Să facem cunoștință: eu, soțul meu, fiica noastră și dragul de Toby, un Cocker Spaniel, membru cu drepturi depline al familiei, iar de curând – Beluțu, un pui de porumbel neastâmpărat, aproape înghețat, în zăpada proaspăt căzută, victimă sigură a pisicilor ce-și fac veacul pe lângă bloc. Le-nțeleg și pe ele, dar totuși, chiar Beluțu? Așa că… văzut, plăcut, luat; dar ce să facem cu el, când habar n-aveam cum și unde să-l creștem? Prea târziu… Toby și-a ciulit imediat urechile, alergându-l prin casă. Deci, iată-ne: Beluțu, speriat, țopăie cât îl țin „fulgii”, cu Toby pe urmele lui, amușinând ca un adevărat cățel de vânătoare, eu, agățată de coada lui, să-l opresc, înainte de a săvârși o cruzime, și fiica mea, încercând disperată să-l prindă pe porumbel. Reușim, și, rapid, „încropim” o „idee” de cuib: o cutie de carton, un acoperiș improvizat să nu ningă înăuntru, și gata. Locația: pervazul de la bucătărie. Beluțu acceptă bucuros (zic eu) oferta, și acum toți, în aceeași formație, așteptăm să vedem dacă mama lui, porumbița, va veni să-l hrănească. Disperați, dar hotărâți în așteptarea noastră, privim cu bucurie (mai puțin câinele) cum pasărea-mamă își face apariția. Doamne, ce fericire pe micuț, câtă gângureală, câtă iubire! Gata, totul s-a rezolvat, ne-am gândit noi, mult prea repede, însă. Neastâmpăratul nostru, dacă noaptea dormea liniștit în cuibușorul lui, ziua, pentru că nu-și mai încăpea în pene de fericire când venea porumbița, ateriza mai mereu de la geam. Îl adunam, îl scuturam și, înapoi în cutiuță. Zilele s-au scurs foarte repede, și dragul nostru Beluțu, între două lecții de zbor, creștea și, la fel ca rățușca cea urâtă din poveste, s-a transformat… nu într-o lebădă, bineînțeles, dar într-un minunat porumbel ce zbura cu grație prin fața ferestrei noastre. Ne-am bucurat, și încă o facem, căci Beluțu este parte din viața noastră, mângâindu-ne sufletele. Încă ne vizitează, iar mai nou, îl vedem tot mai des în tandrețuri cu o grațioasă domnișorică. Noi, părinții adoptivi, am fost imediat de acord cu această idilă (de parcă cineva ne-ar fi cerut părerea), iar acum așteptăm nepoței, că doar cutiuțe avem, slavă Domnului!
Am vrut să vă împărtășesc această bucurie, din dorința de a vă invita să vă opriți, pentru o clipă, și să priviți cu sufletul un copac, o floare sau să priviți în ochii minunaților noștri prieteni necuvântători. Deschideți-vă inima și primiți cu bucurie iubirea lor, moment în care veți descoperi o cu totul altă lume, și-atunci, nimic nu va mai fi la fel!
Domnul să vă binecuvânteze pe toți!
MARIA – Suceava
Felicitări tuturor, pentru munca voastră! „Formula AS”, sunteți mica noastră bucurie la sfârșit de săptămână. Mulțumim!
