Am o pisică de 10 ani, neagră cu puțin alb. Soția o luase de la un consătean, crezând că este motan. Era un ghem mititel. Ce facem cu ea?, m-a întrebat. Animalul parcă a înțeles, pentru că s-a uitat în ochii mei și a mieunat rugător. Mi-a fost milă și am luat-o în brațe, zicând: „Asta e, n-a fost să fie motan, și de aceea o să-i zicem Motănița”. Și nu ne-am păcălit. Nu e calică, nu miorlăie toată ziua și e vrednică. Când aveam șobolani pe la coșar, se lupta cu ei. După o astfel de bătălie, s-a ales cu o labă din față ruptă, de-i atârna! Fiindcă se pricepea, soția i-a dat cu tinctură de iod, a bandajat-o, i-a pus o atelă și a făcut-o bine! Odată, când i-a fost rău, sau altă dată, când a adormit cu gazele aprinse, seara, la televizor, pisica a făcut-o să-și revină, urcându-i-se pe piept și amușinându-i la nas. „Pisica asta e un înger pentru noi”, a zis soția. Vara, pisica, împreună cu câinele, așteptau, lungiți spate în spate, pe podețul de la poartă, pe la ora 16, știind că e vremea să vină stăpâna de la serviciu. Dar zilele frumoase s-au călătorit și eu cu soția mea am divorțat. Ei bine, în noaptea în care am rămas singur, spre dimineață, m-am trezit cu pisica dormind la căpătâiul meu. Și-a frecat ușor botul de capul meu și a mieunat, uitându-se fix la mine, de parcă ar fi zis: „Nu avea grijă, nu ești singur, eu sunt alături de tine!”. La procesul de partaj ce a urmat s-au efectuat două expertize. Când intra în curte fosta sa stăpână, împreună cu expertul respectiv, pisica, care de obicei dormea pe o cușcă de tablă, ridica capul, se uita lung, apoi se făcea colac la loc și se ridica numai după ce rămâneam singur. În timpul expertizelor, fosta soție se tot uita la pisică și mai mult ca sigur că se mira, văzând că animalul nu-i dădea nicio atenție. Sincer să fiu, comportarea pisicii o știu din relatarea unui nepot care m-a asistat la expertize, fiindcă eu eram atent la discuții, măsurători și calculele care se făceau.
De m-ar fi întrebat cineva, eu aș fi fost convins că atunci când o familie se destramă, animalul se duce la fiecare din soți, neștiind pe care să îl aleagă. Aș fi zis că normal era ca Motănița să se ducă în întâmpinarea fostei stăpâne, să se bucure de revederea cu ea. Ar fi putut să plece cu dânsa, ce puteam zice?
Am discutat despre comportarea Motăniței cu mai multe persoane. În cele din urmă, mi-am amintit ce am citit în revista dvs. că animalele, atunci când se atașează de om, se umanizează. Dar nu m-am gândit că pot face diferența între stăpâni. De unde să discearnă animalul culpa unuia dintre soți? Și totuși, Motănița mea, de cum a intrat pe poartă fosta ei stăpână, a simțit că vine cu gând vrăjmaș. M-am gândit la varianta că pisica s-a supărat pe stăpână că a părăsit-o, dar, de regulă, animalul ne iartă pe noi, oamenii, când îi supărăm, chiar dacă le facem rău. Înseamnă că animalele ce ne sunt apropiate devin îngeri păzitori, pe lângă îngerul repartizat de Dumnezeu. Cel puțin eu sunt convins că Motănița e pentru mine un astfel de înger, prin felul cum m-a ales drept stăpân, prin felul în care mă iubește și mă veghează.
TRAIAN C. – Blejoi, jud. Prahova
