Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

– Tot ce e vechi, tot ce-a fost odată ca niciodată ni se pare „de aur”, în comparație cu prezentul, cu clipa în care trăim. Toamna se supune aceleiași rânduieli: cum rugineau pădurile în amintirile noastre nu vor mai rugini în veci de veci. Era un duh care acum s-a pierdut. O lumină ca mierea, care mai tră­ieș­te doar în povești –

CĂTĂLIN MANOLE

Sipetul magic

Dacă aș putea, aș construi o cutiuță magică, un sipet ruginiu-auriu. Pe el aș scrie: Toamna de altă­da­tă. Ce aș pune în ea? În primul rând, aș pune po­var­na din satul bunicilor din Bărăgan, pierdută la marginea câmpului, învăluită într-o noapte frigu­roa­să de octombrie. Mai mulți țărani stau adu­nați în ju­rul focului de la cazan, în timp ce povestesc înceti­șor. Flăcările lumi­nează și adâncesc cu umbre tre­că­toare li­ni­ile de pe chipurile lor aspre. Miroase a boas­­că, a pru­ne fermentate și a țuică fier­binte picu­rând din alambicul uriaș. Se aude scârțâitul unei căruțe ce se apropie înain­tând greu, afun­da­tă în no­ro­iul ploilor de toamnă. Timp de două săptămâni, între­gul sat va veni să își facă țuica aici, la po­varnă. Oamenii se ajută unii pe alții la în­căr­cat, la descăr­cat, la tăiat de lemne și la ținutul focului viu. Bă­trânii stau pe priciul de lângă cuptor, moțăie spri­ji­niți în toiag și, din când în când, cu glas hârâit, dau indi­cații cum să se facă treaba. Învăluit de mi­rosul țuicii fierbinți, de căldura focului și de forfota moale din jurul lui, mi se pare că fac și eu parte din lumea aceea veche, în care oamenii nu au cum să fie decât împreună, bucuroși să-și fie unii altora de folos.

Apoi, în cutiuța mea magică aș mai pune o după-amiază însorită de toamnă, în care noi, toți copiii de pe uliță, ne adunăm lângă cada de lemn uriașă, plină cu struguri. Aerul e greu, auriu, plin de soarele blând al finalului de vară. E o hărmălaie de nedes­cris, cu chiote și râsete, suntem aproape dezbrăcați și ne spălăm pe picioare în piua de piatră. După ace­ea sărim în cada cu struguri și, în timp ce tălpile noas­tre strivesc boabele mari, toamna începe să mi­roa­să a parfum. Mustul curge roșu-sângeriu, cu spu­mă. Primim și noi câte o cănuță de lut plină-ochi, pe care o sorbim, de parcă ar fi băutura cerească.

Și ce aș mai pune în sipetul meu rugi­niu-auriu? Aș pune veverița surprinsă în nuc, fix când își făcea proviziile pentru iarnă. Am stat câteva secunde nemișcați și ne-am privit în ochi, unul pe celălalt, uimiți. Cu un gest rapid, privindu-mă în continuare, a îndesat încă o nucă la fălci și iarăși a rămas nemiș­cată. O jumătate de pas am făcut spre ea, îndeajuns să înșface încă o nucă de pe jos și să sară pe prima creangă. S-a mai uitat o dată la mine, vic­to­rioasă, apoi a dispărut, din pom în pom, în capătul grădinii.

Restul cutiuței mele magice l-aș umple cu mici parfumuri și sunete: bucățele cu parfum de crăiță, un pic de fum de la frunzele arse în curte, mirosul unui măr luat direct din pom, sfârâitul vinetelor pe plită înainte de a deveni zacuscă, ronțăitul molcom al calului în timp ce căruța se umple cu știuleți de porumb, ropotul mărunt și ne­sfâr­șit al ploilor, cron­cănitul prevestitor de nori gri și vân­turi reci.

Aș duce acest sipet magic în mij­lo­cul Bărăga­nu­lui și l-aș îngropa adânc, sub rădăcinile ierburilor de aur. Cu speranța că nu va tre­bui să îl scot nici­o­dată de acolo ca să spun „Știți, a fost odată un ano­timp care se numea… toam­na… „.

MATEI FLORIAN

Cerurile cu pești albi

Duminică, mijloc de octom­brie: câteva mașini rulează încet pe bulevardul din fața blocului; un murmur de voci care se înde­păr­tează; un lătrat de câine, un câ­râit de coțofană, oftatul unui autobuz, o sirenă care se apropie și dis­pare, apoi, pentru câteva clipe, doar liniște; copacul din fața fe­restrei, încă verde, o mângâiere de vânt prin frunze. Mă gândesc la tata. Încerc să-l prind într-o amintire, să-l aud vor­bind, să-l aduc aici, cu mine, acum, în apartamentul ăsta de bloc, toamna. Dar tata e acolo, departe, și zâmbește. Nici măcar nu-i văd chipul; zâmbetul lui e doar o umbră lu­mi­noasă, ascunsă pe dinăuntru. Tot acolo, înăun­tru, sunt și eu, mic. O mogâldeață de om, înfofolit într-o haină de fâș, cu o tichie croșetată, care îmi aco­peră creștetul capului. Atât pot să văd din mine. Știu doar că sunt acolo, cu tata, de mâna lui, pe un câmp de la marginea orașului. Mergem înainte, spre un pâlc de case de dincolo de București. Probabil că se în­serează, probabil că se aud câini, probabil că și eu, și tata, vedem fumul de pe hornuri și tot cerul ace­­la adânc și albastru, pe care numai în vise sau în octombrie, atunci când se în­se­rează, îl mai poți vedea. Și pro­babil că și atunci, ca și mai târziu, cu puțin timp înainte ca soarele să dispară, aveam să întreb dacă peștii care trăiesc sus, în cerul ca o apă limpede, ne­sfârșită, înoată sau plutesc. Și dacă s-a inven­tat vreo scară care să ajungă până la dârele albe de la avioa­ne, ca să-ți poți întinde acolo rufele pe care toc­­mai le-ai spă­lat. Nu-l pot a­uzi pe tata cum îmi răspunde. Pentru că tata doar zâmbește, iar zâmbetul lui e tot ce pot lua cu mine, acum, în aparta­men­tul ăsta de bloc, într-o duminică de la mijlocul lui oc­tom­brie. Nici pe mine, mic, nu mă pot auzi. A­min­tirile, de multe ori, mai ales cele atât de înde­păr­tate, nu sunt povești cu oameni în carne și oase, ci siluete, duhuri, mirosuri, stări vălurite care se destramă întocmai ca o dâră lun­gă și albă de avion. Simt doar că mi-e bine, acolo, lângă tata, că mâna lui mă aco­pe­ră, mă protejează, și că, atât timp cât am să mă țin de ea, nu are să-mi fie frică de nimic, nici­o­da­tă, că pot să înfrunt orice pericol, oricât de mare, chiar și cârdul de gâște, aflat acolo, pe câmpul acela de dincolo de Bu­curești. Și mai știu că atât timp cât tata îmi zâmbește și mă ține de mână, înserarea e doar un alt nume pentru dragoste; o dra­goste adân­că, albastră, cu miros de câmp, de cer, de fum care se ridică prin hornuri. O­glin­da unei ape în care amin­­tirile plutesc sau înoată întoc­mai ca niște pești albi. Pești pe care nu-i voi putea prinde nici­odată. Pentru că, odată atinsă, orice apă, oricât de limpede, se tulbură și nu mai poți vedea ce e înăuntru. Iar amintirile sunt sfioase și fug, la fel ca peștii. E de ajuns să se audă o altă sirenă, ca acum, și să rămână doar prezentul. Iar prezentul, într-o duminică de la mijlocul lui octombrie 2023, îmi spune că pot pleca din nou pe câmpul de la mar­gi­nea orașului, dar că acolo voi găsi doar asfalt și blocuri, și alte mașini și auto­bu­ze, la fel ca aici. Câmpul nu mai există, cum nu mai există nici casele cu fum pe hornuri, nici cârdul de gâște. Nici octom­brie ăsta de acum nu mai e cel de atunci. Cum și copilul acela înfofolit într-o haină de fâș, cu o tichie croșetată pe creștetul capului, a devenit astăzi un bărbat albit, cu barba nerasă, care încearcă să pes­cu­ias­că amintiri de la biroul lui dintr-un bloc de 10 etaje. Acum e doar liniște și un pic de tristețe, ca întotdeauna când e iarăși toamnă și mă gândesc la tata. Pentru că ta­ta a plecat și el de mult, tot într-o toam­nă, și a ajuns pește alb în ceruri. Sunt si­gur de asta. Cum știu și că toamna n-a mai fost niciodată aceeași de atunci și că, odată ce începi să aprinzi lumânări pentru cei ce s-au dus, atunci când pășești prin frunzele îngălbenite sau privești cerul de octombrie, îi vei simți și pe ei acolo. Un foșnet, o amintire, mirosul de ceară al unei lumânări care arde până la capăt, zvâcnetul acela scurt al unui pește alb pe care încerci să-l atingi și dispare, presimțirea blândă a unei mari despărțiri. Singurul lucru pe care vreau să-l mai aflu e dacă s-a inventat vreo scară care să ajungă până la dârele albe de la avioane, ca să-mi pot întinde acolo gândurile de acum.

ANDRA OCNARU

Fotografia din clasa a treia

În București se anunță, azi, o maximă de 32 de grade. Copacul din fața ferestrei e încă verde, oa­me­nii se vor îmbrăca din nou în tricouri și vor exis­ta și azi doamne și domni­șoare în sandale, și ado­les­cenți în pantaloni scurți. Toamna de acum e doar în calendar. Și într-o fotografie care s-a rătăcit la mine pe birou, în timp ce scriu rândurile astea. În fo­to­grafie sunt eu, sunt în clasa a treia, am două co­dițe lungi, prinse cu pom­poane albe. Port tra­di­țio­na­la uni­formă școlară, fără nicio cută, căl­cată im­pe­cabil de mama, am dre­suri groase, albe, panto­fiori de toam­nă, zâmbesc timid, ușor crispat. Îmi amintesc: era octombrie, știu sigur că era octom­brie, toată clasa a mers cu doamna învățătoare la atelierul foto al orașului să facem poze, nu-mi amin­tesc pentru ce. Nu-mi plă­ceau pozele, nu-mi plăcea la școală, nu-mi plăceau codițele mele, nu-mi plă­cea toamna. Pentru că atunci în­cepea școala, iar toate hainele fru­moa­se, colorate, subțiri, erau puse în alt du­lap, pentru că trebuia să te îm­braci mai gros, uneori trebuia să-ți iei chiar pantaloni pe sub uniformă. Pentru că ploua mult și trebuia să ai mai mereu o umbrelă cu tine. Pentru că noaptea venea repede, părinții ajungeau târziu acasă, iar până ve­neau ei, era timp berechet să apară bau-bau. Ce era să-mi placă la toam­nă?! Mă uit la poză, îmi amin­tesc mai departe… În drum spre atelierul foto, am trecut prin parc, plouase, erau bălți, voiam să sar în ele, erau castane căzute, voiam să le dau câte un șut, să le fac să zboare. Era și Emanuel, Emanuel nu mă băga în seamă, voiam să mă duc la el, să-l bat pe umăr, să-i zâmbesc, să-i spun că e cel mai frumos băiat din școală. În loc de asta, eram cu­minte. Eram cel mai cuminte copil din clasă. Mă uit acum la fetița asta timidă din poză, îi zâmbesc, îmi zâmbește și ea, aproape că văd cum îi dispare crispa­rea. E o lumina care s-a strecurat tiptil în cameră și face ca foto­gra­fia să strălu­cească. Poate că ăsta e mo­tivul pentru care simt că pot vorbi cu fetița din ea. Îi spun să nu-i mai fie așa de teamă, îi spun că e fru­moasă, că-i stă tare bine cu pom­poa­nele alea pe care atunci nu le suporta. Îi spun să sară în bălți, e fru­mos să sari în bălți, am descoperit asta când m-am făcut mai mare. Îi spun că mama ei n-o să se supere dacă vine acasă cu uniforma stropită de noroi. Îi spun că mama ei e cea mai bună mamă din lume; e prea mică, încă nu știe asta, crede că toate mamele sunt la fel. Îi spun să dea cu șutul în toate castanele alea grase care-i cad la picioare. N-o să fie mai puțin cu­min­te dacă face asta. Îi spun hai, șut și gol, fă castanele fericite, fă-le să zboare! Du-te la Emanuel, îi zic, bate-l pe umăr, spune-i că-ți place de el; mai târziu, în clasa a șasea o să vină el la tine să-ți spu­nă că te place, dar știi, în clasa a șa­sea tu o să-l placi pe Mircea. Zâmbesc, fetița din poză zâmbește și ea. Îi poves­tesc cum mai târziu, la liceu, o să-i placă mult toamna. Îi spun că o să simtă cum odată cu toam­na, vine și liniștea, și de mână cu liniștea, mai vine un sentiment, ca de visare, ca de tristețe moale; îi spun că asta se cheamă melancolie. Și melan­co­lia o să-i fie o prietenă bună. Îi spun că cel mai mult o să-i placă să se plimbe prin pădure toamna, când soarele e blând și totul în jur e de aur și pur­pură. Îi spun că o să-și facă o coroniță din frun­ze roșii și galbene și că va dansa așa, lângă un foc. Și îi mai spun că atunci când va crește, va adormi într-o grămadă de frunze uscate și va fi fe­ri­cită. Și-i mai spun să se bucure de toate, toate toam­nele vieții ei de copil, pentru că va veni timpul ăsta de azi, când toamna o să semene cu o vară ui­tată de Dumnezeu pe pământ, când copacii n-o să-și mai preschimbe decât aproape de iarnă frunzele din verde în auriu… Mă uit la fetița din fotografie. E tot acolo, în ate­lie­rul foto al orașului. Înainte să facă poza, a sărit prin bălți; uite, are un strop de noroi pe dresul alb. Iau foto­gra­fia, o pun într-un al­bum. Azi, 15 octombrie, se anunță o maxi­mă de 32 de grade. Mi se face dor să plec într-o pă­dure, să mă întâlnesc cu toam­na adevărată, să-mi fac o coroniță de frunze us­cate.

GEORGE ARUN

Coceam prunele în cuiburi de otavă

Când mă gân­desc la toamnele din copilărie, una dintre cele mai vii amintiri e legată de mirosul de otavă, mirosul acela de flori presate pentru ierbarele pe care trebuia să le fa­cem pentru la școală. Ota­va se cosește la înce­pu­tul lunii oc­tom­brie, când cad primele brume în nop­țile senine ca sti­cla. Du­pă ce veneam aca­să, mer­gând cinci ki­lo­metri pe jos, de la școa­lă, mân­cam aproape invariabil bulzul copt pe plita so­bei, după care mă apu­cam de muncă, împreună cu surorile mele mai mari. Întorceam otava cu furca de pe o parte pe alta, sub soarele blând de octom­brie, iar la lăsatul serii o făceam căpițe, pentru a nu o uda cumva ploaia peste noapte. Eram cel mai iscusit la făcut căpițe, și cel mai ager. A doua zi o luam de la capăt, iar seara, otava era uscată, numai bună de urcat în podul grajdului.

Dar povestea abia acum începe. Pe la jumătatea drumului, pieptiș, de la școală până acasă, era o li­vadă cu pruni a unui gospodar în vârstă, căruia i se spunea Sucitu’. Dar prunele lui nu apucau nici­odat­ă să se coacă, pentru că în satul meu de munte așezat la peste 1200 de metri altitudine, frigul se lasă de­vre­me. Au fost ani în care a nins încă pe la ju­mă­ta­tea lunii octombrie. Noi, copiii, tăbăram pe pruni și ne umpleam buzunarele pantalonilor cu prune aproape verzi. Bătrânul gospodar striga la noi, dar nu putea să ne alerge, ca în povestea lui Creangă, în care mătușa Mărioara îl aleargă pe Nică în gră­dina cu cânepă. Dacă stau să mă gândesc bine, după atâta amar de vreme, bătrânul Sucitu᾿ striga după noi mai mult ca să se afle în treabă, pentru că, ori­cum, nu avea ce să facă cu prunele care nu apucau niciodată să se coacă.

Însă eu aveam ce face, pentru că mă învățase tata. Urcam în podul grajdului plin cu otavă și fă­ceam multe cuiburi, pe care le umpleam cu prunele verzi, apoi le acopeream. După ce e urcată în pod, otava păstrează multe zile o căldură ca și cum ai sta învelit sub plapumă. E un fel de energie a ierbii crude care încă nu se lasă doborâtă. În fiecare zi ur­cam în pod și scotoceam în cuiburi, iar după o săp­tămână prunele coapte în fân îmi bucurau sufletul. Luam la școală comoara și o împărțeam cu ceilalți copii. Erau toți nedumeriți, de unde aveam prune coapte în satul nostru din vârf de munte. Le-am dezvăluit secretul pe care îl știam de la tata. Am făcut-o cu bucurie. De mic copil părinții m-au învă­țat să nu țin doar pentru mine ceea ce le-ar putea fi de folos și altora.

Dar cea mai mare sărbătoare a toamnelor mele de copil a fost mereu ziua Sfântului Dumitru, care e prăznuită pe 26 octombrie. Abia așteptam să aprin­dem Focul lui Sumedru. Tradiția spune că flă­căii care sar peste foc se vor însura repede.­

Noi, copiii, ne pregăteam pentru sărbătoare cam cu o săptămână îna­inte. După ce ieșeam de la școală, ne adunam cu toții la marginea unei pă­duri de brazi și ne apucam de treabă. Tăiam crengile joase de cetină cu to­po­rișca, le legam cu sfoară în mă­nun­chiuri și le trăgeam după noi pâ­nă pe dealul cel mai înalt din sat. Nu era treabă ușoară, pentru că de la pă­dure până în deal străbăteam a­proa­­pe un kilometru. Zi după zi, la fel, pâ­nă când din toată cetina strân­să fă­ceam o claie uriașă. Când se lăsa sea­ra, în ajunul Sf. Dumitru, ne adu­nam toți copiii și începeam să stri­găm în cor: „Hai la Focul lui Sume­dru!”. Veneau acolo, rând pe rând, de la flăcăi, până la bătrânii satului. Toți. Cel mai în vârstă gos­podar aprin­dea focul, iar pălălaia ca­re se ridica spre cer ne lumina pe toți, de parcă ar fi fost miezul zilei.

În timp ce claia de cetină ardea și ardea, bătrânii spuneau ghicitori, femeile sporovăiau între ele, flăcăii chiuiau, iar noi, copiii, încingeam hora în jurul focului.

Primeam cu toții covrigi, biscuiți, scoverzi, iar într-un an, o doamnă care venise la o rudă din sat ne-a împărțit portocale. Habar nu aveam ce sunt alea, era în vremea comunismului și nu se găseau. Țin minte că un băiat a mușcat din portocală cu coajă cu tot și era cât pe ce să o arunce în flăcări, dar l-a oprit doamna cea darnică și i-a arătat cum să o curețe de coajă. De fapt, ne-a arătat tuturor, pentru că niciunul dintre noi nu mai ținu­­se vreodată în mână o asemenea bunătate. Niciodată, de atunci, nu am mai regăsit gustul portocalei pe care am primit-o în acel an la Focul lui Sumedru.

Lumea copilăriei, cu toate trăirile și întâmplările pe care le purtăm cu noi, face cât o viață de om. Lumina blândă a toamnei am asociat-o mereu, când eram copil, cu mierea de salcâm, iar culorile pădurilor de fag, un pastel de frunze de la galben, la maroniu, m-au însoțit mereu, ca o simfonie a sufletului.