Sufletul „Rugului Aprins” – Părintele BENEDICT GHIUȘ

• „Rugul Aprins” a fost o mișcare spirituală a elitelor ortodoxe din România, de o intensitate și o cuprindere de excepție. Printre perso­nalitățile care au însuflețit-o și i-au dat strălucire s-a numărat și părintele Benedict Ghiuș, un om modest și discret, care s-a stins într-o chilie a Mânăstirii Cernica. Toţi cei care l-au întâlnit vorbesc despre el ca despre un sfânt •

„Părinte, nu-i așa că mata nu mai ești om?”

Chipul părintelui Benedict era cu desăvârşire alb. Doar o boare trandafirie îi apărea uneori în obra­jii aproape transparenţi. Dinlăuntrul făpturii lui iradia continuu o lumină pe care cei din preajmă au văzut-o, uneori, înconjurându-i creș­tetul ca o aureo­lă, asemenea sfinţilor din icoane. Şi mai era ceva, pe lângă lumină: un fir de zâmbet care nu-i dispărea de pe chip. Subţire, ca şi întreaga lui făptură, răsărit de undeva din adânc, părea o em­blemă a bucuriei sale lăun­trice, de care nu s-a despărţit nicio­dată, nici măcar în închi­soare. Nu zâmbea el, ci Hristos cel ascuns în inima sa, un zâmbet ce se revărsa într-o dragoste învălui­toare, în stare să-i ridice pe cei care îl căutau din cea mai neagră deznădejde. Cum să descrii lu­mina? „Părinte, nu-i aşa că mata nu mai eşti om?”, i-a spus un copilandru la Mânăstirea Neamţ. Duhul îi covârşise trupul, pre­schim­bându-l într-o făptură nepă­mânteană, jumătate înger, jumă­tate om.

Un tânăr subțirel și sfânt

Nu ştim multe despre copilăria părin­telui Ghiuș. Doar că s-a năs­cut pe 21 oc­tombrie 1904, în satul Domneşti din Vran­cea, într-o fa­mi­lie de ţărani credincioşi, pri­mind la botez numele de Vasile. Școala primară a făcut-o în sat, două clase de liceu la Bârlad, iar seminarul teologic la Galați. A fost un elev strălucit, șef de pro­mo­ție al seminarului și apoi bur­sier în Franța, la Strasbourg, încă din al doilea an al facul­tății. În străinătate își va lua licența în teo­logie și tot acolo își va începe şi studiile doctorale, la „Academia Monahală a abației Maria Laach”, din Germania. La mai bine de patru decenii de la trecerea lui prin mânăstirea teutonă, teologul cato­lic Wil­helm Nyssen spunea că monahii abației încă își amintesc de tânărul subțirel venit din România la studii și vor­besc despre el ca despre un sfânt… Dar focul inimii părintelui Ghiuș nu putea să ardă departe de țară. Cu două luni înainte să îm­plinească 30 de ani, pe 26 august 1934, Vasile Ghiuș depunea voturile călugărești în Mânăstirea Noul Neamț din Basara­bia. Se năștea călugărul Benedict, care își așeza cultura pe care o strânsese în lungii ani de studiu occi­dental, la picioarele Crucii. Nu a căutat nicio­dată funcții sau recunoaș­tere, dar le-a avut. A predat la Facultatea de Teo­logie Ortodoxă din București, un strălucit curs de Ascetică și Mistică, a ajuns una dintre figurile de seamă ale Rugului Aprins și a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe în treapta de episcop al Hotinului, însă Mihai Anto­nescu, aflat pe atunci în funcția de vice-președinte al Consiliului de Mi­niștri, s-a opus, așa că nu a mai fost hirotonit. Cu toate acestea părintele a rămas egal cu sine, revăr­sând în jur mereu numai sme­renie și iubire, două virtuți cu care se va iden­tifica până la sfințenie.

Rugul Aprins

E seară la mânăstirea Antim din București. În întunericul bisericii licăresc doar luminile plăpânde ale câtorva lumânări și candele. La strană, un bărbat cu chip delicat, cu fața luminată dinlăuntru, citește psalmii Utreniei. Așează cu grijă fiecare cuvânt, lăsând clipe mari, neobișnuite, de tă­cere, pentru ca înțelesurile rugăciunii să se înfiripe în inimă: „Omul… ca iarba. Zilele lui… ca floarea câmpu­lui.” Glasul subţire, limpede şi clar, pare că nu vine din stra­nă, ci de alt­undeva, de sus, de unde se strecoară în suflete. Părintele Vasile Răducă povestește că pe când era student, a fost fermecat de acest glas, „era un balsam pentru inimile celor care îl auzeau. Erau în acea voce suferinţă şi, totodată, bucurie”. Toate mărtu­riile vremii ni-l înfăţi­şează aşa. Când preda, la facultatea de teologie sau la seminarul de la Neamţ, studenţii îl as­cultau înlemniți. Nu pu­teai nici să mur­muri în faţa părintelui Ghiuș, de teamă că s-ar fi risipit ca o boare. „Avea o fragilitate până la ima­terial. Lăsa impresia că-şi contro­lează, în­tr-un fel oarecare, tainic, până şi respiraţia, pentru a nu te răni cumva”, spunea Ioan Gându, un uce­nic apropiat. La întrunirile Rugului Aprins părintele Benedict era firul de lumină şi smerenie care lega sufletele intelectualilor şi ale monahilor. Avea o cultură profundă, pe care o împărtășea fără răceala academică atât de carac­teristică profesorilor. La el, cunoașterea venea în urma evlaviei, slujindu-l pe Iisus, singurul reazem, model și țel, spre care pă­rintele a căutat întreaga viață. Poate că fără dânsul Rugul Aprins nu ar fi atins harul în care s-au topit, laolaltă, atâtea perso­nalități de mari intelectuali. Și tot fără părintele Ghiuș, temnițele comuniste ar fi fost mai reci. Când a fost aruncat în închisoare, îm­preună cu tot lotul Rugului Aprins, avea 54 de ani. Cultura sa vastă şi rugăciunea sa fierbinte vor reuşi să topească pereţii închisorilor, făcând din cei în­chişi, oameni cu adevărat liberi în duh.

În temniță cu Iisus

Rămânea, întotdeauna, ultimul. Se aşeza, cu­minte, la rând, cu gamela în mână, lăsându-i pe toţi să îi treacă în faţă, ca să ia el cea din urmă şi cea mai mică porţie din zeama străvezie turnată în ga­melă. În temnițele comuniste bântuiau, nestinghe­rite, două fantome: frigul și foamea. Când venea ora mesei, mulți își pierdeau cumpătul, ajungând să îşi vândă sufletul pentru o bucată de pâine mai mare. Doar că părintele Benedict nu mai avea de mult via­ță în sine. Viața lui era Hristos, iar moartea, pentru el, cum spune sfântul apostol Pavel, „un câştig”. De lepădarea aceasta desăvârşită s-au folosit mulţi. Când părinţii din Rugul Aprins au intrat în puşcă­riile comuniste, au găsit acolo condamnaţi închişi de mai bine de zece ani. Aceşti sărmani i-au primit ca pe nişte apostoli. „Ei au adus în temniţe”, avea să îşi amintească părintele Nicolae Bordaşiu, „eli­xirul vindecător al rugăciunii neîncetate, al rugă­ciunii lui Iisus. Şi până la venirea grupului de la Antim se practica rugăciunea în celule, dar venirea lor a fost ca un suflu de vânt puternic. S-a ajuns, de la o vreme, ca toată închisoarea să se roage îm­preună în acelaşi timp, atunci când ţevile din pereți dădeau semnalul. Şi turnătorii se rugau!”.

Într-o zi, părintele Benedict a fost scos afară, în curtea închisorii, și s-a întâlnit cu Richard Wurm­brand, căruia i-a părut mâhnit: „Sunteţi trist, pă­rinte Benedict?”, l-a întrebat pastorul protestant. „Nu cunosc altă tristeţe decât aceea de a nu fi sfânt!”, i-a răspuns părintele, cu surâsul său subţire. Avea să poarte această întristare bucuroasă întreaga viaţă. A ieşit din temniţă la 60 de ani, cu un suflet alb, oţelit în focul durerii şi cu un trup ros de boli. Se întâmpla în anul 1964. A ajuns noaptea la că­mi­nul preoţesc al Patriarhiei. A intrat, a dat bineţe şi a spus simplu şi smerit: „Sunt preot, am ieşit din puşcărie şi nu am unde să mă duc. Pot să rămân aici peste noapte?” „Intraţi părinte, aici e casa dumneavoastră!”, i-a răspuns femeia care avea în grijă totul.

Energia lui Dumnezeu

Părintele Benedict era altfel decât ceilalţi pă­rinţi care slujeau la Catedrala Patriarhală din Bu­cureşti. Poate că şi mersul şi făptura lui atât de subţire și de distinsă, atât de smerită, precum şi chipul, cu zâmbetul neșters de pe el şi glasul apar­te şi mintea pătrunzătoare, cultivată şi totuşi ple­cată în faţa tainei, toate îl despărţeau de ceilalţi preoţi monahi. Părintele Vasile Răducă, pe atunci student la teologie, l-a întâlnit într-o zi în faţa bisericii Sfânta Ecaterina. Părintele Benedict privea spre crucea de pe turla bisericii. „I-am văzut atunci faţa scăldată în lumină. Am văzut cu ochii mei aura de lumină din jurul capului său. Cred că în acel moment, părintele se găsea în extaz. Atunci, Dum­nezeu mi-a dat şansa să văd faţa unui om sfânt! N-am uitat şi nu voi putea uita acel mo­ment şi acea faţă”. Şi nu e unica mărturie. Toţi cei care l-au cunoscut în ultima perioadă a vieţii vor­besc despre puterea harului care iradia din el, o ivire diafană, fragilă, de parcă părintele nu trăia, ci plutea pe pământ, așteptând înălțarea spre cer. Şi, în ace­laşi timp, această fragilitate prilejuia o trăire intensă a prezenţei lui Dumnezeu. Lângă părintele Bene­dict, Hristos era un foc viu, care te mistuia. Părin­tele Marc Antoaine Costa de Beauregard l-a întâlnit la chilia sa din Cernica, unde s-a retras în ultimii ani de viaţă, şi a fost zguduit de această întrevedere. „Când îl întrebam despre rugăciune, despre bise­rică, despre viaţă, nu răspundea, dar, în liniştea ce urma, venea răspunsul. Părintele Benedict emana pace, blândeţe, căldură, aproape imaterial, ca un curent, ca un fluid dinspre mine spre el. A fost o ex­perienţă care nu se poate exprima în cuvinte. Era ca şi cum în jurul lui ar fi fost un câmp de energie. Era ca şi cum energia lui Dumnezeu iradia din el, curgea din el în timp ce se ruga sau în tăcerile despre care vorbeam. Eram cu el într-o totală co­mu­niune, nu datorită personalităţii sale, ci datorită sfinţeniei sale. Aşa era mereu în cămăruţa lui”.

Tăcerea grăitoare

Maica Maria Bălan, pe atunci încă în viață, îl cerceta adesea la Mânăstirea Cernica, pentru a-l ajuta la diortosirea Proloagelor. Părintele Benedict a muncit ca un Sisif, ani de zile, pentru a le pregăti pentru tipar, dar patriarhul Iustin nu a vrut să pu­blice această operă monumentală a asceticii şi mis­ticii ortodoxe, iar părintele a acceptat acest fapt cu seninătate. Nu muncea pentru faimă, ci pentru Dum­­nezeu. „Știți cum era? Un sfânt! Așa l-am sim­țit tot timpul. Îmi e greu să vă explic de ce, pentru că lucrurile astea se trăiesc, nu se explică. Era un om foarte cult, a avut multe daruri de la Dumnezeu: cânta foarte frumos, era un scriitor talentat și un predicator excepțional. Îl iubea pe Francisc de Assisi și-mi recita poezii de el în tra­du­cerea lui Ion Marin Sado­veanu. Un călugăr foarte interio­rizat, dar, în ace­laşi timp, foarte prietenos, o fire deli­cată. Era foar­te tăcut – se întâmpla ca atunci când eram doar noi doi, după ce terminam ce aveam de lucru la Pro­loage, să tacă, pur și simplu, adâncin­du-se în rugăciunea inimii. În mod nor­mal, în astfel de mo­mente, dacă cineva nu îți vorbește, te simți stânjenit, nefi­resc, ți se pu­ne un nod în gât. Ei bine, cu pă­rintele puteam să stau un ceas fără să spunem nimic și nu simțeam cum trece timpul, pentru că harul lui se răspândea între noi”.

Mărturiile ucenicilor

Corneliu Bal: „Asculta mult și vorbea puțin”

„Părintele Benedict mi-a rămas în inimă ca un membru foarte apropiat al familiei mele. Şi, dacă nu mi-ar fi ruşine de îndrăzneala mea, chiar aşa l-aş socoti. Am avut norocul acesta minunat de a-l cunoaşte la începutul tinereţii mele. E mult de atunci, l-am în­tâlnit pentru prima oară în vara anului 1978. Am mers la Cernica, să îi duc o scri­soa­re din partea unui alt monah, Simion Ovezea, cu care făcuse închisoare. Era deja cărunt, extrem de slab, îm­brăcat în rasa obişnuită, călugăreas­că, cu un chip foarte alb, cu o barbă rară, tunsă scurt, cu doi ochi al­baş­tri, pe care nu îi voi uita. Mi s-a părut un om blând, grav, extrem de serios şi foarte atent la persoana celuilalt. Avea un zâmbet reţinut. La plecare mi-a spus doar atât: «Dacă vă pot fi de folos cu ceva, vă stau la dispo­ziţie». La scurt timp după aceea, mi-am făcut stagiul militar şi, în timpul lui, m-am gândit că trebuie să îl rog pe părintele Benedict să îmi fie du­hovnic. Când m-am întors, în pri­mă­vara lui ‘79, unul dintre primele dru­muri pe care le-am făcut a fost la Cernica, la părintele. A fost foarte binevoitor, m-a primit cu braţele des­chise şi de atunci am rămas la dânsul în duhov­nicie”.

Domnul Corneliu Bal i-a fost ucenic părintelui Benedict în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Şi el, şi soţia dânsului, Ana, sunt oameni blânzi, calzi, deschişi, dar în acelaşi timp interiorizaţi şi, aş îndrăzni să spun, rugători. Am simţit asta de cum am păşit în locuinţa lor din Bucureşti, într-o seară de vară. Soarele, care se strecura prin ferestre dezvelind cu clarobscururi icoanele vechi, ne purta înapoi, în timp, pe malul lacului Cernica, acolo unde părintele Benedict şi-a avut chilia în ultimii ani şi unde domnul Corneliu Bal mergea regulat la spovedanie. „Îmi amintesc şi acum primele spove­danii. Dânsul era extrem, extrem de smerit. Stătea în picioare şi-mi amintesc că primele mele spove­danii au fost foarte lungi, o încâlceală de vorbe, pe care el, cu toată fragilitatea lui, le-a răbdat fără să se aşeze. Avea multă răbdare, nu te descosea, nu căuta amănunte, ci chestiuni mari şi atitudini. Te as­culta mult şi vorbea foarte puţin la spovedanie. Tăcea îndelung, chiar şi atunci când discutam, ritmul răspunsurilor sale era foarte lent. Prin rugă­ciunea lui puternică, avea capacitatea de a-ţi orien­ta traseul vieţii într-un mod extraordinar. Eu cred că dânsul avea rugăciunea neîncetată a inimii. Am auzit asta de la mai mulţi ucenici, în special mo­nahi, care îl cunoşteau bine şi cu care vorbeam în antecamera chiliei sale, acolo unde aşteptam pen­tru spovedanie. Din pricina rugăciunii neînce­tate, tăcea atât de mult şi răspundea atât de lent. Pentru că avea nevoie de răgaz. De aceea a şi fost un du­hovnic atât de mare, pentru că îţi dădea răspun­surile primite de la Dumnezeu, nu din mintea lui”.

Ana Bal: „Nu era de pe această lume”

„Pentru mine, la fel ca şi pentru soţul meu, orice vizită la Cernica la părintele era o sărbătoare, pentru că te împărtăşeai de harul care emana din părintele. Plecam de la el cu o mare bucurie în suflet. Acesta era unul dintre darurile pe care ni le făcea. Simţeam că în preajma lui e ceva care nu e din această lume, o prezenţă din care transpărea rugăciunea lui conti­nuă, o rugăciune care ne însoţea şi mai apoi. Dânsul mi-a rămas în inimă ca un om de o delicateţe sufle­tească cumva de neatins. Îmi aducea aminte de un cuvânt al părintelui Stăniloae, care spunea că deli­cateţea este apanajul sfinţilor. Unii du­hov­nici sunt mai aspri, te intimidează chiar, or părin­tele, fără să invite la fami­liaritate, te încu­raja să fii alături de dânsul şi să te simţi alături de el în toată liber­tatea de spirit. Eu cred că a fost un om sfânt, pentru că smerenia, delicateţea şi dra­gostea lui sunt caracteristicile sfinţe­niei”.

O ascult pe doamna Ana Bal şi mă gândesc la ultimii ani ai părintelui Bene­dict. Ani de răstignire continuă, pe care el i-a răbdat aşa cum numai sfinţii pot răbda, fără să se plângă, plutind pe un surâs. Tru­pul zdrobit de călăi în bătăile din anchete şi îngheţat de gerul anilor de temniţă i-a cedat, în cele din urmă. Cu toate că ajun­sese o umbră, s-a încăpăţânat să lucreze la Proloage şi să le ter­mi­ne. În 1987, l-a rugat pe uce­nicul său, domnul Cor­­neliu, să îşi găsească un alt du­hov­nic. Simţea că trupul nu-l mai poate sluji, deşi du­hul îi era puternic.

„Am o amintire puternică a tre­cerii sale la cele veșnice. În ultimii ani, părintele era tot mai puțin, tot mai bolnav. În luna iunie a anului 1990, am fost să îl vizităm. Era cald, dânsul stătea în pat, acoperit doar cu un cearceaf. Nu mai putea vorbi, dar a ridicat mâinile împreu­nate spre mine şi soţia mea. Ne ruga, în felul lui, să ne rugăm pentru el. A plecat la Dom­nul câteva zile mai târziu, în dimi­neața zilei de 12 iunie. Părintele Benedict spunea adesea că în rela­ţiile cu semenii tăi trebuie să ai aceeaşi sfială şi prospeţime ca în cea din urmă zi. Şi cum a propo­văduit, aşa a şi trăit. A trăit toată viaţa ca un om sfânt, dar sfinţenia lui, cu siguranţă, este din­colo de tot ceea ce ştim sau am vă­zut noi. E o sfinţenie pe care doar Dumnezeu o cunoaşte”.

André Scrima, celebrul teolog și eseist care i-a fost aproape părintelui Benedict în anii Rugului Aprins, când l-a vizitat la mormânt, a spus la sfârşitul rugăciunilor pentru odih­na sufletului: „Părinte, părinte, tu eşti mai viu decât noi, cei care ne-am adunat aici la mormântul tău!”.

(Mulţumiri pe această cale PS Timotei Prahoveanul şi Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei pentru volu­mul „Părintele Benedict Ghiuş, du­hovnicul smerit şi mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste” – Editura Cuvântul Vieţii, 2017)