Înainte să devină Mare, România a ajuns, pentru o vreme, în timpul Primului Război Mondial, mai mică decât a fost vreodată: îngrămădită în Moldova, atacată din toate părţile de duşmani, cu guvernul şi cu Casa Regală părăsind în grabă Capitala, pentru a se retrage într-un lung şi dureros refugiu la Iaşi, în pregătirea unei contraofensive la care puţini mai sperau. Cum a ajuns România în această situație dezastruoasă în toamna târzie a lui 1916, este o discuție lungă. Contextul istoric a fost decisiv în mare măsură, dar nici organizarea locală nu ne-a ajutat deloc. Cu o armată prost echipată, cu comandanți prost pregătiți, cu lideri politici, care confuzi, care corupți, România nu a reușit să facă față presiunii externe, în ciuda eroismului ostașilor săi. Înfrângerea de la Turtucaia, în fața trupelor bulgaro-germane, soldată cu moartea a 160 de ofițeri și a 6.000 de ostași și cu căderea în captivitate a altor 480 de ofițeri și 28.000 de ostași, dintre care mulți nu vor supraviețui, rămâne și azi unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria noastră recentă.
Dacă mai era cineva care, în acele momente de cumplită panică, spera cu adevărat că destinul potrivnic poate fi schimbat, aceea era tânăra Regină Maria. Lovită şi ea, ca şi ţara, din toate părţile – agasată de veşnicele probleme pe care i le făcea Carol, fiul cel mare, copleşită de chinul soldaților răniți pe front, de care se îngrijea personal, iar mai apoi, sfâşiată de suferinţa micuțului Principe Mircea, care avea să i se stingă în braţe, Maria a găsit, totuşi, puterea de a pune datoria de regină înaintea suferinţei de mamă şi de a strânge în jurul ei toate resursele de energie şi optimism necesare ultimei sforţări pentru întoarcerea situaţiei de pe front. Oamenii pe care Regina a încercat să-i impună în fruntea trebilor în acele momente critice au, azi, nume de mari bulevarde în București și prin țară: sunt marii eroi ai Primului Război Mondial.
Cu oameni mai potriviți în frunte, cu câteva decizii salutare ale Regelui Ferdinand și ale politicienilor din jurul său, cu o uriașă sforțare militară și cu sacrificii imense, România a întors, în 1918, în numai câteva luni, o soartă care-i era complet potrivnică, într-o victorie astrală pentru istoria noastră. Victoria n-ar fi fost completă fără complicitatea elitei ardelene, care, în frunte cu Iuliu Maniu, a jucat o carte esențială în pregătirea Marii Uniri, și fără aceeași Regină Maria, care a tras personal sforile la Conferința de Pace de la Paris, pentru consfințirea întregirii României, pe care o sărbătorim cu fast, la fiecare 1 Decembrie.
Se vor rosti, și la acest 1 Decembrie, discursuri sforăitoare, pe la marile băi de mulțime de la Alba Iulia și București. Se vor aminti momentele Mărăști, Mărășești, Oituz și va fi uitat, ca de obicei, momentul Turtucaia. E normal să ne sărbătorim marile victorii, dar nu ar strica să medităm, din când în când, și la situația României din iarna lui 1916, dacă vrem să nu mai repetăm greșelile trecutului. E plină și azi România de politicieni corupți, sunt atâtea discuții despre șefi de instituții de forță, avansați la „excepțional”, cu doctorate mai mult decât dubioase, și nici de „infiltrați” ai dușmanilor noștri istorici, în poziții-cheie, nu ducem lipsă. Lecția lui 1916 ne învață să avem încredere că și în cele mai negre momente ale țării se găsesc oameni luminați, care să ia destinul națiunii în propriile mâini. Dar n-ar strica să facem și noi tot ce se poate, ca momentele de criză – și vedem, mai nou, crize peste tot, pe unde nu te-ai fi așteptat – să ne găsească mai pregătiți decât ne-a prins Marele Război, care a precedat Marea Unire.
