DORIN CĂRĂBEȚ (biolog, dresor de păsări de pradă): „În fața șoimului, și regele îngenunchează”

• E biolog, locuiește în Deva și își dedică viața unei meserii mile­na­re: șoimăritul. Iubitor de păsări de pradă, ulii, corbi, șoimi și acvile, le ocrotește și le dresează, răsplătit regește, prin prietenia și afecțiunea lor. O lecție magică, despre adâncul prea puțin cunoscut al naturii •

„Vânătoarea cu șoimi a început acum câteva mii de ani”

– Dacă s-ar gândi cineva să facă un clasament al celor mai ciudate meserii din zilele noastre, cu siguranță că aceasta practicată de dvs. ar fi în topul câștigătorilor: dresor de păsări de pradă. Ce legătură are cu mileniul trei?

– Se știu puține lucruri despre dresajul păsărilor de pra­dă, deși înainte era socotit o adevărată artă. Vână­toa­rea cu șoimi a început acum câteva mii de ani, în Asia, și apoi s-a răs­pân­dit și în Europa, unde a fost la mare prețuire în perioada medievală. Lite­ra­tura și artele plastice din acea perioadă sunt bogate în reprezentări ale acestei adevă­rate săr­bători: cola­borarea dintre om și pasăre. Și dacă tot suntem la informații cu tentă isto­rică, dați-mi voie să amin­tesc un cele­bru tratat medieval de șoi­mărit, scris în secolul al treisprezecelea, de către Împăratul Sfântului Imperiu Roman al Germaniei și Israelului, Fre­derich al II-lea de Hohenstaufen, care a fost un pa­sio­nat și iscusit șoi­mar și căruia, pen­tru că era educat, inteligent și vorbea fluent șase limbi, i s-a spus „Stupor mun­di” (Mi­rarea lumii). În car­tea lui, „De Arte Venandi cum Avi­bus” (Arta vânătorii cu pă­sări) poți găsi nu numai sfaturi prac­tice despre etapele dresajului șoimilor, despre vânătoarea cu ei, ci și un în­drep­­tar pentru compor­ta­mentul șoi­ma­rilor. În viziunea lui, nu oricine poate deveni șoi­mar iscusit. Se spu­nea, încă de pe atunci, că „În fața șoi­mului, și regele îngenunchează”, adi­că, trebuie să-ți con­trolezi emoțiile și mândria. Șoimă­ritul este un mod de a cunoaște natura, în profunzimea ei, în toate conexiu­nile și legăturile dintre ființele care fac parte din ea. Cel care a creat lu­mea asta nu a lăsat nimic la întâm­plare. Toate, absolut toate, își au locul și rolul lor. Asta trebu­ie să înțe­le­­gem noi, oamenii, care de foar­te multe ori, păcă­tu­im prin dispreț față de alte spe­cii, pe care le credem infe­rioare. Dar mai pre­sus de toate, țin să vă spun că șoimă­ritul este o cale ex­tra­or­dinară de auto­edu­care, de autocu­noaș­tere, de disciplinare și rafinare a comunicării cu păsările aces­tea de pra­dă, atât de mân­dre și independente.

Poveștile bunicului pădurar

– De unde a izvorât această pa­si­u­ne a dvs. pentru păsările de pradă?

– Am avut un bunic minunat, fost pădurar, care la anii pensiei își stâmpăra dorul de pădure po­vestindu-mi tot felul de lucruri despre copaci, plan­te, păsări și animale. Aveam cinci, șase ani, când mă țineam de el ca o umbră, rugându-l să-mi poves­tească, să-mi mai spună, să mă învețe despre pă­du­re. Acum, mi se pare că totul a început de la un vis ori, poate, doar de la o simplă întâm­pla­re, așa cum sunt multe în viața unui om. O în­tâmplare pe care o aștepți răbdător, pentru că știi că este în apropierea ta și că atunci când va veni vre­mea ei, atunci și nu­mai atunci, ți se va așterne la pi­ci­oare. De mic copil am fost atras de tot ce înseam­nă epocă medievală, lupte, cavaleri, vânătoare cu șoimi. N-am avut nici o ezitare să urmez cursurile Facultății de biologie, pentru ca apoi să înființez, în anul 2009, Asociația „Peregrinus” care are, printre alte obiective, în vizor și păsările de pradă. Dorim asigurarea unei protecții reale a acestor păsări, apli­ca­rea legii care-i pedep­seș­te pe cei care le prind, le de­țin ilegal sau le omoară. Șase șoimari am pus bazele acestei prime asociații românești, care are ca scop promovarea nobilei arte a șoimăritului și tot­odată protecția păsărilor de pradă din natură. De asemenea, dorim legalizarea vânătorii cu păsări de pradă, care este mult mai veche decât cea cu arme de foc, fiind printre primele tipuri de vânătoa­re prac­ticate de om, conform izvoarelor istorice. În Ro­mânia, a fost folosită mai ales în evul mediu, dar s-a întâlnit până spre sfârșitul sec al XIX-lea. Șoi­mă­ritul înseamnă protecția păsă­rilor de pradă, cu­noaș­terea lor, dar și acțiuni care să ducă la repopu­larea unor zone de unde păsările au dispă­rut. Este nevoie de un cadru legal și de cres­că­torii legale, un­de să se obțină exem­pla­re pentru vânătoare. Sunt țări în Euro­pa în care s-a reușit, în astfel de cres­că­torii, înmulțirea și obținerea unor exem­pla­re puternice, pentru re­in­trodu­ce­rea lor în areale unde au fost plasate inițial cuiburi artificiale. Am avut, acum câțiva ani, bucuria de a în­griji un exem­plar de vultur pleșuv, specie dispărută din multe zone ale lumii. A fost desco­pe­rit rănit în Do­bro­­gea, recuperat și tra­tat la Bucu­rești, apoi a fost trimis la Aso­ciația noas­tră, „Peregrinus”, și mi-a fost în­cre­dințat pentru programul de recupe­rare, care a durat cam patru luni și pe care am făcut-o pe banii mei. Nu a fost ușor. Pot să vă spun, de exemplu, că avea nevoie de cel puțin 1 kg de carne pe zi, nu mai vor­besc de medi­ca­mente. Dar bucuria pe care am avut-o, petre­când mult timp în apro­pierea lui și ob­servându-l, a șters toa­te neplăcerile. A fost o pasăre impre­sio­nantă, avea peste 1 m înălțime și o an­vergură a aripilor de peste 2,5 m. Când s-a refăcut, l-am eliberat, cu bucu­ria că am făcut un lucru bun, că l-am ajutat. Vulturii pleșuvi, dispăruți acum de la noi, se întâlneau pe vre­muri și în Țara Hațegului, în zona Parângului și în Retezat.

Un rol imens în păstrarea echilibrului din natură

– Am să vă pun o întrebare mai de­li­cată: sigur că este interesant să vezi un șoim, să admiri capul mân­dru al unei acvile de munte, să suporți de aproa­pe privirea unui uliu ori a unui vul­tur, dar nu vi se pare că ținute în voliere și colivii, aceste pă­sări de pradă își pierd ceva din măreția și su­per­bia lor? Cât poate interveni omul fără să schimbe natura?

– Aș vrea să precizez de la început că vânătoarea cu șoimi trebuie să se facă doar cu păsări obținute în crescătorii specializate, păsări care au acte, inel, sunt marcate, și NU cu păsări luate din natură. Aici trebuie să intervină legiuitorul și să-i pedepsească pe cei care procedează altfel. Un bun șoimar este acela care pe lângă că-și dresează pasărea de pradă, îi oferă condiții potrivite de viață, spațiu adecvat, nu închisoare, hrană corespunzătoare, îngrijire me­dicală, dacă este cazul, și antrenament specific. Ea este un adevărat camarad de vânătoare, așa cum sunt câinii dresați pentru vânător. Acești vânători liberi, înaripați sunt frumoși, minunați. Este nevoie de atenție și grijă față de toate păsările și animalele sălbatice, care au fiecare rolul lor extraordinar de important în păstrarea unui echilibru în natură. Aș vrea să mai spun ceva în apărarea vânătorii cu șoimi. Cu o pasăre de pradă dresată, un șoimar cu experiență nu are șanse de a dobândi nici măcar a zecea parte din numărul prăzilor doborâte de un vânător cu o armă de foc. Iar echilibrul care există în natură face ca prada șoimului să fie, cel mai adesea, alcătuită din păsări și animale bolnave, sla­be, neadaptate, mai puțin înzestrate genetic, care din anumite motive nu se pot sustrage atacului. Cu alte cuvinte, se face astfel și o selecție naturală a celor mai rezistente și adaptate exemplare.

„Când iubirea ajunge la nori”

– Ce este atât de deosebit la aceste păsări?

– Fiecare pasăre de pradă, fiecare șoim este un univers de explorat, fiecare ajunge să ți se potri­veas­că mai mult sau mai puțin pe firea ta. Nu toate păsările ni se potrivesc! Unele ne duc în dresaj, doar până într-un punct, au li­mi­tele și limitări, în timp ce altele ne fură inima cu totul, asemeni unor mari iu­biri, ajungând să ne îndrăgostim și să creăm o le­gă­tură care merge până departe, din­co­lo de biologic, de rațional. Pasărea de­vine o parte a noastră, care se prelun­geș­te până sub norii de deasupra dealului, sau poate că noi devenim o parte din ea și ajungem să vedem prin ochii-i ageri peisajul splen­did care i se întinde sub aripi, să trăim tresărirea ei la vederea prăzii, aventura, lupta și, la final, trium­ful izbânzii. E un simțământ unitar, ceva imposibil de des­cris și de înțeles de o persoană care nu a trăit aventura. Șoi­mă­ritul în­seam­nă o întoarcere la natură. Tehnolo­gia exce­si­vă ne-a înrobit tot mai mult, ne-a furat vieți­le, ne-a îmbolnăvit în toate modurile po­si­bile și ne-a făcut să ștergem din voca­bular cuvinte ca bucu­rie, serenitate. Șoi­măritul ne readuce aces­te valori pier­dute, reintegrându-ne, ajutându-ne să ne redes­coperim adevă­rata natură umană.

„UNESCO a proclamat șoimăritul patrimoniu universal spiritual”

– Pasiunea aceasta a șoimăritului mai are adepți, sau e privită mai degra­bă ca o ciudățenie?

– Da, încep să fie tot mai mulți pa­sio­nați de această activitate legată de dresa­jul păsărilor de pradă, și de aceea este nevoie de un cadru legalizat pentru prac­ti­carea ei. Sunt câteva zeci de șoi­mari la noi, am și reușit să ne întâlnim de câteva ori la Sibiu. Am avut chiar și un Congres al șoimarilor, la Magna Curia, la Deva, cu participare internațională. S-au pre­zen­tat comu­ni­cări științifice, au fost dis­cuții despre medicina ve­­terinară a păsă­rilor, despre metode de dresaj, despre le­gislația în vigoare. În alte țări se organi­zea­ză des astfel de întâlniri ale șoi­mari­lor, festi­valuri, concursuri, schim­buri de experiență. Am fost și eu invitat în Du­bai, la Festivalul Interna­țional de șoi­mă­rit, alături de alți peste două sute de ex­perți șoimari, din peste șaptezeci de țări. Am fost invitat și în Toscana, la un festi­val de vânătoare. Din 2010, UNESCO a proclamat șoimăritul patri­mo­niu uni­ver­sal spiritual. Am fost invitat de mai multe ori și la școli pentru a le prezenta elevilor tai­ne­le acestor păsări minunate, și m-am bucurat să văd ce interes extraordinar prezintă copiii pentru na­tură.    Am avut și demonstrații organizate în cetăți și castele medie­vale, și au fost apreciate de public. Sigur că ar fi minunat dacă am avea sponsori pentru înființarea unui muzeu al șoimăritului, pentru reali­zarea unor filme documentare despre această pasiu­ne. Acum suntem în tratative cu cei de la Hidro­elec­trica, pen­tru montarea unor cuiburi pentru păsările mari, pe stâlpii de înaltă tensiune. Vă mărturisesc că ne-ar ajuta mult contribuția unor sponsori, iubi­tori ai pă­sărilor și ai naturii, pentru realizarea aces­tor cuiburi.

Portret de acvilă

– Cum arată un șoim văzut de aproape? Cum ți-l faci prieten? Cum îi poți câștiga încrederea?

– Cine vede de aproape, pentru prima dată, o pasăre de pradă este impresionat de atitudinea mân­dră a acesteia. Eu petrec multe ore urmărind com­portamentul acvilei mele, Genky, care are 24 de ani. La început, pare să nu exprime nimic, dar dacă ai răbdare și ești atent, o să vezi că are o mulți­me de expresii diferite. Gradul de deschidere a pu­pilei, a pleoapelor, ciocul închis sau deschis, aripile ridicate sau lăsate, boltite sau coborâte pe spate, coa­da desfășurată sau strânsă, picioarele bine înfip­te în sol sau unul ridicat și ascuns în penele abdo­menului, penajul neted sau înfoiat, mișcările trupu­lui, toate acestea sunt semnale pe care, ca șoimar, ești dator să le înțelegi și să-ți adaptezi comportamentul la „starea” păsării, la trăirile ei.

– Există o rețetă anume prin care poți câștiga încrederea unei păsări de pradă? Sunt aceleași „ingrediente” care îi apropie între ei și pe oameni?

– Fiecare șoim, fiecare uliu, fiecare acvilă are un caracter individual unic. Și atunci este foarte clar că omul trebuie să abordeze pasărea ținând cont de în­su­șirile ei. Într-un fel se dresează șoimul, în alt fel uliul, păsărarul, corbul, cioara sau vinderelul. Îm­blân­­zirea, dresajul și vânătoarea diferă de la exem­plar la exemplar. Un șoimar cu experiență va ști ce cale să aleagă, pentru că își cunoaște bine pasărea. Și ca s-o cunoști, trebuie să petreci cât mai mult timp în preajma ei. Nici o zi nu seamănă cu cealaltă, pro­vocările apar când nu te aștepți. Am avut tot felul de întâmplări, unele hazlii, cu corbița Coca, care fura chei și telefoane, dar care a descoperit pe un ogor proaspăt arat o spadă aparținând unui războinic celt, de acum 2200 de ani, cum au conchis arheologii. Au fost și zile triste, când păsările au ple­cat și nu le-am mai recuperat, pentru că mai demult nu aveam apa­rate de telemetrie, ca să le pot localiza. Așa s-a întâmplat cu Ala, un pui de uliu, o femelă, ulioaică, unica supravie­țui­toare dintr-un cuib doborât de o furtună puternică. Am ținut un jurnal zilnic, cu tot ceea ce făceam pentru a o pre­găti pentru vână­toa­re. Vânătoarea cu un uliu păsă­rar este una dintre cele mai palpi­tan­­te, spec­ta­cu­loase și solicitante tot­oda­tă, comparativ cu orice altă specie de răpi­toare. Orele dedicate creșterii și dre­sajului ei nu au fost în zadar, mi-au pri­le­juit multe clipe frumoase și obser­va­ții interesan­te. A hoinări prin grădini și livezi, pe dealuri și desișuri, la vână­toa­re, având pe pumnul înmănușat un uliu păsărar, și a avea privilegiul de a te bu­cura pri­vind zborurile acestei su­perbe răpi­toa­re este o plăcere, pe care nu o pot des­crie în cuvinte. Pasărea este pu­ter­nică și nu ar avea nevoie de mine ca să su­pra­viețuiască, cu toa­te astea, alege să se întoarcă pe mâ­na mea, după fie­ca­re raid. Știe că îi port de grijă. Între noi s-a țesut o încredere care ne leagă de­finitiv. Chiar și afecțiu­ne. Altfel cum să-ți explici că pasărea care aproape se pierde după dealul din zare se va în­toar­ce înapoi să te caute? Dar uite că între tine, ca om, și o astfel de făptură îna­ripată se leagă o prietenie adevărată. Simte ce aștepți de la ea și împlinește. Iar bucuria acestei comu­nicări este uriașă. Spiritul ți se înalță purtat pe aripile șoimului tău, toată ziua visezi la mo­mentul în care veți fi împreună, în largul câmpiei, ba chiar și noaptea, șoimul va zbura în za­rea vi­sului tău… Un vis împlinit. Ți-ai aflat calea vieții.

(Fotografii și ilustrații din arhiva Dorin Cărăbeț, Asociația „Peregrinus”, Deva, e-mail: [email protected])