Misterul insulelor-fantomă

Oceanele lumii au fost şi sunt încă lea­gă­nul a nenumărate legende şi mistere, care au captivat oamenii încă din epoca pri­milor navigatori. Una dintre enigmele încă ne­dez­legate, care continuă să frământe minţile celor cu­rioşi, sunt “insulele fantomă”, care, de-a lungul seco­lelor au fost descoperite de navigatori, marcate pe hârţi, descrise în texte păstrate în arhive, ba chiar şi reproduse prin desene, unele extrem de detaliate, pentru ca apoi să se volatilizeze ca şi când nu ar fi existat niciodată.

ANTILLIA, paradisul dintre ape

Unul dintre cele mai vechi exemple de insule-fantomă este ANTILLIA, care a fost pomenită pen­tru întâia dată într-o legen­dă iberică: în timpul inva­ziei musulmane a His­pa­niei, din anul 714 e.n., şapte episcopi creştini, împreună cu comunităţile lor, au fugit din calea dușmanilor, ca să-şi salveze vieţile. S-au îm­barcat pe mai multe corăbii şi au pornit-o pe întinsul Atlanticului, la întâmplare. După ce au petrecut multă vreme pe mare, fără să gă­sească niciun refugiu, când aproape că pierduseră orice spe­ranţă, au zărit, în sfârşit, la orizont, pământul visat: o insulă de mari dimen­siuni, numită Antillia, de­scri­să ca fiind Paradisul, un loc unde toate lucrurile erau “pure şi bine­cu­vân­ta­te”, iar “oamenii erau luminaţi şi învăţaţi”. Re­fu­giaţii au fost primiţi cu generozitate de băş­tinaşi, ba chiar celor şapte ierarhi li s-a permis să clădească şapte ora­şe: Aira, Anhuib, Ansalli, Anse­sseli, An­sodi, Ansolli şi Con. His­panicii şi-au ars coră­biile, ca semn că Antillia era casa lor. Din pers­pectivă geografică, Antillia a apă­rut pentru prima dată în anul 1424, când a fost introdusă pe harta în­tocmită de cartograful veneţian Zuane Pizzigano. În acest document, Antillia figurează ca făcând parte dintr-un grup de patru insule din oceanul Atlantic, po­zi­ţionate la aproximativ 250 de leghe (circa 1390 km) la vest de Portugalia, şi la 200 de leghe (circa 1111 km) vest de arhipelagul Azore. Antillia a continuat să apară pe hărţile întocmite pe tot parcursul se­colului al XV-lea. De asemenea, într-o carte scrisă de istoricul spaniol Peter Martyr d’Anghiera şi in­titulată De Orbe Novo, se vorbeşte despre un bărbat, care ar fi trăit pe insula Antillia şi care, ajuns cu o corabie în Spania, i-ar fi furnizat lui Cristofor Co­lumb informaţii preţioase despre geografia Atlan­ticului, înainte ca faimosul navi­gator să pornească în legendara sa expediție. Ul­terior, relatările privind Antillia au devenit din ce în ce mai rare, iar corăbierii din secolele următoare nu au mai găsit nici urmă din insula paradisiacă, descrisă de vechea legendă iberică.

SATANAZES, insula albastră

Cunoscută şi sub numele de MÂNA LUI SA­TAN sau INSULA SFÂNTULUI ATANASIE, a fost înregistrată oficial, pentru întâia dată, prin in­troducerea ei în harta lui Zuane Pizzigano, făcută în 1424. Cartograful veneţian a plasat Satanazes la vest de Azore şi de Portugalia şi la nord de miste­ri­oasa Antillia. A fost descrisă ca o insulă de mari dimensiuni, de formă a­pro­xi­ma­tiv drept­un­ghiu­la­ră, marcată cu nume­roa­se golfuri şi cinci sau șase aşe­zări umane. De ase­menea, în toa­te relatările se spu­nea că Satanazes era o “insulă albastră”, deşi ni­ciodată nu s-a înţeles din ce motiv a fost de­scri­să în acest fel. Pe hărţile din secolul al XV-lea, sub Satanazes se scria că este “insula dracilor”, iar popu­laţia indigenă se nu­mea Skraelings. La fel ca în cazul “vecinei” Anti­llia, nici Satanazes nu a mai fost găsită de na­vi­gatori, începând din secolul al XVIII-lea încolo.

FRIESLAND, un dreptunghi mărginit de triunghiuri

Plasată în oceanul Atlantic, a apărut pe toate hărţile din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, in­clusiv pe celebra hartă Zeno, publicată în 1558, de veneţianul Nicolo Zeno, deşi despre Friesland înce­puse să se vorbească încă din secolul al XIII-lea. Un detaliu în plus, privind existenţa acestei insule, este acela că harta Zeno a fost creditată de o serie de scrisori, prin care era descrisă îndelungata călă­torie pe mare, întreprinsă în anul 1390, de fraţii Zeno, stră­mo­şii cartografului Nicolo. Aceștia navigaseră prin Atlanticul de Nord şi, după cum povestesc în scri­sorile publicate împreună cu harta, au acostat pe insula Friesland, unde au rămas o bună bucată de timp, ca să o exploreze şi să se întremeze. Teme­rarii navigatori au descris-o ca pe o bucată de pământ relativ dreptun­ghiu­lară, cu trei peninsule triunghiulare, poziţionate în lungul coastei vestice. Friesland a continuat să figureze pe hărţi până pe la finele anilor 1700. Unii istorici moderni au emis ipoteza că, de fapt, Friesland ar fi fost confun­dată cu insulele Faroe sau Feroe, azi o regiune autonomă a Regatului Da­nemarcei, o ipo­teză infirmată însă de faptul că, vreme de mai bine de 100 de ani, Friesland şi insulele Feroe au figurat simultan pe hărţi, fiind po­ziţionate în locaţii aflate la sute de mile marine distanţă una de cealaltă!

Insula neagră: RUPES NIGRA

De data aceasta e vorba despre o masă stân­coasă în întregime neagră, având o lăţime de apro­ximativ 53 de kilometri, aflată – conform diverselor relatări – chiar la Polul Nordic Magnetic sau la Polul Nord! Ea a fost menţionată pentru prima dată într-o lucrare (între timp dispărută) intitulată In­ventio Fortunata (Norocoasa Descoperire) şi a fost de­scrisă ca fiind complet magnetică! Rupes Nigra a apărut pe toate hărţile din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, inclusiv pe aceea a celebrului explo­rator Gerardus Mercator, care a descris poziţionarea insulei în detaliu, într-o scrisoare datată 1577 şi tri­misă unui alt personaj faimos, matematicianul şi astronomul englez John Dee, consilier al reginei Elizabeta I.

BUSS, raiul cu plante și animale

Din aceeaşi perioadă, mai exact din 1576, datează şi pri­ma relatare privind insula BUSS, descoperită din în­tâmplare de căpitanul James Newton, care naviga pe co­rabia Emmanuel, în căutarea unui pasaj nord-vestic dinspre Europa spre Asia. Newton a descris-o ca fiind dens îm­pă­durită şi plină de ani­male. Insula a fost introdusă pe hăr­ţile vremii, însă navigatorii ca­re au ajuns în zonă după New­ton nu au mai găsit-o. Asta, până în 1671, când englezul Thomas Shepard, că­pitan din flota “Hudson Bay Company”, a ancorat pe ea şi a pornit într-o expediţie de cercetare, făcând însemnări amănunţite cu privire la fauna și flora exuberantă care i s-a înfăţişat pri­vi­rilor. După câţiva ani, când acelaşi Shepard a încercat să se întoarcă pe insulă, nu a mai găsit-o! Aşa cum nu au mai găsit-o nici alţi corăbieri, astfel că, încetul cu încetul, insula Buss a fost eliminată de pe hărţi.

SAXENBERG – păduri și un munte înalt

În 1670, exploratorul olandez John Lindestz Linde­man a descoperit, în Atlanticul de Sud, o insulă pe care a botezat-o SAXENBERG şi pe care a descris-o ca având “un relief jos, cu un munte foarte înalt şi ascuţit în mijloc”. Lindeman a realizat mai multe schiţe detaliate ale insulei, aşa cum au procedat şi alţi navigatori care i-au urmat, Saxenberg figurând pe toate hărţile maritime din secolul al XVII-lea şi până la finele secolului al XIX-lea. După o vreme, însă, au început să apară relatări ale unor exploratori care ajunseseră la locaţia indicată pe hărţi fără să dea însă şi de insulă! Apoi, în 1804, goeleta americană Fanny a ancorat în faţa insulei, pentru unele lucrări de întreţinere, care au durat vreme de 4 ore! Gal­loway, căpitanul lui Fanny, a notat în jurnalul de bord că insula era “acoperită cu pâlcuri de copaci, iar în mijlocul ei se ridica un vârf foarte înalt”. Cinci ani mai târziu, în 1809, Saxenberg este descrisă în jurnalul de bord al navei Columbus, de către căpitanul acesteia, John Long: “Insula Saxon­burg are o lungime de aproximativ 4 leghe (circa 22 km), N-V şi S-E, şi circa 2 mile şi jumătate (apro­ximativ 4 km) în lăţime. Capătul din N-V este alcătuit dintr-o stâncă perpendiculară, înaltă de aproximativ 70 de picioare (circa 21 metri), erodată de valuri, care se prelungeşte spre S-E, pe o distanţă de apro­ximativ 8 mile (circa 13 km). La o distanţă de circa 1 milă şi jumătate (aproximativ 2,4 km) se găseşte o plajă nisipoasă şi apoi copaci”. În 1816, insula a fost din nou văzută de echipajul navei True Briton, care a observat-o timp de circa 6 ore, făcând menţiuni pre­cise, legate de pădurile şi de muntele înalt şi ascuţit din mijlocul ei. Cu toate acestea, expediţiile ulte­rioa­re, din 1821 şi 1824, conduse de căpitanii Cornwallis şi Horsburgh, n-au mai reuşit să găsească nici măcar o urmă a lui Saxenberg. Apoi, din nou, în lumea ma­teloţilor şi a ofiţerilor de marină au reîn­ceput să apară relatări ale unor echipaje care au văzut enigmatica insulă, fără ca marinarii să mai acosteze pe ea. Până la urmă, de prin 1900, insula a fost elimi­nată de pe hărţi.

EMERALD, cea mai longevivă prezență pe hărți

În 1820, la sud de insula Macquarie, undeva între Noua Zeelandă şi Antarctica, căpitanul englez Wil­liam Elliot şi echipajul navei Emerald au descoperit o insulă necunoscută, pe care au botezat-o cu numele vasului lor. Marinarii au descris insula ca fiind “as­pră, presărată cu munţi, cu vârfuri înălţate ameţitor”. În anii 1840, când o navă americană a pornit în că­utarea acestui nou pământ, Emerald n-a mai fost de găsit! Apoi, în cursul anilor 1890, o navă neozee­lan­deză a identificat-o din nou, în exact acelaşi loc unde William Elliot spusese că se afla! În plus, de­scrierea insulei făcută de echi­pajul neozeelandez a fost si­mi­lară cu aceea a brita­nicilor. În con­ti­nuare, în 1909, urmând coor­do­natele recon­fir­mate de neo­zee­lan­dezi, o altă navă a pornit în cău­tarea lui Emerald, atât doar că John King Davis, căpita­nul, nu a reuşit s-o mai găsească! Şi po­ves­tea continuă în acelaşi mod, cu relatări ale unor echi­paje care au văzut insula şi ale altora care, în mod misterios, n-au vă­zut-o, astfel că Eme­rald a continuat să figu­reze pe hărţile maritime până la sfâr­şitul anilor 1980!

O insulă-fantomă contemporană: BERMEJA

Misterul insulelor-fantomă persistă. Ele nu sunt doar “apanajul” trecutului îndepărtat, ci continuă să fie o temă enigmatică şi în epoca modernă! Astfel, unul dintre cele mai uluitoare cazuri de insule-fantomă îl reprezintă un punc­tuleţ de pământ nelo­cuit, poziţionat în zona Gol­fului Mexic, în largul coastei nordice a penin­sulei Yucatan. Bote­zată BERMEJA, ea a fost men­ţionată prima dată într-un document repre­zentând o listă a insulelor din acea zonă, în­tocmită de Alonso de Santa Cruz şi pu­blicată în 1539. Ulterior, Bermeja a figurat pe toate hărţile din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea rea­lizate de cartografi spanioli. În plus, există nenu­mărate relatări ale unor marinari din acei ani, care au văzut-o şi au descris-o, uneori chiar amănunţit. Bermeja a fost utilizată chiar şi în cursul anilor 1970, ca argument principal, în baza căruia Mexicul şi-a fundamentat cererea de recunoaştere a zonei economice maritime naţionale. Insula apă­rea pe hărţi de sute ani, fiind descrisă amănunțit de diverse publicaţii, interesate de teritoriile mexicane din largul coastelor ţării. Dar anii au trecut şi, în 1997, o echipă de cercetători care făceau o evaluare a zonei maritime mexicane a constatat că Bermeja nu se afla în poziţia indicată de hărţi! Ulterior, alte trei echipe de cercetători au fost trimise ca să elucideze misterul, ultima dintre ele aparținând Universităţii Naţionale şi Autonome a Mexicului, care a fost trimisă, în 2009, chiar de Camera Mexicană a Depu­taţilor, astfel încât guvernul să obţină un răspuns clar! Oamenii de ştiinţă au utilizat avioane, elicoptere, vase, şalupe, sateliţi şi diverse alte teh­no­logii de ultimă oră, însă rezultatul a fost acelaşi: Bermeja nu se mai află la locul ei indicat de pe hărți și nimeni nu poate să explice ce s-a întâmplat cu ea! Dispariţia insulei a șocat întreaga populaţie me­xicană, inclusiv autorităţile, mai ales că, din acest motiv, Statele Unite puteau să anuleze tratatul prin care era recunoscut dreptul Mexicului de a exploata valoroasele rezerve de petrol din zona economică maritimă naţională. Au început să cir­cule o mulţime de ipoteze cu privire la misterioasa volatilizare a insu­lei. S-a spus, de pildă, că ea s-ar fi scufundat din pricina creşterii nivelului mării sau din cauza ac­tivităţii tectonice. Alte voci au presupus că, de fapt, primii cartografi greşiseră localizarea sau chiar că inventaseră insula intenţionat, ca să-i inducă în eroare pe inamicii Mexicului. E mult mai puţin probabil ca un posibil duşman să se aven­tureze într-o zonă în care ştie că există o insulă a rivalului său. În legătură cu acest subiect, Julio Za­mora, preşe­din­tele Societăţii Mexicane de Geo­gra­fie, a de­­clarat: “Ţările care produceau hărţi în se­co­lele al XVI-lea şi al XVII-lea apelau, uneori, la ine­xac­tităţi deliberate, ca să-i împiedice pe duş­manii lor să le folosească. Problema este că există nume­roase alte documente, din surse extrem de diverse, care furnizează descrieri precise şi con­crete ale insu­lei Bermeja. Asta, pe lângă relatările marto­rilor oculari. Unde mai pui că Bermeja a figurat inclusiv pe hărţi realizate chiar de Statele Unite!”.

SANDY, insula din atlasurile științifice

Ultimul exemplu de insulă-fantomă la care ne vom referi, deşi lista ar putea să continue, este SANDY, aflată în apropierea insulelor Chesterfield, în Pacificul de Sud, între Australia şi Noua Cale­donie. Sandy a fost pomenită pentru întâia oară în jurnalul celebrului explorator englez James Cook, căpitanul trecând pe lângă ea în 1772. Descoperirea ei oficială se consideră însă a se fi făcut în 1792, când navigatorul francez Joseph de Bruni d’Entrecasteaux a văzut-o de la bordul vasului său şi a înscris-o în hărţile vremii. Insula a continuat să fie văzută atât în secolul al XVIII-lea, cât şi în cel de-al XIX-lea, uneori navele trecând atât de aproa­pe, încât marinarii au avut posibilitatea să înre­gistreze în jurnalele şi în corespondenţa perso­nală descrieri detaliate ale vegetaţiei, ţărmului şi tere­nului vizibil pe distanţe mari. Se consideră că dintre toate relatările care ne-au parvenit, cea mai amă­nunţită este aceea făcută de echipajul balenierei en­gleze Velocity, care, în 1876, a şi cartografiat insula cu rigoare ştiinţifică. Sandy a continuat să figureze pe hărţi şi în atlasuri celebre – inclusiv în “Times Atlas of the World”, unde e numită “Sable Island”, şi în ediţii succesive ale atlasurilor “National Geo­graphic”, ba era de găsit chiar şi pe Google Earth! După care a venit anul 2000, când un grup de radioamatori entuziaşti s-a gândit că Sandy era locul perfect unde să meargă şi de unde să facă o transmisie-eveniment. Evenimentul s-a dovedit a fi însă altul: Sandy n-a mai fost de găsit! Doisprezece ani mai târziu, o echipă de cercetători australieni a pornit într-o expediţie de 25 de zile prin zona de est a Mării Coralilor. Când au ajuns în locul unde ar fi trebuit să se găsească Sandy, aparatura sofisticată pe care o foloseau le-a indicat că apa avea o adân­cime de peste 1300 de metri, aşadar nici nu se putea pune problema că insula ar fi fost acoperită de apă! Pur şi simplu, Sandy pare că s-a evaporat!

În privința explicațiilor date “insulelor-fan­tomă”, ele oscilează între negativism (nu au existat niciodată) și explicații raționale (s-au scufundat din pri­cina creșterii nivelului mării și a unor eveni­mente tectonice, dar și interpretări fanteziste, care susțin că insulele-fantomă au trecut într-o altă di­men­siune, că sunt “mascate” din motive ne­cu­noscute, că ele nu se relevă decât celor care trebuie să le vadă atunci când trebuie să fie văzute. Poate să sune bizar, dar să ne amintim că, inclusiv în cultura folclorică românească, se spune că, uneori, “lucrurile se ascund”, pentru că nu trebuie să fie gă­site atunci când le cauți, ci altă dată, la un “soroc”. Dacă e vorba de eresuri, de ce n-ar fi po­sibil ca și insulele din mări și oceane “să funcționeze pe aceeași logică”?