Motănița mea

Am o pisică de 10 ani, neagră cu pu­țin alb. Soția o luase de la un con­sătean, crezând că este motan. Era un ghem mititel. Ce facem cu ea?, m-a între­bat. Animalul parcă a înțeles, pentru că s-a uitat în ochii mei și a mieunat rugător. Mi-a fost milă și am luat-o în brațe, zicând: „Asta e, n-a fost să fie motan, și de aceea o să-i zicem Motă­nița”. Și nu ne-am păcălit. Nu e calică, nu miorlăie toată ziua și e vred­nică. Când aveam șobolani pe la coșar, se lupta cu ei. După o astfel de bătălie, s-a ales cu o labă din față ruptă, de-i atârna! Fiind­că se pricepea, soția i-a dat cu tinctură de iod, a bandajat-o, i-a pus o atelă și a făcut-o bine! Odată, când i-a fost rău, sau altă dată, când a adormit cu gazele aprinse, seara, la televizor, pisica a făcut-o să-și revină, urcându-i-se pe piept și amușinându-i la nas. „Pisica asta e un înger pentru noi”, a zis soția. Vara, pisica, împreună cu câinele, aș­teptau, lungiți spate în spate, pe podețul de la poartă, pe la ora 16, știind că e vremea să vină stăpâna de la serviciu. Dar zilele frumoase s-au călătorit și eu cu soția mea am divorțat. Ei bine, în noaptea în care am rămas singur, spre dimi­nea­ță, m-am trezit cu pisica dormind la căpătâiul meu. Și-a frecat ușor botul de capul meu și a mieunat, uitându-se fix la mine, de parcă ar fi zis: „Nu avea grijă, nu ești singur, eu sunt alături de tine!”. La pro­cesul de partaj ce a urmat s-au efectuat două ex­pertize. Când intra în curte fosta sa stăpână, împreună cu expertul respectiv, pisica, care de obicei dormea pe o cușcă de tablă, ridica capul, se uita lung, apoi se făcea colac la loc și se ridica nu­mai du­pă ce rămâneam sin­gur. În timpul experti­zelor, fosta soție se tot uita la pisică și mai mult ca sigur că se mi­ra, văzând că ani­malul nu-i dădea nicio atenție. Sincer să fiu, com­por­tarea pi­sicii o știu din relatarea unui ne­pot care m-a asistat la ex­pertize, fiindcă eu eram atent la discuții, măsurători și calculele care se făceau.

De m-ar fi întrebat cineva, eu aș fi fost convins că atunci când o familie se destramă, animalul se duce la fiecare din soți, neștiind pe care să îl aleagă. Aș fi zis că normal era ca Motănița să se ducă în întâmpinarea fostei stăpâne, să se bucure de revederea cu ea. Ar fi putut să plece cu dânsa, ce puteam zice?

Am discutat despre comportarea Motăniței cu mai multe persoane. În cele din urmă, mi-am amintit ce am citit în revista dvs. că animalele, atunci când se atașează de om, se umanizează. Dar nu m-am gândit că pot face diferența între stăpâni. De unde să discearnă animalul culpa unuia dintre soți? Și totuși, Motănița mea, de cum a intrat pe poartă fosta ei stăpână, a simțit că vine cu gând vrăjmaș. M-am gândit la varianta că pisica s-a su­părat pe stăpână că a părăsit-o, dar, de regulă, ani­malul ne iartă pe noi, oamenii, când îi supărăm, chiar dacă le facem rău. Înseamnă că animalele ce ne sunt apropiate devin îngeri păzitori, pe lângă îngerul re­partizat de Dum­nezeu. Cel puțin eu sunt convins că Motănița e pentru mine un astfel de înger, prin felul cum m-a ales drept stăpân, prin felul în care mă iu­beș­te și mă veghează.

TRAIAN C. – Blejoi, jud. Prahova