Dumitru Gorzo: „Vreau ca oamenii să plece din expozițiile mele cu niște neliniști, cu niște întrebări”

A scandalizat lumea artei românești, sculp­tând femei cu o mie de sexe, a imaginat ca­tedrale de slănină și a pictat pe tablă babele Ieudului și fustele lor mov. Apoi, du­pă ce și-a câștigat aprecierea criticii, dar și titlul de demo­la­­tor de statui, și-a adunat mon­ștrii zâmbitori, chi­pu­­rile dezinhibate, lem­ne­le cu dinți, cu ochi și cu sfâr­curi, și a lăsat România pen­tru o viață la New York. După 15 ani de ex­pe­riență ameri­cană, ar­tis­­tul vizual Du­mi­tru Gorzo e din nou aca­să, dar tem­po­­rar. „în sfârșit”, ex­pozi­ția proaspăt verni­sa­tă la Bistrița, își aș­teap­­tă privitorii până la înce­pu­tul anului viitor.

„Am ales glamourul New Yorkului, dar am avut parte de singurătatea muntelui”

– Printre români, ai creat aproa­pe o legendă. Exact în cli­pa în care aveai cea mai mare vi­zi­bilitate în România și cel mai mare succes ca artist, ai de­cis să pleci în Statele Unite. De fapt, cum a început aventura ta peste Ocean?

– În 2006-2007, am avut în Ro­mâ­nia câteva ex­poziții cu oare­care importanță, printre care și cea de la MNAC (Muzeul Național de Artă Con­tem­porană). Eram primul artist român care expu­nea acolo, într-un spațiu atât de mare, și asta îmi con­fe­rea un statut care îmi convenea de mi­nu­ne. Doar că aveam 32 de ani și nu prea ști­am ce să fac mai departe. O vreme, m-am gândit să locuiesc la Berlin, dar Ber­li­nul e haotic, semăna prea mult cu mine, nu mi se părea că e ce am nevoie. Și atunci, a apărut posibilitatea colaborării cu Slag Gallery din New York. La vârsta aia, în capul meu încă se băteau tot felul de gânduri romantice. Unul dintre ele era să mă duc pe un munte, în sihăstrie, să mă izolez com­plet de lumea de-afară. Celă­lalt era să aleg glamour-ul New Yorku­lui și să mă arunc într-o cu totul altfel de experiență. Până la urmă, am ales gla­mour-ul New Yorku­lui, dar am avut parte de singură­tatea mun­telui.

– De ce spui asta?

– Pentru că la New York poți avea par­te de câtă singurătate vrei, orașul te lasă pur și simplu în pace. Metroul new-yorkez e locul în care nimeni nu se uită la nimeni, în care, dacă faci greșeala să te uiți la un copil cu două secunde în plus, ești pur și sim­plu admonestat. E o formă de maximă impoli­tețe, aproape de vio­len­ță să te uiți prea mult la oameni. Pentru unii, poate fi extrem de alienant. Pentru mine, a fost cât se poate de bine.

– E ceva de lup singu­ratic în tine?

– Simt că atunci când sunt singur, econo­mi­sesc niște energie pe care pot să o duc în altă par­te, pot să o pun în munca mea. La ur­ma urmei, de pictat se pictează când ești singur. Iar cărțile se citesc cel mai bine tot când ești sin­gur. Firește că e extraordinar, din când în când, să mai întâlnești pe cineva care e la fel de șui ca tine, să schimbi niște idei artis­tice sau să îm­părtășești niște obsesii. E ca un pahar de apă, după o zi foarte însetată. Pe de altă parte, eu, unul, nu am absolut nicio pro­blemă dacă stau trei luni de zile sin­gur. Eu nu locuiesc în­tr-un oraș, eu locuiesc în munca și-n atelierul meu. Dacă îmi dai trei bețe, un sac de nisip, niște culori și niște adeziv, am ce să fac zile în șir.

Oala cu cafea

– Trei bețe, un sac de nisip, niște culori și nea­pă­rat un borcan de ca­fea, cum am văzut și aici, la Bistrița. La fel bei și la New York?

– În studioul meu din New York, diminețile sea­mănă toate între ele și în­cep mereu cu o cafea lun­gă. Fiindcă mi-e lene să fac zilnic, fac o oală foar­te mare și din oala aia trans­fer în mai multe bor­cane, pe care le împrăștii peste tot prin atelier. Pot bea cafea ori­când, la orice oră, chiar și rece. Și așa, mai sor­bind câte-o gură din cafeaua făcută cu o zi îna­inte, mai în­cer­când să ajustez ceva, pun mâna pe pensulă ca într-o îndoială și, după o vreme, mă tre­zesc lu­crând din greu. Mă opresc rar. Unul din lu­cru­rile în care am in­vestit în studioul meu de la New York a fost un fri­gider de dimensiuni ame­ricane, pe care îl aprovi­zio­nez rar și bine și datorită căruia pot să stau liniștit fără să ies din casă cel puțin două săptă­mâni. Dar ies, nu mă claustrez nici­o­da­tă chiar atât de tare. Duminica, ies întotdeauna la Me­tro­politan Mu­seum of Art sau dau câteva tururi prin magazinele cu materiale de pictură. Iar seara, dacă nu mă văd cu prieteni, cel mai probabil ateri­zez la Strand, una dintre cele mai frumoase librării de pe planetă, în care sunt în stare să scor­monesc după cărți ore întregi.

„De două ori mi s-a întâmplat să-mi fac bagajul și să iau avionul spre București”

– Cum e experiența artistică ame­ricană? Te-ai adaptat la lumea lor?

– Chiar la începuturile mele pe pă­mânt american, m-am lovit de curio­zi­tatea unor artiști, care voiau să știe de unde vin și ce se întâmplă cultural în țara mea. Așa că am încercat să-i arăt fiecăruia exemple similare stilistic. Cel mai adesea, găseau experiența con­sumată, spuneau: „Păi, asta s-a făcut deja la noi prin anii 60”. Apoi am venit în România și prietenii de aici, curioși, mă întrebau același lucru: „Zi-ne și nouă ce se mai face în State!” Chiar acelui pictor pe care îl dădusem de exem­plu prietenilor mei ameri­cani i-am arătat unul dintre cei mai puternici și bine cotați artiști non-figu­rativi de acolo. S-a uitat și a spus dezamăgit: „Lu­cruri din astea am făcut și eu la un moment dat și unele erau chiar mai bune”. Atunci mi-am dat seama că, efectiv, nu se văd unii pe alții. Spațiul și contextul îi împiedicau să se vadă cu adevărat. Or, asta mi-a răspuns și mie unor ne­du­meriri personale. Multe din lu­crările pe care le făceam în America, prie­tenii de aici nu le gustau deloc. Și, exact la fel, lucrările pe care le făcusem în România îi lăsau perplecși, nelă­mu­riți pe prie­te­nii mei din New York. Am ajuns la concluzia că experiențele se consumă diferit în spa­ții diferite. Locul în care ne găsim, pro­ximitățile, întâlnirile au toate efecte asu­pra noastră. De aia, nici eu nu sunt mereu același oriunde m-aș du­ce. La New York, am alte materiale, altă informație, altă lumină. Când revin în țară, plon­jez în mult mai multe subiecti­vi­tăți. Pentru că aici sunt acasă.

– De când ai plecat prima oară, ești într-un du-te vino perpetuu, între două continente. Nu te-a ajuns din urmă criza emi­gran­tului?

– Ba, dacă e să fiu sincer, m-a ajuns și m-a ajuns bine. De două ori mi s-a în­tâm­plat să-mi fac baga­jul, fără să spun nimă­nui, și să iau avionul spre Bu­cu­rești. Prima oară, am strâns tot atelierul și am ajuns pe Otopeni cu două cărucioare supraîncărcate de suluri, saci și valize. Aveam șase baga­je, de câte 25 de kile. Vameșul nu mai vă­zu­se așa ceva în viața lui. Dar după 24 de ore la București, mi-am dat seama ce ridi­col sunt și deja îmi căutam bi­let de avion să mă în­torc îna­poi. După încă un an am repetat figu­ra asta. Acum, uitân­du-mă îna­poi, cred că refu­zam, fără să-mi dau sea­ma, un loc pe care nu-l cunoșteam și nu-l înțele­geam pe de­plin. Începeam să pierd tot mai mult din ceva ce știam, dintr-un spațiu care fusese al meu, în timp ce în celălalt loc, care mă primise, nu re­u­șeam să mă regă­sesc pe de-a-ntregul. Era înce­pu­tul dramei identitare, de care nu am scăpat nici eu. Și de care nu scapi, de fapt, niciodată. Devii doar un altfel de animal, unul mai rezilient, mai suplu, mai adaptabil la tot felul de situații sociale, un animal care trăiește diferit, care s-a obișnuit cu ideea că tot mai rar simte pământ tare sub tălpi.

„Nu mă interesează să fac artă care poate fi înțeleasă între două cafele”

– Ultimii ani au însemnat pentru tine și seria de evenimente itinerante Continuous Studio, care acum, odată cu expoziția deschisă la Bistrița, a ajuns la cea de-a șasea ediție. Ce te-a făcut să-ți pui atelierul pe drumuri?

– Continuous Studio a început, de fapt, la New York, în 2019, și a fost un răspuns la ceva ce înce­pu­­­se să mă preocupe cu vreun deceniu înainte. În 2008, la două săptămâni după ce m-am instalat aco­lo, a avut loc în cartierul în care mă mutasem un fes­tival al artelor vizuale, Bushwick Open Stu­dios, în care artiștii își deschideau atelierele publi­cu­lui larg. Bushwick e cel mai fierbinte loc pentru un tâ­năr artist, un cartier cu foarte multe făbricuțe dez­afec­tate, transformate în ateliere, în care azi locu­iesc câteva zeci de mii de artiști. Am pornit deci cu mult entuziasm, însoțit de galerista mea, să vi­zităm atelie­rele lor. Dar, după câteva studiouri vă­zu­te, eram tot mai nemulțumit. Sigur, era și multă artă îndoită, erau și multe imitații, dar ce mă deranja cel mai tare e că îmi doream să văd niște ateliere de ar­tiști la lucru, iar ce primeam în schimb erau niș­te galerii curate, în care povestea era deja edi­tată. Eu voiam să văd pro­cesul, să înțeleg cum greșesc și alții și îmi era refuzată chiar expe­rien­­ța după care mer­sesem. Zece ani mai târ­ziu, când galeria mea a decis să renunțe la spa­țiul din Bush­wick și să se mute în Chel­­sea, am simțit că am, în sfârșit, oca­zia să fac lu­cru­rile alt­fel, să duc pro­cesul artistic la în­tâl­nire cu ceilalți. Am profitat de ulti­mele două săp­tămâni în care spațiul galeriei mai era disponibil și mi-am mutat aco­lo stu­di­oul. L-am deschis în felul ăsta spre pu­blic și oricine putea intra să mă vadă lucrând exact așa cum lucrez de obi­cei. Atunci s-a produs de fapt declicul. Mai târziu, tot interacțio­nând cu tineri artiști din România, care visau să ple­ce din țară și se plângeau că în Ro­mâ­nia nu se poa­te face nimic, am luat gân­dul ăsta ca pe o pro­vocare. Cum adică nu se poate face nimic? Ce-ar fi dacă mi-aș muta eu studioul tem­porar în fiecare oraș din Ro­mâ­nia care mă pri­meș­te? Am început cu Muzeul Bana­tu­lui Montan și Ma­ga­zinul Univer­sal din Reși­ța, unde am expus direct pe geamuri. Și au urmat altele. După New York, Reșița, București, Râmnicu-Vâlcea și Timi­șoa­ra, sunt acum la Bistri­ța, unde expoziția e deschisă până pe 15 ianuarie 2024.

– Am fost prezentă la ver­nisajul tău de la Bis­tri­ța și am remarcat la unii par­ti­cipanți și o oare­care reti­cen­ță. Cum ar trebui să pri­vim o lucrare azi, când în zona artelor vizuale sunt per­mise atât de multe expe­rimente?

– Dacă ajungi într-o ex­po­ziție și nu ți se „des­chi­de” în fața ochilor, atunci du-te și alege-ți o lucrare! Stai o vreme cu ea! Cu cât îi acorzi mai mult timp, cu cât îi dai mai multă atenție, cu atât îți va vorbi mai mult. Pentru mi­­ne, imaginile sunt oa­meni. Au fie­care ceva de spus. Sunt multe lu­crări care se par­curg ca un text, care se cer inte­rio­rizate cu o anu­mi­tă len­toare. Din­­colo de asta însă, eu, ca artist, nu sunt aici să fac lu­crurile mai ușoa­re pentru nimeni. Pen­tru cel care o face, arta e adesea o expe­riență com­pli­cată, de multe ori ne­plă­cută, care pare fără sfârșit.

Ar fi incorect s-o împachetez ca pe-o for­mă lumi­noasă și dornică de apro­piere. Că nu e! Nu mă intere­sea­ză să fac artă care poate fi con­su­­ma­tă cu ușurință și înțe­lea­să între două cafe­le în oraș, ci mai degrabă ca oa­menii să plece din ex­po­zițiile mele cu niște neliniști, cu niște între­bări. Dacă ceea ce fac eu re­ușește să-l scoată pe celă­lalt din zona lui de confort, să-l facă să se regândească pe sine, atunci pariul meu e câștigat.

„Singurul acasă cu adevărat e acasă din Maramureș”

– La New York n-ai mai ajuns de șapte luni. Îți lipsește?

– Când sunt în Ro­mâ­nia, mă gândesc la New York. Când sunt la New York, mă gândesc la Ro­mâ­nia. Dar nu e dor, locu­rile astea au devenit parte din mine. Sunt la fel de acasă la București, la Bis­trița sau la New York. Nu mi se pare că mă mut în altă di­men­siune când sunt acolo. Singurul aca­să cu ade­vărat e acasă din Ma­ra­mureș. E locul cel mai plin de povești. La noi în casă se adunau des bă­trânii, dohăneau și vorbeau. Când venea cineva în vizită, întâi era pus la masă și hrănit, iar apoi cel pus la masă „plătea” mereu cu o poveste. Și mai erau și laițele din fața porții noastre, pe care se așezau bătrânii, vara după umbră, iarna după soare, unde dacă stăteai, îți treceau pe la urechi tot felul de istorii. Pe una dintre ele, a unui vecin, mi-o amin­tesc și-acuma: „În America, în orașul ăla mare, spu­nea el, există o casă cu 100 de etaje. Și la ultimul etaj stă un om care are 80 de ani. Acolo l-o câ­cat mă-sa, acolo o crescut, acolo o lucrat. Și nicio­dată n-o coborât”. „Da’ di ce n-o coborât?”, a întrebat un sătean de pe laiță. „Că nu i-o fo’ hiia!”, a răspuns primul. „Nu i-o fo’ hiia!”. Adică n-a avut de ce. Ce definiție mai bună pentru fericire să dai?

– N-aș fi zis că pictorii se gândesc prea mult la fericire.

– Pe la 18 ani, m-a întrebat tata: „Vrei să fii fe­ricit?”. Și eu am răspuns: „Nu!”. Și el a zis: „Bine!”. Asta a fost tot.

– De ce ai spus nu?

– Vezi tu, la noi, la țară, în Maramureș, nu du­blăm niciodată o întrebare. Nici tata n-a făcut-o atunci. E un alt fel de a lucra cu limbajul. Totul e iro­nic, comunicarea e cumva piezișă, subînțeleasă, cu ricoșeu. E ca și cum, dacă ai spune lucrul mai clar, l-ai sărăci dintr-o dată de sens.

– Femei masculinizate, o Catedrală a Mântui­rii Nea­mului făcută din slănină, un Ștefan cel Mare și Sfânt transformat în „Steve the Great” – multe din ex­pozițiile pe care le-ai pus la cale au avut și o puter­ni­că latură de protest. Cum a luat naștere artistul ăsta atât de în afara normelor, mereu pus pe un mic scandal?

– Cred că există o can­titate limitată de „nu”-uri pe care le poți încasa într-o viață. Eu am fost un copil foar­te cuminte, dar pe la 14 ani am simțit că gata, am atins limita. Ce a urmat a fost că mi-am luat, pur și simplu, libertatea de a căuta sin­gur răs­pun­suri pen­tru mine. Am în­tâl­nit de mul­te ori oameni a căror viață de zi cu zi era cu totul scoasă din țâ­țâni, dar în arta lor, în ce lucrau, erau extrem de crispați și con­stipați. Or, eu am simțit că pot fi exact invers. Că în sculptură și în pictură pot să fac fix ce vreau eu, să nu depind de absolut ni­meni. Pentru mi­ne, e spațiul libertății to­tale. Țin minte că, spre sfârșitul cla­sei a șasea, am făcut o copie după cio­ba­nii lui Grigorescu, pe care am pus-o pe un perete. Când a ve­nit tata și a văzut-o, a fost foarte im­presionat. Era im­pre­sionat pe bune. Or, tatăl meu, ca mulți alți părinți de pe vre­muri, nu era niciodată mulțumit de noi. Am simțit atunci că, dacă am reușit să-l conving pe cel de necon­vins, atunci pot să fac orice, lumea-i a mea!

– Azi, cu ce ochi se uită tatăl tău la „gorzo­lă­niile” tale?

– În 2006, la vernisajul expoziției me­le de la MNAC, a venit și tata. Era îm­­bră­cat de moroșan, cu clop, și ser­vea lumea cu horincă. Și era o doam­nă acolo, nu mai știu dacă nu cumva chiar jurnalist, care căuta să-l întărâte. „Dom­nule Gorzo, îi spune, ce părere aveți de lucră­ri­le astea?”. Erau patru fe­mei cu penis, înalte de câte doi metri, cioplite în lemn. Și tata răspunde nedu­me­rit: „În ce sens?”. „Păi, continuă doamna, cum vi se par?”. „Au culori frumoase, sunt bine lu­cra­­te în lemn”, spune ta­ta. „Nu, nu, domnule Gorzo, ce cre­deți despre ele?”. „No, dar nu înțeleg ce în­trebați?”, zice tata. La un mo­ment dat, exaspe­ra­tă, femeia izbucnește: „Dom­nule Gor­zo, sunt niște fe­mei cu p…!”. La care tata răspunde foarte serios: „Doamnă dragă, nu se vor­bește așa des­pre artă!”. Pen­tru mine, a fost un ma­re schimb de în­cre­­dere, un „lasă, că știe el foarte bine ce face”. Un spri­jin pe care l-am simțit în foarte multe momente, deși ști­am că trăsnăile mele îi dau multă bătaie de cap. În 2007, chiar după această ma­re ex­po­ziție de la MNAC, s-a întâmplat să pri­mesc o invitație artistică în Ger­mania, la Regens­burg. Era exact după aderarea României la UE, când îngri­jo­rarea mul­tor europeni era că o să vină românii pes­te ei și o să-i cotro­peas­că. Am montat atunci o expozi­ție în aer liber, pe care am numit-o „In­va­zia”: 50 de țărani maramu­re­șeni în mă­ri­me natu­ra­lă, pe care i-am pictat cât se poa­te de realist și i-am in­sta­lat în par­cu­rile din oraș. Era nu doar răspunsul meu ironic la îngrijo­rările lor, ci și un omagiu adus Ieudului din care veneam, o de­cla­ra­ție de dragoste pentru ai mei și pentru felul lor de a-mi fi tot tim­pul alături. Toți acești țărani, perso­na­je reale din satul meu, erau oameni fă­ră pașaport, oameni care nu ieșiseră nicio­dată din țară. I-am scos din Ieud și i-am făcut într-un fel să vadă lumea, așa cum umblau ei, în hainele lor țărănești.