În noianul de aberații legislative cu care Guvernul și Parlamentul ne-au cadorisit de sărbători, s-a strecurat și o inițiativă salutară, pe care am descoperit-o bucuros, tocmai când mă pregăteam să atrag atenția asupra felului degradant în care mai-marii țării îi tratează pe ultimii păstrători ai tradițiilor noastre milenare. De la finele anilor 2000 încoace, UNESCO a avut ideea extraordinară de a se ocupa – nu doar de zone geografice superbe și de locuri istorice, ci și de oamenii care se luptă să păstreze tradiția vie, în comunitățile lor. Așa a apărut ideea „tezaurelor umane vii”, la care și România s-a aliniat din 2009. De atunci încoace, aproape 100 de meșteri și rapsozi populari din țara noastră au fost onorați cu acest titlu. Mulți dintre ei, foarte bătrâni, s-au prăpădit între timp, cum e și cazul regretatului Nicolae Pițiș, marele horitor al Țării Lăpușului. Ba și mai rău, au murit uitați și săraci, pentru că n-au avut parte de nici un fel de ajutor din partea statului. Istorie vie, dovezi ale creativității uriașe a poporului nostru, reprezentanți ai unei tradiții dătătoare de identitate, sunt lăsați să-și muncească pământul la 80 de ani, ca să-și pună pâinea pe masă. Asta, într-o țară unde pensiile speciale nu pot fi atinse de nimeni și de nimic. Căci în România, să fii „special” înseamnă să aparții unei clase privilegiate, care legiferează pentru ea însăși, ignorând marile valori tradiționale care încă mai reprezintă România adevărată.
I-a luat statului român 15 ani, din 2009 și până azi, ca să se gândească să le facă dreptate „tezaurelor umane vii” ale țării. Legea s-a dat înainte de Crăciun: e ceva birocrație la mijloc, dar lucrurile n-ar trebui să meargă prea greu, odată ce oamenii au fost certificați deja ca „tezaure umane vii”. Indemnizația de merit pentru domeniul culturii pe care o vor primi va fi, se pare, una generoasă. Niște bani folosiți cu minte, de stat, pentru că, fără să mai aibă grija zilei de mâine, marii noștri păstrători de tradiții se vor putea dedica întru totul transmiterii valorilor naționale ale trecutului, către generațiile viitoare. N-ar strica, poate, niște programe specifice, finanțate și ele de stat, care să încurajeze tinerii de la țară să o ia pe urma „tezaurelor umane”, salvând tradiția. Mulți dintre marii noștri meșteri și rapsozi se sting înainte să găsească ucenici, cărora să le încredințeze secretele meseriei. La ce averi se duc pe nepotisme, astfel de programe n-ar însemna nimic pentru bugetul de stat. Dar dacă le va lua alți 15 ani guvernanților să facă ceva, e posibil ca „tezaurele” de azi să nu mai fie în viață…
