alte regiuni ale lumii tră­iesc centenari. În final, gru­pul de cercetători a des­coperit cinci „zo­ne al­bastre”, care au fost popu­larizate de Dan Buettner nu doar în paginile „Na­tio­nal Geo­graphic”, ci și prin intermediul mai mul­tor cărți de­dicate acestui su­biect, care au în­registrat un mare succes co­mer­­cial, fiind traduse în nenu­mărate limbi, inclusiv în româ­nă.

Surprizele „zonelor albastre”

Una dintre cele mai mari surprize în privința „zo­ne­lor albastre” este că acestea sunt răs­­pândite pe întreg mapa­mon­dul, re­prezentanții lor pro­ve­nind din culturi cum nu se poate mai dife­rite. Pe două dintre ele, deja le-am menționat: este vor­ba despre insula niponă Oki­nawa și despre insula italiană Sardinia, unde exis­tă, de exemplu, un sătuc, Seulo, în care rata cente­narilor era, în 2017, de aproape 1 la 100, cu mult peste cea de 1 la 10.000, valabilă în restul lumii. O a treia „zonă albastră” este Ikaria, o mică insulă ele­nă din Marea Egee, unde cercetătorii au des­coperit cu uluire că aproape unul din trei bărbați ajunge la 90 de ani. Ce­lelalte două „zone albastre” sunt Pe­ninsula Nicoya, din Costa Rica, și o mică loca­litate (Loma Linda) din California, aflată la circa 100 de kilometri de Los Angeles, al doilea oraș din Statele Unite din punctul de vedere al mărimii populației. Surprizele echipei conduse de Dan Buettner nu s-au oprit însă aici. Oamenii de știință au descoperit că locuitorii „zonelor albastre” nu doar că duc vieți neobișnuit de înde­lungate, ci se și mențin în bună formă fizică pentru foarte mult timp. Detalii în această privință au fost oferite și într-unul dintre vlogurile „HaiHui în doi”, realizate de doi români, soț și soție, care cutreieră de ani de zile mapamon­dul, împărtășind cu restul lumii din experiențele lor de călătorie. Andreia și Ion au poposit la un moment dat și în izolata insulă Ikaria, unde au auzit, de pildă, povestea unei femei viguroase și vesele, tre­cută bine de suta de ani, deși fusese greu încercată de viață. Culmea e că ce a răpus-o în final nu a fost bătrânețea și nici vreo boală anume ci, pur și simplu, o serie de înțepături de albine…

Faptul că oamenii din Ikaria au o sănătate mult mai robustă decât media globală a fost atestat și de oamenii de știință, care au constatat între altele că rata bolilor vasculare e cu 50% mai scăzută în cazul ikarienilor, decât prin alte părți ale lumii, că rata can­cerului este cu circa 20% mai mică și că locui­torii Ikariei ajung doar arareori să sufere de de­men­ță.    Echipa lui Dan Buettner a observat și în cazul celorlalți locuitori ai zonelor albastre că se bucură de o stare mult mai bună a sănătății decât media glo­bală. De pildă, „locuitorii din Okinawa au doar o fracțiune din rata diabetului, o cincime din rata bolilor de inimă și suferă foarte rar de demență”.

Moai, ikigai și multă voie bună

Încercând să deslușească tainele longevității, Dan Buettner a desco­perit cinci lumi fascinante, fie­care unică în felul ei. În Okinawa, de pildă, local­nicii formează niște grupuri sociale numite moai, în care oamenii se implică punând bani la comun, ca să se ajute reciproc în vremuri de restriște. Și tot în cadrul acestor moai, localnicii se întâlnesc, po­ves­tesc, dansează și cântă. Asta, în vreme ce în Statele Unite – dar și într-o mare parte a Japoniei –    se vor­bește tot mai insistent despre o veritabilă epi­demie de singurătate. Care, din câte se pare, răpește ani buni din viață.

Un alt concept specific celor din Okinawa este ikigai, care s-ar putea traduce prin „ceea ce face ca viața cuiva să merite trăită”. Ikigai se referă la esența naturii umane a cuiva, un fel de misiune per­sonală, care nu trebuie să se centreze pe un obiec­tiv material sau legat de putere, ci mai de­grabă pe grija față de ceilalți, încercarea de ne per­fecționa într-un domeniu sau altul sau de a evolua din punct de vedere spiritual. „Care este ikigai-ul tău” este o în­trebare frecventă în Okinawa. „Cred că ikigai reprezintă un factor principal de sănătate spirituală al centenarilor”, a declarat unul dintre cei intervie­vați de Buettner. „Dacă ne pierdem ikigaiul, vom muri”, a    explicat el. Având un reper permanent al ros­­tului omenesc al vieții, locuitorii din Okinawa își cunosc bine valorile, ceea ce îi ajută și să ia de­ciziile cu o mai mare ușurință decât se întâmplă prin alte părți ale lumii. Iar asta le reduce nivelul de stres.

Tipic pentru centenarii din Okinawa este, de asemenea, să intoneze înainte de masă cuvintele „ha­ra hachi bu”, care înseamnă „opt din zece” și care reprezintă, de fapt, un îndemn de a se opri din mâncat când își simt stomacul plin în proporție de 80%. Cu alte cuvinte, localnicii mănâncă pe săturate, dar fără a se îmbuiba.

Dan Buettner a mai descoperit și alți factori care au transformat Oki­nawa într-o insulă a longe­vită­ții. Ume­to-San, o femeie vioa­ie la 101 ani, înconjurată de nenumărații ei des­cendenți, i-a dezvăluit, de exem­plu, exploratorului, că dacă vrea să tră­iască și el la fel de mult, trebuie, înainte de toate, să se dis­treze mereu. „Nu te enerva! Simte-te bine cu toată lu­mea! Fă-i pe toți fe­riciți”, l-a sfă­tuit ea. „Faptul că râ­dem ne aduce lon­gevitate”, a subliniat centenara ni­po­nă, care s-a apucat apoi să inter­preteze un cân­tecel la un instrument asemănător banjoului și să danseze în aplauzele familiei, în timp ce ținea o sticlă pe cap, într-un echilibru perfect.

Cu cât mai pieptiș, cu atât mai bine

Studiind cele mai longevive co­mu­nități din Sardinia, Dan Buettner a descoperit, înainte de toate, că pe cât sunt acestea construite în zone mun­toase, cu pante mai abrupte, cu atât locuitorii lor par să aibă parte de vieți mai lungi și mai sănătoase. Și asta, pur și simplu, pentru că fac zi de zi un efort fizic mai mare. Dincolo de faptul că localnicii trebuie să străbată străduțele în pantă, ei și-au construit și case cu multe scări, astfel încât urcă și coboară cât e ziua de lungă. Un alt factor specific locuitorilor acestei insule este că, deși la nivel global femeile sunt cele care tind să trăiască mai mult decât bărbații, în Seulo, una dintre „zonele albastre” din Sardinia, situația stă invers. De ce? Ei bine, cei mai longevivi bărbați de aici sunt păstori, fiind așadar obligați, prin natura meseriei lor, să facă enorm de multă mișcare și să stea în aer curat. Dar păstori avem și noi. De ce nu trăiesc și ei vieți la fel de îndelungate? Răspunsul este, într-o mare măsură, legat de nivelul de stres. În aceste comunități izolate, oamenii nu se uită toată ziua la știri, simțindu-se neputincioși în fața tuturor relelor care se petrec pe glob. Chiar dacă viețile lor sunt grele, provocările cu care se confruntă se află totuși sub un oarecare control. Una e să te frămânți pentru războiul din Ucraina, și alta e să îngrijești o turmă de oi. Astfel, deși păstorii și ceilalți localnici au parte de stres, el nu se cronicizează. Cu atât mai mult cu cât știu să profite din plin de micile bucurii ale vieții: mai o siestă, mai un pahar de vin, mai o întrunire veselă de familie. Și apropo de familie și de viața comunității, Dan Buettner a descoperit și din acest punct de vedere ceva extrem de interesant. În „zonele albastre” din Sardinia nu există azile de bătrâni. Vârstnicii sunt îngrijiți de familie și de lo­calnici, fiind deosebit de apreciați pentru rezervele lor de înțelepciune.

Locul în care s-a născut zeul vinului și în care oamenii uită să moară

Un studiu din aprilie 2009, a re­levat că în insula Ikaria, din Marea Egee, există cel mai mare procentaj al bătrânilor de 90 de ani din lume, aproape unul din trei ajungând la această frumoasă vârstă. De fapt, potrivit afirmațiilor unei localnice, pentru că sunt extrem de activi toată viața, ideea anilor tihniți de pensie fiind departe de ei, oamenii de aici nu sunt considerați cu adevărat bătrâni îna­inte de a împlini nouă decenii de viață. Printre cau­zele care le explică vigoarea se numără, între altele, faptul că, cel puțin până prin 1980, insula era complet izolată. Cine voia făină, nu mer­gea la ma­gazin să și-o cumpere, ci trebuia să și-o facă singur. Fiecare își cultiva livezile și își îngrijea animalele, astfel încât oamenii nu numai că duceau o viață extrem de activă, dar și mâncau ex­trem de sănătos. Alimentația lor era bazată în prin­cipal pe legume și fructe proaspete, din propria grădină, carnea fiind consumată doar cam o dată pe săptămână. O altă caracteristică a locuitorilor aces­tei „zone albastre” este felul în care știu să iu­bească, făcând din partenerul lor de viață o prioritate.

Tipică pentru locuitorii Ikariei este și dragostea pentru ceai, precum cel din rozmarin, care este ex­trem de bun pentru starea generală de sănătate, dar și pentru memorie. Ceaiurile cu efecte antiinfla­ma­toare și antioxidante sunt îndulcite de ikarieni cu să­nătoasa miere, care nu se toarnă însă niciodată în apă fierbinte. Întrebată care este cel mai bun ceai de băut zilnic, o bătrână glumeață din Ikaria i-a răs­puns răspicat lui Dan Buettner: „vinul”.    Într-ade­văr, insula este considerată de ikarieni locul în care s-a născut Dionysos, zeul grec al vinului şi al festi­vităţilor. Vinul din Ikaria, pomenit până și în Iliada și Odiseea, este produs și azi, la fel ca în urmă cu mii de ani, fiind complet natural. Este băut cu mare drag de ikarieni, și nu pare să le dăuneze prea mult sănătății deși trebuie spus că ikarienii sunt deosebit de petrecăreți, având fel de fel de festivități vesele, în cadrul cărora tineri, adulți, copii și bătrâni se distrează cot la cot, sporovăind, râzând, cântând și dansând.

Un cowboy de 100 de ani

Pe lângă Okinawa, Sardinia și Ikaria, mai există o zonă albastră, care ne demonstrează că nu e ne­voie să fii bogat ca să trăiești sănătos, fără a depinde de medicamente. Este vorba despre Ni­coya, din Costa Rica, unde proporția de cen­tenari e aproape de trei ori și jumătate mai mare decât media globală, deși oa­menii sunt în general extrem de săraci – cel puțin după standardele occidentale. Poate și pentru că obișnuiesc să mun­ceas­că doar atât cât să aibă din ce să trăiască. În loc să se agite să lucreze suplimentar pentru a face un ban în plus, ei preferă să se bucure de siestă sau să petreacă mo­mente plăcute încon­jurați de familie. În Costa Rica, Dan Buettner a întâlnit și un centenar cu totul și cu totul special: Ra­miro, centenarul cowboy, cu dantură per­fectă, care deși s-a născut în 1921, conti­nuă să arate ca la 70 de ani și să cutreiere călare zone întinse.

Când trupul e privit ca un templu

Spre deosebire de toate celelalte „zone albastre”, descrise până acum, Loma Lin­da nu se află în vreun capăt de lume. Și nici prea săracă nu e. Longevitatea lo­cui­to­rilor se datorează, în cea mai mare mă­sură, credinței. Oamenii de aici sunt ad­ven­tiști de Ziua a Șaptea, care cred cu tărie că trupul uman este templul Duhului Sfânt, motiv pentru care îi acordă un mare respect, având grijă să nu-l „pângărească” cu felurite stimulente, precum alcoolul sau drogurile, au o dietă bazată mai ales pe produse vegetale, și respectă cu sfin­țe­nie ziua săptămânală de odihnă. În plus, ei obișnuiesc să facă multă mișcare și au o viață socială vibrantă, membrii comuni­tății întâlnindu-se frecvent la biserică, pe terenul de tenis sau cu diferite alte prile­juri. Specifică locuitorilor de aici este și participarea frecventă la acțiuni de volun­tariat, care îi mențin uniți, motivați și activi.

În loc de concluzie: cele 9 secrete ale longevității

Comparând cele cinci „zone albastre”, Dan Buettner și echipa sa au constat că, oricât ar fi ele de diferite, au totuși nouă caracteristici comune, ca­re ne pot sluji și nouă drept surse de inspirație. În primul rând, locuitorii tuturor „zonelor albastre” sunt extrem de activi din punct de vedere fizic. În al doi­lea rând, ei obișnuiesc să-și pună familiile mai pre­sus de orice. În al treilea rând, oamenii din „zonele albastre” tind să aibă un plan bine definit în viață – fie că-l numesc „ikigai”, ca în Okinawa, sau „Plan da vida”, ca în Nicoya. A patra carac­teristică comună este faptul că localnicii știu să-și acorde momente de relaxare, în care să se deba­ra­seze de stres. A cincea trăsătură comună este simțul măsurii – care se aplică inclusiv atunci când e vorba despre mărimea porțiilor pe care le mănâncă sau despre ambițiile de ordin pecuniar. Un alt secret al longevității celor din „zo­nele albas­tre” este legat de alimentație, care este extrem de echilibrată și de să­nătoasă, săracă în carne și alimente pro­cesate și foarte bogată în fructe, legu­me, cereale integrale și, nu în ultimul rând, în le­guminoase, precum fasolea, ma­zărea, soia și năutul. În al șaptelea rând, oamenii de aici iubesc vinul – însă nu sar calul, ca prin alte părți, iar al­co­olul consumat este natural și de calitate. În al optulea rând, ei au o viață socială bo­gată, râzând și distrându-se des ală­turi de semenii lor, care acționează toto­dată ca o plasă de siguranță, ne­lă­sându-i singuri la greu. Iar în al nouă­lea rând, locuitorii „zonelor albastre” sunt ani­mați de o credință vie, care le oferă pu­tere să facă față greutăților vieții și le oferă sentimentul unui scop mai înalt, ajutându-i să fie uniți și buni.