Cu atenţia orientată spre context (războaie, dezastre naturale, evenimente sportive ori culturale), puțini alegători dau atenţie unui segment semnificativ al jocului politic, de care depinde viitorul României: alcătuirea listelor de candidaţi la Parlamentul țării. Mai toţi electorii își centrează „spiritul critic” pe candidații la președinție și pe campaniile lor. Se ştie deja cine sunt aceștia și s-a alcătuit, cu destul timp înaintea votului, ierarhizarea lor în topul preferinţelor. Campania pentru prezidenţiale a devenit un prilej oportun pentru „demascarea” candidaților (inclusiv prin împingerea sub reflectoarele publicității a amănuntelor vieții lor private), pentru solidarizarea emoţională a alegătorilor, în jurul acelora care par a-și sacrifica interesele personale pentru binele tuturor. Așa cum s-a observat cel puţin până acum, cei mai mulţi prezidențiabili s-au concentrat pe discursurile cu iz patriotic afectiv, privitoare la un viitor, pe care fiecare dintre ei îl promite, mult mai sigur decât cel oferit de ceilalţi. Practic, până în momentul actual, niciun aspirant la demnitatea prezidenţială nu a venit cu un program concret de guvernare, bazat pe date reale și pe pârghii valabile constituțional pentru implementarea lui. Toți deplâng situaţia socio-economică gravă pe care o traversează țara și toți susțin necesitatea reformelor administrative prin care „statul obez” să fie „degresat”, scăpat – altfel spus – de „paraziţii politici” care l-au năpădit, de consumatorii corupţi ai resurselor sale. Unii identifică sorgintea acestor paraziţi cu „vânzătorii de țară” și străinii care i-au cumpărat, propunând o „revenire morală” prin reîntoarcerea la „tradiţiile sănătoase” (religioase și culturale) ale „străbunilor”, alţii susţin, dimpotrivă, că numai „modernizarea” rapidă a țării, prin preluarea în vrac a tuturor valorilor și normelor occidentale, o poate „elibera” de pătura profitorilor neproductivi care „îi sug sângele”. Unii afirmă că numai autarhia suveranistă salvează România, alţii cred că doar sincronizarea totală cu „lumea vestului” mai oferă țării şansa de a supravieţui. Toți candidaţii au, deci, discursuri abstract-emoţionale, cu toţii ferindu-se de proiectele concrete, de transformare efectivă a „sistemului” care a împins țara în situaţia dramatică în care se află, totul diluându-se într-un populism electoral fără acoperire.
Cauza acestei stări de indeterminare rezidă în construcţiile de partid din România, în sistemul care le-a făcut posibile, instaurat imediat după căderea comunismului. Majoritatea partidelor (în frunte cu FSN-ul, devenit prin „adaptări” succesive, PSD) s-au structurat ca grupări clientelare, urmărind preluarea puterii pentru satisfacerea intereselor aderenţilor prin plasarea lor în instituţiile de forță ale statului. Efectul acestei forme de organizare partinică a fost POLITIZAREA administraţiei de stat, care a ajuns astfel principala sursă de venituri pentru cei incluşi în ea. Nu mi-am propus sa descriu avatarurile prin care participarea la administraţia statului a generat o pătură birocratic-autonomă, suprapusă societății, asemănătoare cu fosta „nomenclatură” comunistă. Am scris despre ea cu alte prilejuri. Excluderea, din interese de grup, a criteriilor de valoare în selectarea profesională a componenţilor administraţiei de stat a dus, inevitabil, la gonflarea acesteia, la apariţia unor instituţii parazitare și la paralizarea celor deja existente, prin efortul partidelor de a-și mulţumi imediat membrii și susținătorii.
Este normal, prin urmare, ca, pe fondul politic existent, concurența între prezidențiabili să devină una formală, de natură abstract-emoţională, toţi candidaţii (chiar și cei autodeclarați „independenţi”) ajungând să depindă (și să se îndatoreze) de grupurile clientelare care își urmăresc, prin ei, atingerea propriilor scopuri. Cheltuielile de campanie, „fondurile de susţinere”, deplasările și acţiunile agenţilor electorali nu pot fi răsplătite doar cu promisiuni. Este grăitoare, din această perspectivă, consultarea „listelor de candidaţi la parlament” ale fiecărei grupări partinice. Și ar fi și mai relevantă dezvăluirea surselor ce alimentează fondurile de campanie ale pretendenţilor. Cum se poate spera, de exemplu, că proiectul de guvernare, generos și aparent realist, al premierului Marcel Ciolacu va fi concretizat, având în vedere că pe listele de parlamentari ale partidului său, PSD-ul, sunt incluşi indivizi dovediţi ca „fruntaşi ai exploatării resurselor statului”, ca Ponta, Stănescu, Piedone etc. Listele PNL-ului sunt și ele „pigmentate” de „patrioţi” care s-au obişnuit cu drenarea preferenţială a fondurilor administraţiei de stat. Nu mai vorbim de candidaţii propuşi de AUR sau SOS, majoritatea „lupi tineri”, implicați în afaceri oneroase, ce vin cu o foame nelimitată de a participa la împărțirea tortului administrativ. „Independentul” Geoană trebuie, și el, să își răsplătească susținătorii care, ca și la alegerile pierdute de el în trecut, vin dintr-o zonă foarte tulbure a afacerilor. În plus, dacă ar câștiga competiția, el va trebui să guverneze cu politicienii de pe listele partidelor de care, acum, anunţă ca nu depinde. Parcurgând listele de propuneri parlamentare ale partidelor și descoperind listele susținătorilor candidaţilor, se poate constata că majoritatea absolută a celor înscrişi pe ele este alcătuită din aceiaşi „politicieni” care au condus, cu rezultatele ştiute, țara și până acum. Nu trebuie să ne mirăm că din proiectele și promisiunile prezidențiabililor se va alege, după stabilirea câștigătorului – indiferent cine va fi el – praful și pulberea.
