• Trece cu ușurință de la profesorat la direcția de casting și e la fel de convingătoare în rol de actriță sau scenarist. Cu „Familiar”, filmul regizat de Călin Netzer, Iulia Lumânare a dovedit că le poate face pe toate. Dar și că rolurile abisale și investigația psihologică, care i-au adus deja un premiu Gopo, rămân în continuare punctul ei forte •
– Bună dimineața, Iulia! Pe unde umbli?
– Sunt în mașină, în drum spre Brașov. Câteva luni am tot lucrat fără pauză, chiar și între sărbători, simțeam că nu mai fac față. Așa că am forțat trei zile de vacanță, cât să mă plimb printr-un oraș străin, să dorm într-un hotel, să văd alte peisaje și să mi se facă dor la loc de București.
– De când ați lansat în cinema filmul „Familiar”, ești cap de afiș prin toate orașele.
– Încă mai facem întâlniri ale echipei cu publicul. E bizară senzația pe care o ai după un an, doi de la filmări, când te întorci la o poveste pe care cumva ai depășit-o, la un eu al tău de care te-ai îndepărtat și trebuie să dai interviuri. E frumoasă și promovarea, sunt frumoase și festivalurile, dar prefer oricând facerea unui film.
– Dar tu ești și scenarist, și director de casting, și acting coach, și actriță. De fapt, la care „facere” te referi?
– La toate. Mi-ar fi greu să aleg o ipostază anume, pentru că mă consumă toate în egală măsură, mă scot din minți, dar îmi sunt indispensabile. E felul meu de a mă experimenta pe mine în toate rolurile. Actoria nu-mi oferă tot. E ceva ce, de altfel, mă preocupă și din poziția de profesoară de actorie (această mai veche aversiune a mea împotriva felului în care este văzut actorul, executant, mereu la cheremul regizorului). Eu o să creditez întotdeauna mai mult un regizor care își recunoaște îndoielile, care colaborează cu actorul, care nu-și impune cu forța o viziune. Din fericire, nu mai am de trecut prin situații de genul ăsta. Regizorii care nu știu să colaboreze și care nu văd meseria asta ca pe una colectivă mă cam ocolesc și e mai bine așa.
– Ce fel de actriță ești?
– Una care are în ea toate nuanțele de gri, care nu vede niciodată lucrurile în alb și negru. Care e, bineînțeles, foarte diferită în funcție de persoanele la care se raportează. Am toate personajele în mine. Sunt și empatică, râd, ascult, argumentez, mă enervez, îmi cer iertare. Actoria e o meserie care te costă emoțional și nu întotdeauna ești în cea mai diplomată formă a ta. Dar ce știu e că, pentru a putea face lucrurile bine, trebuie să simt că sunt un om liber. E ceva ce m-a urmărit toată viața. Uneori, mi-am sabotat cariera și relațiile, pentru că fără libertate n-am putut exista.
– Vorbește-mi un pic de complicitatea asta artistică dintre tine și Călin Netzer, regizorul filmului „Familiar”. Sunteți deja la al doilea film scris împreună. Cum lucrați?
– E o relație atipică. Aproape o întâmplare… În 2014, când am început să lucrăm împreună la „Ana, mon amour”, nu știa niciunul că, în timp, vom ajunge să lucrăm atât de bine, fiind totuși niște naturi…
– …dificile?
– Foarte! S-o spunem pe șleau! Și greu de suportat. (râde) Nu avem aceleași păreri întotdeauna, dar ce ne adună ține mai degrabă de felul în care gândim și analizăm viața. Și asta implică o introspecție continuă, o obsesie pentru cât de autentici și sinceri sunt oamenii în relație cu ei înșiși, lucruri care se văd extrem de bine și-n filmele la care lucrăm împreună. De obicei, în relații oamenii mai au nevoie și să se mintă. Călin și cu mine nu facem asta niciodată, dar asta presupune și o anumită cruzime, o rezistență mai mare la adevăr. În toți acești zece ani de când lucrăm împreună, am avut nevoie să ne luăm și pauze, unele chiar foarte lungi.
– Filmul „Familiar” e încă în cinematografe. La ce ne putem aștepta dacă luăm bilet?
– La o întâlnire cu sine, care poate fi uneori dureroasă. Dacă povestea e relativ simplă și urmărește traiectoria unui regizor, Dragoș, care face o călătorie ca să-și investigheze trecutul și să facă un film, ceea ce iese la iveală pe parcurs e mult mai tulburător. Presupune ecuații emoționale complicate și multe secrete de familie. Ce înțelegi la finalul celor două ore e că „familiar” nu înseamnă deloc „confortabil”, ci mai degrabă „cunoscut”, că dinamicile de familie sunt uneori foarte toxice și că a dezgropa și înțelege trecutul înseamnă adesea să te reîmbolnăvești.
– Ce vezi pe fereastra mașinii, Iulia?
– Munții și un cer alb de nori, nu chiar apăsător, dar pe cale să devină. Chiar acum fac stânga spre Breaza. Îmi place mersul cu mașina. Dacă n-aș fi fost atât de îndrăgostită de confort și de lux, mi-ar fi plăcut să călătoresc într-o caravană, să-mi trăiesc viața mereu pe drum.
– Acum, că promovarea filmului se apropie de final, ai pus altele pe agendă?
– Anul ăsta, stă să iasă un lungmetraj în regia Ioanei Mischie, pentru care am filmat anul trecut rolul principal. Până atunci, mă ocup de castingul unui lungmetraj de debut, pentru care am și scris scenariul, împreună cu regizoarea Miruna Minculescu. E o tânără cu care am colaborat în trecut ca actriță și care mi se pare o voce foarte promițătoare. În rest, aștept răspunsuri în legătură cu finanțarea unor proiecte.
– Iulia, scrisul sau jocul? Ce te-a dus, de fapt, spre actorie?
– Din adolescență mă uitam la mulți adulți din jurul meu, care mergeau zi de zi la serviciu și se prefăceau că sunt bine. Mi se păreau niște spirite frânte. O intuiție, un instinct m-au lăsat de devreme să cred că în actorie, pe platou sau pe scenă, aș putea evita asta, aș putea găsi ceva pentru mine. Dar în clasa a 12-a, când i-am zis tatălui meu că eu dau la actorie, mi-a zis: „Păi, bine, dar știi că asta e o meserie vocațională, îți trebuie talent.” M-am uitat ciudat la el, nu mă gândisem că-mi trebuie și talent. (râde)
– Totuși, la 18 ani, știm deja cine suntem…
– Eu știam chiar de la 16, de fapt. Fusesem cu colegii mei de liceu să vedem la Național spectacolul „Richard al III-lea”, de Mihai Măniuțiu. A fost un spectacol greu și lung, nu chiar potrivit pentru o puștoaică. Și la final, cum colegii mei voiau să ia autografe, m-am dus și eu cu ei, să-i vedem pe actori. Erau după 4 ore de joc, cred că abia așteptau să scape de noi, să meargă să bea o bere, dar aveau pe chip o oboseală pe care n-o mai văzusem niciodată. Starea aia de epuizare fericită… am știut de atunci că mi-o doresc și eu.
– Iulia, dacă nu te-ai fi pus la drum, cum ar fi fost dimineața ta bucureșteană?
– Probabil, aș fi început să dau telefoane și să fac programări pentru castingul de care mă ocup și aș fi avut de predat cursuri la masterat. Predau în echipă cu Adrian Titieni și Emanuel Pîrvu la acest master de actorie de la Universitatea Ovidius din Constanța, dar cursurile se țin în București. Altfel, diminețile sunt singurele momente la care încă țin în mod ritualic. Orice devine rutină, obicei, dependență în viața mea simt nevoia să rup, să schimb, să provoc. Cu diminețile nu pot. Am tabieturile mele, nu plec niciodată nicăieri fără să fi mâncat ceva.
– Și cafeaua ai băut-o astăzi din mers?
– Nu mai beau cafea de jumătate de an, de când am făcut pauză și de țigări.
– Bine, bine, și ce-ai pus în loc? Știi doar că suma viciilor rămâne constantă.
– Voința! Hahaha! E cel mai mare viciu. Abia de ăsta n-o să pot să scap.
Foto: Alexandru Paul (1), Magda Constantin (2)
