România mică și România Mare

Înainte să devină Mare, Româ­nia a ajuns, pentru o vreme, în tim­pul Primului Război Mondial, mai mică decât a fost vreodată: îngră­mă­dită în Moldova, atacată din toa­te părţile de duşmani, cu gu­ver­nul şi cu Casa Regală pă­răsind în grabă Ca­pi­­tala, pentru a se re­tra­ge într-un lung şi du­reros refugiu la Iaşi, în pre­gătirea unei con­tra­o­fen­­sive la care pu­ţini mai sperau. Cum a a­juns Ro­mâ­nia în a­ceas­­tă situație de­zas­­tru­oasă în toamna târ­zie a lui 1916, este o discuție lungă. Con­textul isto­ric a fost de­cisiv în mare măsură, dar nici organizarea lo­cală nu ne-a ajutat de­loc. Cu o armată prost echi­pată, cu co­man­danți prost pregă­tiți, cu lideri po­li­tici, care con­fuzi, care co­rupți, Ro­mânia nu a reușit să fa­că față pre­siunii ex­ter­ne, în ciuda erois­mu­lui ostașilor săi. Înfrân­gerea de la Tur­tu­ca­ia, în fața tru­pelor bul­ga­ro-ger­ma­ne, sol­da­tă cu moartea a 160 de ofi­țeri și a 6.000 de os­tași și cu căderea în capti­vi­tate a altor 480 de ofi­țeri și 28.000 de ostași, din­tre care mulți nu vor supra­viețui, ră­mâne și azi unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria noastră recentă.

Dacă mai era cineva care, în acele momente de cumplită panică, spera cu adevărat că destinul po­trivnic poate fi schim­bat, aceea era tânăra Re­gină Maria. Lovită şi ea, ca şi ţara, din toate păr­ţile – agasată de veş­­­nicele probleme pe care i le făcea Ca­rol, fi­ul cel mare, co­ple­şită de chi­nul sol­da­ților ră­niți pe front, de ca­re se îngrijea per­­­so­nal, iar mai apoi, sfâ­şiată de su­ferinţa mi­cu­țu­lui Prin­­cipe Mir­cea, ca­re avea să i se stin­gă în braţe, Maria a gă­sit, totuşi, pu­te­rea de a pune da­toria de re­gi­nă îna­in­tea su­fe­rinţei de ma­mă şi de a strân­ge în ju­rul ei toa­te resur­sele de e­ner­­­­gie şi op­ti­mism ne­cesare ulti­mei sfor­­ţări pen­tru în­toar­­ce­rea situaţiei de pe front. Oamenii pe ca­re Regina a în­cercat să-i impună în frun­tea trebi­lor în a­ce­le momente cri­tice au, azi, nume de mari bulevarde în Bu­cu­rești și prin țară: sunt marii eroi ai Pri­mului Război Mon­dial.

Cu oameni mai potriviți în frunte, cu câteva decizii salutare ale Regelui Ferdinand și ale politi­cienilor din jurul său, cu o uriașă sforțare militară și cu sacrificii imense, România a întors, în 1918, în numai câteva luni, o soartă care-i era complet potrivnică, într-o victorie astrală pentru istoria noastră. Victoria n-ar fi fost completă fără compli­ci­tatea elitei ardelene, care, în frunte cu Iuliu Ma­niu, a jucat o carte esențială în pregătirea Marii Uniri, și fără aceeași Regină Maria, care a tras personal sforile la Conferința de Pace de la Paris, pentru consfințirea întregirii României, pe care o sărbătorim cu fast, la fiecare 1 Decembrie.

Se vor rosti, și la acest 1 Decembrie, discursuri sforăitoare, pe la marile băi de mulțime de la Alba Iulia și București. Se vor aminti momentele Mă­răști, Mărășești, Oi­tuz și va fi uitat, ca de obicei, momentul Tur­tu­caia. E normal să ne sărbătorim marile vic­torii, dar nu ar strica să medităm, din când în când, și la situația Ro­mâ­niei din iarna lui 1916, dacă vrem să nu mai repetăm greșelile tre­cutului. E plină și azi România de politicieni co­rupți, sunt atâtea dis­cuții despre șefi de instituții de forță, avansați la „excepțional”, cu doctorate mai mult decât du­bi­oase, și nici de „infiltrați” ai duș­ma­nilor noștri istorici, în poziții-cheie, nu ducem lipsă. Lecția lui 1916 ne învață să avem încredere că și în cele mai negre momente ale țării se găsesc oameni luminați, care să ia destinul națiunii în propriile mâini. Dar n-ar strica să facem și noi tot ce se poate, ca mo­mentele de criză – și vedem, mai nou, crize peste tot, pe unde nu te-ai fi așteptat – să ne găsească mai pregătiți decât ne-a prins Marele Război, care a precedat Marea Unire.