ELISE WILK (dramaturg): „99% din viața mea e lumină, și doar 1% întuneric”

„Fac parte din categoria celor care nu au vrut niciodată să plece”

– Vă numărați printre cei mai apreciați dramaturgi români, cu piese de teatru jucate în toată țara. V-ați născut în Brașov și aveți origini germane, un avantaj care v-ar fi putut îndemna să căutați largul lumii, pentru a vă afirma profesio­nal. De ce România și nu Germania?

– Dacă aș face un top al întrebărilor care mi s-au pus cel mai des în viață, „De ce nu ai plecat în Ger­ma­nia?” ar fi mai mult ca sigur pe locul unu. E o în­trebare pe care o aud constant, de când eram copil, începând cu pe­rioa­da de după Revoluție. Atât de des am auzit-o de-a lungul timpului, încât, la un mo­ment dat, am început să mă întreb dacă faptul că am ră­mas aici nu e cumva perceput ca un fel de ratare. Pe mine mă întristează mereu când aud oameni tineri care spun: „Plec. Ce să fac aici?”. Zilele tre­cute, în timp ce mă documentam pentru o piesă de teatru, am citit mărturia unui bărbat care a fugit din țară în anii comunismului, trecând Dunărea înot. Acum e stabilit în Ger­mania și spune că nu-i înțe­lege pe cei care au ales să rămână aici: „Nu ai nicio scuză dacă la 30 de ani mai ești încă în România”. Tot zile­le trecute, am citit într-o piesă de tea­tru replica: „Îi admir pe cei care au rămas. Trebuie să ai nervi tari să reziști aici”. Am observat că mereu tindem să jude­căm opțiunea unuia sau altuia pentru a pleca sau a rămâne, dar în spatele fiecărei hotărâri (sau ne-hotă­râri) există o motivație, cred eu, destul de puternică, și ea diferă de la persoană la persoană. Eu fac parte din categoria celor care nu au vrut niciodată să plece și nici nu regretă, dar și în cazul celor ca mine, care au decis să rămână, motivațiile diferă de la persoană la persoană, nu este poveste de viață care să fie la fel. Eu n-am avut motive să plec sau, mai bine zis, motivele să rămân sunt mai multe… Pe de altă parte, în ultima vreme călătoresc atât de mult, încât nici nu mai contează unde stau, mă văd mai mult ca un ce­tățean al Europei decât ca un cetățean al unei anu­mite țări. Personal, cred că poți avea o carieră inter­na­țio­nală și dacă locuiești în România, nu trebuie să te muți în Occident pentru asta. Dar aici vorbesc din experiența mea. În­tr-ade­văr, de cele mai multe ori scriu în limba română, pentru că lo­cu­iesc în Româ­nia, rea­litatea care mă în­conjoară e „româ­nească” și cola­bo­rez în primul rând cu tea­trele de aici. Dar de ceva timp, am început să scriu și piese co­mi­sionate de teatre din spa­țiul ger­man, pe care le-am scris direct în germană.

Teatrul românesc are nevoie de promovare

– Piesele dumneavoastră de teatru au fost traduse în multe limbi şi s-au ju­cat în numeroase ţări de pe glob, aşa­dar aveţi o experienţă care vă per­mi­te o analiză comparativă: cum arată teatrul românesc la nivel internaţional?

– Anul trecut, un sondaj indica fap­tul că 80% dintre români nu merg nici­o­dată la teatru. Pe de altă parte, oamenii stau la coadă să cumpere bilete la TNB, în online site-ul de vân­zări pică, din motiv că sunt prea mulți utilizatori, o gră­ma­dă de spectacole sunt sold-out, sălile sunt pline. E un semn că lumea are totuși nevoie de tea­tru. Ca dra­­maturg, trebuie să fii în pri­mul rând spectator. Eu merg cu plăcere la specta­cole, aici și în străinătate, și pot spu­ne că exis­tă pes­te tot teatru bun și teatru prost. Sunt unele voci care se plâng că tea­trul din Ro­mâ­nia nu are re­le­vanță în plan euro­pean, că nu e în pas cu tren­durile occidentale. Eu aș spune că nu e chiar așa. Am văzut spec­­ta­cole la noi de care orice critic din străinătate ar fi încân­tat. Doar că nu prea au cum să ajun­gă în străinătate (spre deo­sebire de film, care că­lă­­torește mult mai ușor la fes­ti­valuri și poate fi vă­zut de mai multă lume), costurile pen­tru a „trans­porta” un spectacol de tea­­tru sunt mult mai mari. Eu cred că în momentul ac­tu­al, ceea ce ne lipsește nu sunt spec­tacolele bune, ci niște di­recții reperto­riale mai clare. Și o pro­movare mai profesionistă. Pre­zen­­tă­rile spec­ta­colelor de pe site-urile teatrelor sunt atât de neatrac­ti­ve încât, dacă ar fi să te iei după ele, n-ai mai merge la ni­mic. În Germania, în schimb, da­că citești pre­zen­tările, îți vine să mergi la toate. În ceea ce pri­veș­te dra­ma­tur­gia, se traduce încă re­la­tiv puțin și sunt puți­ne pro­­gra­me cu ade­vă­rat in­te­­re­sa­te să pro­mo­­veze dra­­ma­tur­gia româ­neas­­că în afara ță­rii. Eu am no­roc de traducători foar­te im­pli­cați, care fac efor­turi foarte mari – unele spec­ta­cole din străină­ta­te li se dato­rea­ză în totali­ta­te. Mai sunt ar­tiști și artiste a căror mun­că e vizibilă în Europa: de exemplu, Gia­nina Cărbunariu, care a montat mult în spațiul ger­man, recent şi în Polonia, dar și Mihaela Michailov, ale cărei piese sunt tra­duse și jucate în străinătate. Fap­tul că e încă puțină dramaturgie românească mon­tată în străinătate nu e pentru că n-ar fi bună, ci pentru că există puține contexte care să faciliteze asta.

„Acasă cel adevărat va rămâne, întotdeauna, Brașovul”

– Spuneți că vă simțiți „un cetățean al Euro­pei”. Un „acasă” există, totuși? Un loc în care să vă simțiți cel mai bine, și profesional, și ca om?

– În primul rând ar fi Sfântu-Gheorghe. Pot să spun că am crescut cu spectacolele de la Teatrul „Andrei Mureșanu”: încă de prin 2008, când abia începusem să scriu teatru și am văzut aici spectacole regizate de Radu Afrim și de Cristian Ban. Îmi plăcea mult trupa de acolo, îmi doream, în secret, ca la un moment dat, să joace Elena Popa, Claudia Ardelean sau Sebastian Marina, în spec­ta­cole după textele mele. Do­rin­ța s-a îndeplinit. Între timp, mă simt ca acasă la Sfântu Gheor­ghe. Aproape că nu exis­tă nici un specta­col din reper­to­riul lor care să nu fie bun sau foarte bun – le-am văzut pe toa­te, merg des la premierele lor… Apoi este Târ­gu-Mu­reș: multe lu­cruri legate de începuturile carierei mele se datorează aces­tui oraș, care între timp devenit a doua mea casă și unde mă aflu chiar acum, când vă răs­pund la în­tre­bări. Aici, la Tea­trul Ariel (Sala Under­ground), am asistat pen­tru prima dată la un spec­ta­col după un text scris de mine („S-a întâmplat într-o joi”, în regia lui Rareș Budileanu). Era în Iu­nie, 2010. Aici am urmat Mas­teratul de Scriere Dramati­că al Universi­tă­ții de Arte, con­dus de Alina Ne­le­ga, aici mi-am făcut și docto­ra­tul și aici predau și eu, azi. Aici am legat poa­te cele mai multe prietenii artis­ti­ce, am avut întâlniri care m-au marcat și m-au inspirat: am colaborat, de-a lun­gul tim­pului, cu toate teatrele din oraș, indepen­­dente sau de stat (Yorick Studio, Teatru74, 3 G Hub, Incubator 13, ambele secții ale Teatrului Național). În Europa, teatrul în care m-am simțit cel mai „ca acasă” este Schauspielhaus Salzburg. Anul trecut am scris pen­tru ei un text trilingv (germană, română și engleză), „Union Place”, un spectacol în care au jucat ac­tori austrieci, luxemburghezi și români, și care a avut premiera în Mai 2023. Țin minte și acum ce mi-a spus managerul Robert Pienz când ne-am întâlnit pentru prima dată, pe Zoom, acum doi ani: „Noi suntem oameni simpatici.” În­cre­derea pe care am primit-o din partea lor m-a aju­tat mult să-mi depă­șesc nesiguranțele: miza era ma­re, era pentru prima dată când un teatru din străi­nă­tate îmi „co­man­da” o piesă, și atunci, e evi­dent că vrei să dai tot ce e mai bun și ești puțin speriat. Şi apropo: primăvara trecută, am văzut pe un perete din holul teatrului, în ramă, o cronică negativă la „Opera de trei pa­ra­le”, un spectacol recent al lor. Am întrebat: „De ce o păstrați pe perete?” Iar răs­punsul a venit imediat: „Ca să ne amintească de faptul că nu sun­tem perfecți. Cronicile proaste sunt la fel de im­por­tante ca acelea bune”. Cred că de mentalitatea aceas­ta e nevoie și la noi… În rest, sunt multe orașe în care mă simt bine, cum e Timișoara sau Clujul (unde mi-am petrecut studenția și merg an de an la TIFF). Ca acasă mă simt și în multe locuri din Europa. Spre exemplu, în Berlin. Am senzația că am locuit mereu acolo, când mă duc prin locurile mele preferate: Café Cinema, din Hackescher Markt, Dieffen­bach­strasse, Paul Lincke Ufer și maga­zinul de comics-uri de pe Oranien­strasse, din cartierul Kreuzberg, lacul Schlachten­see. Îmi e atât de familiar sunetul pe care îl face S-Bahn-ul (un fel de tren metropo­li­tan) când se închid ușile, dar și mirosul de la me­trou: o combinație de cartofi prăjiți cu detergent. L-aș recunoaște cu ochii închiși! Sunt multe astfel de orașe în Europa… Dar aca­să cel adevărat va ră­mâne, întotdeauna, Bra­șovul. E un loc perfect pentru scris, pentru odihnă, pentru timp cu familia și prietenii, pentru ski, munte și cinema, dar, din păcate, cu posibilități culturale mai limitate. În altă ordine de idei, ceva absolut surprinzător pentru cineva dintr-un oraș de munte: „ca om”, cel mai bine mă simt pe plajă. Anul trecut, nu a fost nici o sin­gură lună în care să nu văd marea. (râde) Țin min­te că în primăvara lui 2015, eram în New York, într-un program pentru dramaturgi, și când am primit o zi liberă, am vrut neapărat să ajung la Coney Island. Pentru că nimeni n-a vrut să vină cu mine (drumul cu metroul dura cam două ore dus-în­tors, iar orașul avea mult prea multe de oferit ca să îți „pierzi” o zi pe plajă), m-am dus singură. Am mers pe plajă, m-am așezat în nisip și am stat vreo 3-4 ore nemișcată și fericită, fără să fac nimic, în afară de a mă uita la valuri. E una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am. Aș putea să fac asta zile întregi, fără să mă plictisesc: să stau și să mă uit la mare.

– E momentul să vă întreb: când și cum v-ați descoperit dorința de a scrie?

– Mi-am dorit să fiu scriitoare după ce am citit cărțile pentru copii trimise de unchiul meu din Ger­mania. Eram abonată la revista BussiBär und Bello, în care se povesteau aventurile unui urs portocaliu și ale prietenului său, un câine bleumarin. Așa a apărut dorința să scriu și eu ceva, și într-o noapte, am scris într-un caiet dic­tando, un roman des­pre extratereștri, în lim­ba germană, care se nu­mea „Mi­nunata planetă Limpopo”. Îmi pare rău că nu-l mai am. În schimb, am păstrat ma­nu­scrisul primei mele pie­se de teatru, tot în lim­ba germană, care se nu­mea „Moartea păpu­șii” și pe care am scris-o după ce am jucat în trupa de teatru a liceului Hon­terus, inspirată de piesele lui Dürrenmatt și Ionesco, din care învățasem pe de rost toate replicile, atât de mult mă fascinau. Cu siguranță că fără experiența trupei de teatru nu aș fi ajuns la dramaturgie (teatrul mi se părea un loc unde te plictisești de moarte în fotolii de pluș). Faptul că am jucat teatru m-a făcut să-mi doresc să scriu pentru teatru. Era un mod de a primi aplauze, fără să trebuiască să ai emoții pentru că ai uitat rolul pe scenă (mi se părea că e prea stresant să fii actriță).

Crăciunul la Biserica Neagră

– Alături de Sighișoara, de Mediaș și Sibiu, Brașovul este, și el, un oraș de poveste, care și-a păstrat magia medievală, dar și priveliștile montane superbe, care îl înconjoară. Cum e să fii copil, într-un oraș ca-n povești?

– Dacă închid ochii și mă gândesc la copi­lă­rie, primul loc magic care îmi apare în minte nu e centrul orașului, nici muntele Tâmpa sau Postăvarul, ci blocul verde de patru etaje de pe strada Spicului, din cartierul muncitoresc Bar­to­lomeu, dincolo de calea ferată. Era o vreme în care știam cine stătea în fiecare apartament: blocul fusese construit la începutul anilor ’80, părinții mei s-au mutat acolo imediat ce m-am născut eu, și toate familiile erau tinere, cu copii de vârsta mea. Prietena mea Alina stătea în apartamentul 13, dormitorul părinților mei era perete în perete cu camera ei și am inventat un cod secret cu care ne băteam în perete. Și acum mai știu că 9 bătăi însemnau „Alina” și trei bătăi însemnau „Ce mai faci?”. Acum, Alina trăiește în Brăila şi ținem legătura: cel mai emoționant moment a fost când m-a sunat după ce a văzut un spectacol de-al meu venit acolo, într-un festival… Din copilărie, îmi mai amin­tesc de campionatele de elastic din fața blocului (pen­tru care mă antrenam în casă, întinzând elas­ti­cul între două scaune), de cabanele din pături, de plim­bările pe câmp, de copiii mai mari de la scara ve­cină, care strigau „Vine Poliția!”, ca să mă spe­rie, iar eu mă spe­riam mereu, deși nu știu de ce. Îmi amintesc foarte clar alimentara, tutungeria, apro­za­rul, ziua când am văzut un șobolan pe stradă și gră­dinița din care am eva­dat și unde nu m-am mai în­tors niciodată… Pe de altă parte, la vâr­sta de 6 ani, odată cu începerea școlii, am in­trat într-o altă lume: curtea școlii, care era curtea Bisericii Negre; res­ta­u­rantul „Gustări” din Piața Sfatului, unde mă du­ceam şi mâncam singură, la doar 7 ani, îna­inte să merg la balet; După Ziduri, Cinema Astra, Aleea de sub Tâmpa, unde mergeam la patinaj, în orele de sport; mai târziu, barul Panda, de lângă Maternita­te; Turnul Alb; Belvedere; Poiana… toate sunt lo­curi pline de amintiri… Unele locuri nu mai există, dar unele lucruri au rămas la fel și azi. De exem­plu, seara de 24 Decembrie, cu sluj­ba de Crăciun de la Biserica Neagră (la care stau mereu lângă prietenele me­le din liceu) și mo­men­tul cel mai emo­țio­nant al anului, când, la finalul sluj­bei, se sting toate lu­minile în biserică și oamenii cântă Stille Nacht. E o tradiție pe care n-aș schim­ba-o cu nimic în lume, e poate sin­gura zi din an în care fac mereu același lu­cru și care decurge la fel: asta aș face în fiecare an, până la fi­nalul vieții! E un lu­cru de care am nevoie și care îmi dă sta­bilitate.

– Au existat și momente dramatice în viața sașilor din Ardeal: plecarea masivă în Germania, din epoca comunistă. V-a marcat?

– Plecarea celor­lalți, nu numai a ger­manilor, în străină­tate, a fost parte din viața mea mereu. Când m-am născut, jumătate din familie, cea din partea tatălui meu, trăia deja în al­tă parte, iar pe une­le rude le-am cunoscut doar din fotografii. Dincolo de faptul că mare parte din familia mea nu trăiește în România, am ex­pe­rimentat încă din copilărie tristețea de a-mi vedea prietenii plecând. De multe ori mă întreb cum ar fi arătat viața mea dacă toate persoanele dragi ar fi rămas aici. Probabil cu totul diferit. M-am întrebat asta și recent, când am citit o monografie a comunei Prejmer, de unde provine tatăl meu. Dacă ar exista o mașină a timpului, mi-ar plăcea să mă întorc în trecut și să petrec măcar o zi acolo. Eu n-am mai prins acele vremuri… În ultimii ani, au început să apară în Germania foarte multe romane scrise de oameni care erau copii când au emigrat cu familia din România. Se scrie mult despre experiența migrației. Dar și cei care au rămas aici au povești care trebuie spuse. Pentru că și plecarea celorlalți lasă urme în tine. Am scris despre asta și mi se pare că ai datoria să o faci.

– În calitatea dvs. de dramaturg, sunteți cineva care inventează personaje, care analizează oa­me­nii în profunzime. Vă ajută profesia dvs. să înţe­le­geţi mai bine vremurile, nu tocmai priete­noase, în care trăim? Reușiți să vă adaptați?

– Încerc să le înțeleg. Și da, uneori și prin inter­mediul scrisului. În Decembrie, am fost în Palermo, la primele repetiții după o piesă mai veche de-a mea, „Camera 701”, pe care am scris-o în 2013. Am avut senzația că mă reîntâlnesc cu mine cea de acum 10 ani: cu lucrurile care mă preocupau atunci și pe care le observam, dar și cu lumea care era atunci, cu modul de gândire de atunci, care într-un singur deceniu s-a schimbat complet. Cred că și pandemia ne-a schimbat. Am observat un lucru în­grijorător nu numai la ceilalți, dar și la mine: sun­tem mai frustrați, mai nemulțumiți, supărările țin mai mult. Pentru mine e ceva nou, nu prea am cu­nos­cut astfel de sentimente înainte.

– Care e partea de bucurie şi de lumină a vieţii dumneavoastră?

– Norocul meu e că am capacitatea de a mă bucura de lucrurile mici, pe care sper să n-o pierd niciodată. Poate sună ca un clișeu dintr-o carte de self-help, dar consider că fiecare zi din viață e un cadou și că trebuie să-l prețuiești. Cea mai mare prostie e să amâni lucrurile pe care mereu ai vrut să le faci, să amâni telefonul pe care ai vrut să-l dai, călătoria pe care ai tot vrut s-o faci, întâlnirea pe care o planifici. Pentru că „altă dată” înseamnă, de multe ori, „niciodată”. E un mister de ce facem asta uneori: eu încerc pe cât posibil să n-o fac, deși nu-mi iese de fiecare dată. Probabil 99% din viața mea e lumină și doar 1% întuneric. În cele 99% intră, în primul rând, toți oamenii pe care îi iubesc și care sunt importanți. Am noroc că sunt destul de mulți. Și toate lucrurile pentru care ar trebui să fiu recu­nos­cătoare, care sunt și ele destul de multe.

Foto: Alexandra Bordeianu (2)