“Mami, noi suntem turiști?”
– O parte din magia personalităţii tale artistice ţinea de faptul că erai actriţă de teatru în Sibiu, un oraş ca-n poveşti, dar prea mic pentru un talent de excepţie ca al tău. Şi iată că te-ai mutat în Bucureşti: te simţi mai în largul tău în metropola cu peste două milioane de locuitori?
– Deocamdată încerc să mă simt în largul meu, pentru că încă sunt în perioada de adaptare, și nu pot să zic că sunt a Bucureştiului. Chiar zilele trecute, Sofia, fiica mea, m-a întrebat: “Mami, noi suntem turişti?” (râde) Lăsând deoparte faptul că şi eu, şi soţul meu (actorul Ciprian Scurtea) vrem să lucrăm aici ca actori, ca familie, suntem încă așa, zburători, în starea aceea de efervescenţă de nou şi de temporar, parcă suntem vizitatori. Suntem încă foarte entuziasmaţi şi nu realizăm, la modul concret, cum stă treaba aici… Dar mie îmi place foarte mult în Bucureşti, întotdeauna mi-a plăcut! Îmi place foarte mult şi în Sibiu, mereu mi-e drag să mă întorc acolo şi să joc, dar cred că libertatea există în primul rând în interiorul nostru, ţine într-o mai mică măsură de spaţiul fizic în care te găseşti. Şi, în egală măsură, cred că pentru un artist, e foarte important să schimbe contextul în care lucrează. Nu mă refer la colaboratori (regizori, scenografi etc.), fiindcă ei oricum se schimbă de la un proiect la altul, ci mă refer la partenerii de joc, la actorii cu care faci echipă. Eu asta caut de fapt: să mă întâlnesc cu alţi oameni, cu alţi actori, care să-mi deschidă alte perspective, astfel încât să-mi îmbogăţesc şi eu paleta. Fiindcă orice situaţie care-ţi aduce ceva proaspăt te împrospătează şi pe tine. Deci şi mijloacele mele actoriceşti se vor îmbogăţi. Asta caut: o diversificare a paletei… Sigur, când schimbi atât de radical locul, intervine o doză de frică şi ceva nesiguranţă, dar eu cred că dacă dozele sunt juste, atunci şi frica, şi nesiguranţa sunt şi necesare, şi benefice. În condiţiile astea, un nou început e bun!
– Casă aveți? Și asta e o tranziție grea, de la casele din Sibiu, cu grădini și acoperișuri de țiglă, la blocurile impersonale din București…
– Noi am venit în București astă-vară, fiindcă am filmat amândoi, și eu, şi Cipri, pentru serialul “Tătuţu’”, şi ne-am luat o locuinţă cu chirie, zicând că stăm aici o lună. Şi apoi, de la o lună la alta, am tot zis “Hai, că mai stăm o lună!”. (râde) Ne dorim amândoi să lucrăm în Bucureşti: sunt mai multe teatre, mai mulţi actori, deci e normal ca opţiunile să fie mai multe. Plus că anul trecut am stat aici toată vara ca să pregătim un spectacol la ARCUB şi ne-a plăcut mult experienţa, aşadar, cumva, încercaserăm deja apa cu degetul. Deci cam aşa a venit mutarea: a fost ceva temporar, care s-a permanentizat. N-a fost un plan bine pus la punct, foarte calculat, ci ne-am lăsat purtaţi mai curând de stări, de emoţii… Apoi, spre toamnă, am găsit un apartament pe care acum îl renovăm, și am mutat-o şi pe Sofia cu şcoala aici… Pe de altă parte, aşa cum îţi spuneam, nu e ca şi cum am fi venit aici prima dată şi am fi străini de mediul teatral. Plus că avem şi mulţi prieteni, cu care ne întâlneam şi în trecut, veneam încoace şi ne vedeam cu ei… Dar ceea ce mă entuziasmează pe mine cel mai mult e faptul că pot să sper că mă voi întâlni şi artistic cu nişte oameni pe care îi admir foarte mult. Asta mă încântă cel mai tare şi mă alimentează cu energie şi cu speranţă…
La plimbare, cu Sofia
– Cum ți se pare orașul așa, ca fotogenie, cu bulevardele lui uriașe, ticsite permanent de mașini?
– Ei, sigur, Bucureştiul e un oraş foarte mare, însă nu e ca şi cum n-aş mai fi ieşit niciodată din Sibiu până acum. Deci, nu mă simt în niciun fel copleşită. (râde) Și apropo de dimensiuni, ca om care preferă să meargă cât mai mult pe jos, ce-mi place e că aici chiar pot să parcurg kilometri întregi, fără să ajung la marginea oraşului cât ai clipi. Apoi, în altă ordine de idei, îmi plac parcurile de aici, teatrele, restaurantele, muzeele, cât am reuşit să ieşim şi noi în oraș, că deocamdată suntem concentraţi pe lucru. Totuşi, am dus-o pe Sofia la cateva muzee, am mai scos-o prin diverse locuri… Ne bucurăm enorm că fetiţa noastră e încântată de mutarea aici: e un aspect esenţial pentru noi, ca părinţi. Ne bucurăm că şi-a făcut deja şi nişte prietene, că şi la şcoală îi place, că se înţelege bine şi cu colegii de clasă, toţi copiii sunt deschişi, comunicativi şi sociabili, au inclus-o imediat în colectiv. De asemenea, învăţătoarele au integrat-o într-un mod foarte plăcut, fără nicio presiune… Sunt foarte mulţumită! Ceea ce mă interesează cel mai mult acum, când are zece ani şi e în clasa a III-a, este să-i placă la şcoală şi să-i placă să învețe. În Sibiu a mers la o şcoală foarte bună, era într-o clasă foarte bună, unde, de asemenea, a avut o învăţătoare extraordinară, dar nu regret deloc mutarea aici, pentru că o văd cât de încântată este să meargă la şcoală, câte idei are, în câte proiecte e implicată… Are apetit pentru învăţătură, iar asta e crucial.
– Pe Sofia o cheamă şi Luna. Nume poetic, are în spate o poveste?
– Şi eu, şi Cipri suntem cam lunatici: lucrăm bine noaptea, când trebuie să studiem. De aici a pornit totul! (râde) Căutam nume pentru fetiţa noastră şi soţului meu nu-i plăcea nici una dintre variantele pe care le găsisem. Şi-atunci, la inspiraţia de moment, am zis: “Măi, nouă ne place Luna, de ce să n-o cheme pe fetiţa noastră chiar aşa?”. După Luna, am ales şi numele Sofia. Ne plăcea mult şi Sonia, dar pe cumnata mea o cheamă Sonia şi-am zis să rămână doar una în familie. În concluzie, asta a fost povestea: ne-am dat seama că din doi lunateci nu se poate ca al treilea să nu fie tot la fel. (râde)
“Mary Stuart”, regia Andrei Șerban
– Să le dezvăluim cititorilor noștri adevărata enigmă a venirii tale în București: eşti actriţă a Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale”, o instituţie de elită a României. Ce-l diferenţiază de Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu?
– Sunt încă prea nouă la TNB ca să pot să fac o comparaţie. Ce pot să spun este că deşi încă nu ştiu ce diferenţiază cele două teatre, mi-e limpede care e asemănarea dintre ele: profesionalismul. Asta-mi place foarte mult şi la TNB: că oamenii din echipă, cel puţin din echipa proiectului la care lucrez acum, “Mary Stuart”, sunt realmente profesionişti. Totul merge ceas! În plus, am nimerit într-o echipă de oameni foarte faini, ceea ce pentru mine e extrem de important: să lucrez cu oameni inimoşi!
– Cum arată agenda ta actuală?
– Am jucat peste vară în “Faust”-ul lui Silviu Purcărete, am avut şi ceva turnee… Chiar ieri m-am întors dintr-un turneu cu echipa de la “Radu Stanca”, am fost la Arad cu “Scandal în culise”, o comedie de mare succes. Continui să-mi joc spectacolele de la “Radu Stanca”: reuşesc asta, fiindcă ambele teatre îşi fac programul cu ceva timp înainte şi se pot pune de acord, astfel încât să nu mi se suprapună spectacolele dintr-o parte cu cele din partea cealaltă. În Bucureşti, va avea loc curând premiera cu “Mary Stuart”, în regia lui Andrei Şerban. Mai am un spectacol la “Unteatru” şi la ARCUB, “Cineva are să vină”, în regia lui Chris Simion, în care joc împreună cu soţul meu. În paralel, tot la TNB, am mai intrat într-un spectacol, “Proorocul Ilie”, în regia lui Botond Nagy. Deocamdată n-am putut să particip la repetiţii, abia după ce termin cu premiera la “Mary Stuart”, voi începe lucrul la noul proiect. Cu Boty am mai lucrat la Sibiu, iar acum, din nou, a venit cu un text foarte bun, foarte interesant, foarte diferit de cele pe care a mai lucrat până acum: “Proorocul Ilie” o să nască multe discuţii, sunt convinsă. Boty e un regizor tânăr, dar cu multă inteligenţă şi imaginaţie şi am mare încredere în el.
Teatrul nu moare
– În Sibiu, pe lângă activitatea de la Teatrul “Radu Stanca”, eşti şi profesoară de actorie, la Universitatea “Lucian Blaga”. Mai există interes faţă de arta dramatică la generaţiile tinere de azi? Internetul nu le-a tocit de tot sensibilitatea?
– Trebuie să precizez de la început că adolescenții cu care am eu de-a face nu sunt reprezentativi pentru generaţiile tinere de azi: nu sunt reprezentativi în sensul bun, fiindcă ei caută ceva diferit şi tocmai de-asta au ajuns la Teatru. Vor ceva mai mult decât vrea marea majoritate a generaţiei din care fac parte. Sunt copii care citesc, care nu stau tot timpul pe rețelele sociale. Apoi, la şcoală, şi noi le explicăm că, pentru dezvoltarea imaginaţiei actorului, e extrem de important să citească, şi să citească mult. Însă şi la nivel de societate, în general, indiferent de vârstă, acest interes pentru teatru continuă să existe. Cel puţin mie aşa mi se pare… Fiindcă, ştii ce face experienţa teatrală? Te face să trăieşti, dar fără să te pui în pericol, prin intermediul omului de pe scenă, să treci emoţional, ca spectator, printr-o gamă întreagă de trăiri generate de situaţiile prezentate. Ceea ce creează alternative la viaţa cotidiană. Oamenii simt această nevoie! Încă! E adevărat că alţii îşi furnizează experienţa asta alternativă prin jocurile pe calculator, dar nu cred că vreodată aceste două surse se vor exclude, adică nu cred că nevoia de teatru va fi împinsă în afară definitiv. Decât dacă omul va deveni atât de comod, încât să nu mai iasă niciodată din propria casă şi să rămână blocat în faţa calculatorului. Ceea ce, conform studiilor care se desfăşoară în prezent, se pare că e o boală. Însă înţeleg întrebarea ta legată de virtual: îţi mărturisesc că atunci, în perioada COVID-ului, şi mie mi-a fost foarte teamă. Am crezut o vreme, în prima fază, când era panică generală, că acela avea să fie punctul final al teatrului, dar n-a fost. Teatrul e o aspirație din interiorul adânc al fiinţei umane. Gândul ăsta a fost speranţa de care m-am agăţat atunci şi iată că, într-adevăr, teatrul n-a murit.
“Ce-mi doresc de la Moș Crăciun? Bucurie”
– Să mai răsucim o dată iţele, Ofelia: cum e să fii o mare actriţă, cu o activitate intensă, şi, în acelaşi timp, şi mamă? Ai disponibilitate şi timp pentru amândouă?
– La mine e ceva natural, nu percep profesia şi maternitatea ca două lucruri separate, cu care să mă chinui să jonglez. Şi la fel stau lucrurile şi în cazul soţului meu. De la început, de când Dumnezeu ne-a ajutat s-o avem pe Sofi, şi eu, şi Cipri a trebuit să le împăcăm pe ambele, să găsim soluţii, să ne organizăm eficient, pentru că nici nu aveam alternative, adică nu aveam părinţi sau alte rude care să ne ajute. Însă, repet, n-am perceput situaţia asta ca pe un sacrificiu ori ca pe o corvoadă, pentru că ne-am dorit enorm să avem un copil… Aşa că, pur şi simplu, am împletit lucrurile firesc: am luat-o pe Sofi cu noi peste tot. Când eram la teatru, eram cu Sofi în cabină, când mergeam în turnee, o luam pe Sofi cu noi, când mergeam în vacanţe ori în vizite, o luam pe Sofi cu noi… Asta e viaţa noastră, asta e normalitatea noastră şi e o normalitate firească! Plus că e mai bine ca în viaţă să iei lucrurile aşa cum sunt: să nu-ţi faci planuri, ca să nu fii dezamăgit când nu le respecţi ori circumstanţele ţi se pun împotrivă. Iar acum, că Sofi a mai crescut, e şi mai simplu. Cu atât mai mult cu cât şi ea e pasionată de teatru, pune tot felul de întrebări interesante…
– Se apropie Crăciunul. Ce daruri care nu pot fi puse sub brad îţi doreşti, Ofelia?
– Cel mai mult îmi doresc să fie multă bucurie în jurul meu. Îmi doresc foarte, foarte mult zâmbete, râsete, liniştea aceea tihnită din suflet… Într-un cuvânt, bucurie!
Foto: Florin Ghioca (1), Marian Adochiței (1)
