Marius Damian (un artist complet): „Decât să schimb lumea, prefer s-o desenez”

• Marius Damian este un adevărat om orchestră: actor la Teatrul Odeon, desenator, scenarist și om de televiziune. O prezență plină de farmec, inteligență și umor. Despre cum împacă atâtea talente am vrut să deslușim într-un interviu •

Student, la jumătatea vieții

– Ești actor și, până de curând, caricaturist. Dar acum ești și student la „Unarte”. De ce ai simțit nevoia să te întorci la școală?

– Acum douăzeci și cinci de ani, în timp ce în­vă­țam pentru bac, pregătisem câteva schițe și lucrări pentru un posibil examen la pictură la In­stitutul de Arte Plastice. Fără un profesor îndrumător, ghidându-mă doar după câteva crâmpeie de sfaturi și puținele albume de artă din biblioteca liceului militar, unde eram elev, m-am străduit să fac ceva frumos, atât cât puteam eu de bine. Din motive obiective, n-am putut susține examenul, dar măcar am dezbrăcat uniforma. Ajungeam în Iași, orașul meu de suflet, unde am descoperit teatrul și m-am îndrăgostit de libertate. Peste un an, eram primul admis la Univesitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș. Și așa începea o nouă poveste.

În primăvara anului trecut, fără să știu că-n final de august mă voi pregăti de admitere la a doua facul­tate, am tot dat cu pensula pe pânză. După câteva zile cu înscriere și examene, m-am trezit pe lista candi­da­­ților admiși la Unarte. Și iată-mă student în anul I, secția pic­tu­ră, la clasa domnului Andrei Tudoran, printre colegi mult mai tineri, unii dintre ei foar­te ta­len­tați. Consider că nu m-am întors, ci m-am dus la școa­lă. De câteva luni bune, mă trezesc dis-de-dimi­neață ca să ajung la șevalet. Facem studii, cro­chiuri. Am degetele negre de cărbune și hainele pă­ta­te de culori. Deseori, seara, am spectacol la Odeon. Acasă am de făcut altfel de treburi. Da, e ceva mai com­­pli­cat, e mai greu de gestionat programul, dar nu e im­po­si­bil. Am nevoie de această uce­nicie. Cu­nosc ar­tiști, pro­fe­sori, ma­eș­tri. Răsar în min­tea mea cuvin­te noi: ecorșeu, ebo­șă, vizualitate, picturalita­te… În­cerc să-mi educ pri­virea să preia controlul. În luna Mai, voi împlini pa­tru­zeci și cinci de ani (scris cu li­te­re par­că sare atât de tare în ochi, nu?). În perspec­tiva op­ti­mistă, ar fi jumătatea vieții; știu bine că nu e după cum vrem sau cât știm să nu­mărăm. Cât suntem prim­prejur merită să ne înmulțim talanții, altminteri ar fi păcat pentru noi și, de ce nu, pentru cei din jurul nostru.

„Prima dragoste nu se uită niciodată”

– Cum rămâne cu actoria?

– Rămâne cum am stabilit demult, atunci, când i-am declarat că vom fi împreună până la capăt (râde). Până la urmă, vocația nu se oprește când vine vârsta pensionării. Pentru mine se va opri când nu voi mai avea bucurie să joc, să-mi revăd colegii, când voi simți frigul pe scândură. Deocamdată, modelul meu este prevăzut cu o sobă în care arde vesel o flacără vioaie.

– Și cu toate astea… desenul…

– Prima dragoste nu se uită niciodată, nu? E de-ajuns un creion și-o hârtie. Iar când totul trece pe o pânză, obsesia primește alte valențe. Renaște mai aprigă, mai neiertătoare, mai pretențioasă, deși e tot mai greu să o împlinești. Cum să reușești să deschizi porți către alte lumi doar din culori, lumini și umbre? Cum să te particularizezi în peisaj, într-o lume îm­bâc­sită de imagini, mai nou create de AI, inteli­gența arti­ficială, o lume dată parcă pe repede înainte, obo­si­tă pe de-o parte, vorace și cinică pe de-altă parte, în căutare continuă de ceva original? Rămâne de văzut cu ochii larg deschiși.

– Cum ți-a ieșit expoziția de caricaturi „Scaune”?

– Am fost stresat în acea perioadă. Parcă toată lumea din jurul meu vorbea despre oboseală, agitație, burn out. Am avut susținerea prietenilor, a colegilor de la Teatrul Ode­on, a organi­za­torilor FNT și, într-un final, toa­te s-au împletit atât de armonios, în­cât vernisajul a ieșit un adevărat eveniment. A fost o după-amiază cu soare, cu multă lume și amintiri frumoase. A stat pe pereții Teatrului Odeon câteva săptămâni. Mulțumesc celor care și-au făcut timp să o vadă și sper ca fiecare să fi avut parte de un zâmbet și un gând privind desenele, fie despre cei care suntem încă, fie pentru cei care nu mai sunt.

O provocare fabuloasă

– Teatru, pictură, dar și televiziune… Ești o prezență foarte haioasă la emisiunea „America expres”. Cum ai ajuns în emisiune și care este rolul tău acolo?

– De aproape doisprezece ani, colaborez ca sce­na­rist cu minunata echipă Imagic, în fruntea că­reia se află o minte vizionară și un suflet uriaș, Mona Segall. Când au preluat formatul „Asia Express”, Mona a venit cu ideea unui personaj în plus botezat din primul sezon drept Discovery Man. Cu excepția sezonului doi, unde am fost doar scenarist, deve­neam, astfel, povestitorul, un ochi concentrat pe de­talii geografice, istorice sau pe esențele vieții băști­na­șe, pe sclipirile lumilor cu care intrăm în contact. Vorbim de o desfășurare uriașă de forțe pe care nu oricine ar putea s-o înțeleagă sau s-o stăpâ­neas­că, decât după mulți ani de experiență, pregătiri la­bo­rioase, gata oricând de reconfigurări impuse de si­tuații neprevăzute. E o provocare fabuloasă, care pri­lejuiește pe lângă descoperirea altor civilizații, niște relații de prietenie cu totul speciale, ce nuanțea­ză fericit termenul de globalizare. Pe lângă echipa noas­tră, cealaltă jumătate este internațională. Când mă revăd cu mulți dintre ei, după aproape un an, deși ne înțelegem fie-n engleză, fie-n spaniolă, franceză sau italiană… inima tresaltă și mâinile se strâng cu căldu­ră și încredere, gata să mergem din nou împreună până la capătul lumii. Următorul sezon va fi din nou „Asia express”. Pornim pe un traseu care ne va duce de la Golful Thailandei până la plajele Mării Java. Sună bine, nu-i așa? Vocea mi-e-ncălzită, inima pre­gă­tită. Să vedem ce va urma…

– Cum a fost în Ame­rica Latină?

– În primul rând, bari­era limbii a fost una ușor de ridicat, pentru că, până și cine nu știa spaniolă, a des­co­perit că se-nvață re­la­tiv ușor. Apoi, diferențele cul­turale nu sunt atât de mari. Provocările au fost mai degrabă de cu totul al­tă natură. De cele mai mul­te ori, am avut de mers ore în șir, ca să evităm anumite zone din motive legate de securitate. Evident, acest gen de probleme naște frus­trări. Dar pentru mine, prima dată ajuns prin acele locuri, a fost o experiență foarte fru­moa­să, în urma căreia, am tot spus, m-am îndrăgostit de America Latină. Mi-am fă­cut prieteni buni, am învățat multe. Viața lor are co­loa­nă sonoră. Iar relația dintre el și ea se întreține cu dansuri care încălzesc sângele și imaginația… Cu o pof­tă sălba­tică de a trăi și a nu îngenunchea în fața fricii de moarte.

Dragoste la prima vedere

– Ești căsătorit cu una dintre cele mai în vogă actrițe din România, Antoaneta Zaharia. Profe­sio­nal vorbind, sunteți în competitie?

– Probabil că alții ne compară și ne văd în com­pe­tiție. Noi doi, în schimb, nu privim nici pe departe astfel lucrurile. M-am îndrăgostit văzând-o pe scenă, de prima dată. A fost pe gustul meu și mai mult de-atât. Când am ajuns să joc alături de ea, nu m-am gândit nicio clipă la vreun concurs. Pe lângă asta, Toni are la rândul său și alte pasiuni pe lân­gă teatru. În curând i se va publica un nou ro­man. Scrie piese de tea­tru. A regizat spec­ta­cole pentru copii. A dezvoltat o linie de săpunuri natu­rale. I-am construit un laborator pentru asta, pe când atelierul meu nu se concretizase. Com­peti­ție? Da, suntem într-una, dar proba pe fami­lie. Avem câteva discipline sportive la care ne an­trenăm zilnic ca părinți. E anul bacalau­rea­tului pentru Radu, cel mare. Ilia intră într-a opta în cu­rând. Mina e-n a cincea și la o vârstă dificilă… zi de zi avem lucruri de făcut, de spus, de repetat, iar și iar. Toate cu țintă precisă. Pe lângă ele încercăm să ne vedem și de visurile noastre. Și se cheamă viață.

– Înainte de actorie, ai absolvit un liceu mili­tar. Apropo de vremurile pe care le trăim, ce ai face dacă ai fi chemat la oaste?

– Sper ca marii lideri să reconfigureze cu alte me­tode viitoarea hartă a lumii. Despre liderii noștri e greu de comentat. Au o misiune grea și nu știu cât sunt ei de pregătiți, înainte de toate, pentru o situație atât de serioasă. Sania se face vara, sabia se ține la brâu și stiloul în mână. Din păcate, po­litica nu mai e privită ca o vocație, ci ca pe un rău necesar. Însă, la vremuri de grele încercări, îți pare rău că n-ai niște conducători inspirați, cu tărie de caracter, cu un profil de adevărați diplomați. Sun­tem în an elec­toral, nu-i așa? Oare ce putem schim­ba așa încât să fie bine…? Suntem poziționați într-o regiune de tensiuni con­stan­te între Est și Vest, care se resimt acum mai mult ca oricând. La școală am învățat limba engleză. Copiii mei studiază limba engleză. Cel mare vrea la studii peste hotare, în Vest. Da, am citit literatură rusă și ad­mir artiștii lor. Sunt colosali. Cu toate astea, n-aș da niciun pas înapoi spre brațele deschise de Mama Rusie. Pentru noi, Rusia a fost de când ne știm mai degra­bă „Baba Yaga”. E remar­cabil că am reușit să ne păstrăm limba și valorile îngrămădiți pe bancheta acestui tren personal, „Bal­kan Express”, oprit de tot felul de apucați care trag semnalul de alar­mă. Lumea e deja în război, chiar dacă fronturile nu sunt, din fericire, pe teritoriul României. În mod cert, în acest moment actorului Zelenski nu-i arde de Oscaruri, iar teatrul de luptă din Gaza nu va sfârși cu aplauze.

– Cum ți se pare că arată lumea noastră? Ce ai schimba?

– Ca să schimbi lumea, cred că trebuie întâi să te poți schimba pe tine. Lucrez la asta și-mi ocupă mult timp ca să mă gândesc cum aș schimba lumea. Prefer mai degrabă s-o desenez, s-o pictez, s-o înțeleg mai bine. Și poate făcând astea să mă înțeleg și pe mine. De ziua Iliuței, fetița noastră, în fața tortului i-am zis să-și pună o dorință. Stinge lumânarea și la final mă trage de mânecă:

• Tati, vrei să spun ce dorință mi-am pus?

• Ca să se-mplinească, trebuie să nu spui!

• Dar eu vreau să-ți spun: am vrut să ningă.

La început de an, dorința mea e să fie pace. Cele bune, tuturor!

Foto: Horațiu Carpiuc (1)