• Oricât de fixe ne sunt amintirile din anii copilăriei, când ne apucăm să le scriem, strecurăm de la noi, printre rânduri, o bucurie fără vârstă și timp. De unde vine nu se știe prea bine, dar cântărește cât aurul •
MATEI FLORIAN
Regatul Marilor Spiriduși
Atunci, demult, pe când totul era la început, pornea să ningă. Ningea mult, cu fulgi uriași de vată de zahăr, și era frig, frig cât să simt că hainele care mă acoperă sunt doar scoarța unui copac care foșnește, frig cât să aflu că aerul pe care îl expir e aproape totuna cu aburul dintr-o ceașcă de lapte fierbinte, frig cât să știu că bucuria e un cer zburlit, cu lumină puțină, din care tot coboară, zile și nopți de-a rândul, făpturi mici, din vată de zahăr, care se așază pe pământ și acoperă lumea. Și pentru că lucrurile trebuiau să poarte un nume, chiar și atunci, la începuturi, știam bine că toată pătura asta care ascundea lumea era doar Regatul nesfârșit al Marilor Spiriduși din Vată de Zahăr. Pentru ei trebuia să încalț, pe furiș, fără să mă vadă părinții, bocancii ăia vechi și dezlipiți, cu steluțe pe tălpi, pentru că știam, așa cum știa orice copil, că singura cale de a fi iertat de spiriduși, pentru că am îndrăznit să pășesc în marea lor neîncepută de alb era să le ofer la schimb măcar câteva urme de steluțe de zăpadă. Pentru ca ei să mă ierte, nu mai avea nicio importanță că, seara, atunci când mă întorceam acasă, trebuia să storc aproape un lighean de apă din ciorapii de lână. Pentru că pe atunci, demult, cu puțin timp înainte de Crăciun, când blocurile din jur se scufundau în întuneric și până și felinarele de pe stradă începeau să pâlpâie stins, de undeva de departe, de dincolo de capătul autobuzelor și al lumii știute, începea să latre un câine. Era semnul. Plapuma devenea atunci o zăpadă moale și călduroasă, mă înveleam cu ea și plecam tiptil într-o călătorie lungă cât o noapte de iarnă.
Mai întâi pluteam, mângâiam în treacăt felinarele și le făceam să se stingă, treceam deasupra grădiniței unde învățam să fiu un șoim al patriei în zbor și suflam abur cald peste ferestre, mă odihneam o clipă pe blocurile înalte, de 10 etaje, treceam de autobuze, de capătul lor, până când ajungeam la câine. Câinele mă aștepta acolo, pe câmp, în Regatul nesfârșit al Marilor Spiriduși din Vată de Zahăr, se oprea din lătrat și o lua înainte, galben, blănos, uriaș. Iar eu pășeam, lăsam în urma mea steluțe, sute, mii de steluțe care se întipăreau în zăpadă și sclipeau albastru, darul meu pentru spiriduși, semnele de care aveam nevoie ca să știu cum să mă întorc acasă. Iar câinele mă tot purta mai departe, tăcut, pe câmpul alb, alb până la capăt. Acolo, la capăt, era doar o casă. O casă care respira, de pe un horn șui, un abur lung, tremurat și fierbinte de lapte. „Ai ajuns”, îmi spunea câinele, „poți să rămâi”. Rămâneam. Priveam în jur în toată tăcerea aceea înghețată și albastră de la capătul lumii. O cărare de stele strălucea în zăpadă, o potecă luminată care ducea înapoi spre siluetele întunecate ale blocurilor. Înainte, aproape se vedeau munții, creste zimțate de marțipan învelite în ceață, sub care foșnea, abia simțit, o pădure uriașă de brazi. Un vânt tăcut cobora de acolo, mângâia crengile, până când ele începeau să scuture o pudră fină, aurie, care rămânea, și ea, plutind. Mă acopeream cu ea și mă făceam mare, suflam în palme și începeam să sparg lemne acolo, în curtea unei case micuțe de la capătul lumii. Știam că atât și e de ajuns ca să simt iarăși ce înseamnă bucuria. Mă scuturam de zăpadă și, cu lemnele în brațe, pășeam încet în casă. Mă orbea lumina, întețeam focul din sobă și abia atunci puteam să văd că acolo, înăuntru, erau toți ai mei. Mama, tata, bunicii, frații și ea, fata aceea pe care o cunoșteam de mult, de aici, din locul ăsta de la capătul lumii, cu mult încă înainte de a mă naște. „Ai ajuns”, îmi spunea ea, „uite, tocmai împodobeam bradul.” Noaptea era o sticlă străvezie, prin ea începea să pătrundă lumina. De undeva, de foarte departe, dintr-o altă viață, începeau să se audă autobuzele și un lătrat de câine. Urmele de steluțe încă străluceau, albastre, acolo, de mult, dintotdeauna, în Regatul alb, nesfârșit, al Marilor Spiriduși din Vată de Zahăr. Era Crăciunul, iar afară ningea mai departe.
ANDRA OCNARU
Moș Crăciun de nota nouă
În clasa întâi, în săptămâna dinaintea vacanței de Crăciun, la ora de lucru manual, ni s-au pus în fața niște cartoane, acuarele, lipici, vată și foarfecă și am primit importanta sarcină de a face cu ce avem la îndemână portretul lui Moș Crăciun. În timp ce colegii mei chicoteau plini de inspirație, talent și dibăcie, mie mi-a luat vreo zece minute să-mi revin din emoții, nu de alta, dar aflasem deja că desenul și lucrul manual nu sunt chiar punctele mele forte. Și, cu un nod în gât și mâini nesigure, m-am apucat de treabă. Mai întâi am luat un creion și am trasat conturul feței. Aici a fost simplu, am făcut un cerc. La cercuri mă pricepeam bine, așa că i-am mai desenat Moșului încă două, ceva mai mici, cu misiunea clară de a-i servi drept ochi. Apoi inspirația m-a lovit din nou și am făcut și un al treilea cerc. Nu o să mă credeți, dar al treilea cerc era chiar nasul lui Moș Crăciun. Desigur, m-am gândit că nu există pe lume nas rotund ca o roată și m-am așteptat să fiu chestionată despre asta de doamna învățătoare, așa că mi-am pregătit răspunsul în minte: Moș Crăciun e o ființă magică, are nasul cum vrea el. Mai mult decât atât, Moș Crăciun se arată diferit fiecărui copil, iar mie așa mi s-a arătat, cu nas mic, perfect rotund. Și negru. După nas i-am făcut gura, o gură micuță, roșie, acceptabilă. Și apoi, probabil că s-a pogorât peste mine spiritul Crăciunului, nu de alta, dar îmi amintesc că i-am făcut căciulița fără să întâmpin mari dificultăți.
Mâna mi-a tremurat doar un pic, căciulița părea ușor șifonată, am fost mulțumită. Am colorat-o rapid în roșu, și din nou, spiritul Crăciunului m-a ajutat, dându-mi grozava idee de-a mai face un mic cerc, la capătul ei. Și în cerc am lipit un pic de vată. Și cu asta – pac, țac, magie – Moșul meu Crăciun avea căciulă roșie cu moț alb. Apoi, tot cu ajutor divin, i-am făcut barba, lipiciul a fost bun, vată aveam din belșug, a ieșit o barbă frumoasă, deasă, aproape cârlionțată. Simplu și frumos, doar că, admirându-mi creația, mi-am dat seama că Moșul meu e cam palid, așa că am luat pensula, am scăldat-o un pic în apă, apoi am scăldat-o și mai mult în roșu și m-am apucat să-i pictez obrajii. Și bărbia. Și fruntea. Apoi am luat foarfeca, l-am decupat regulamentar și am primit nota 9. Cea mai mică notă a fost 8 și a primit-o Tiberiu, care uitase să-i pună Moșului gură și barbă. Am ieșit onorabil din toată povestea, zic eu. Dar ce voiam să vă povestesc e că, ajunsă acasă, i-am dat mamei portretul. Poate că nu știți, dar mama mea e expertă în Crăciun, practic, e ca și cum și-ar fi luat doctoratul în domeniul ăsta. Și când vine vorba de decorațiuni pe temă crăciunistică e extrem, dar extrem de pretențioasă. Așa că m-am așteptat la ce e mai rău. Dar spre surprinderea mea, mi-a zâmbit larg, m-a luat în brațe, mi-a spus că e foarte frumos, că pur și simplu e cel mai frumos Moș Crăciun pe care ea l-a văzut vreodată. În timp ce-mi explica că doamna învățătoare nu prea se pricepe la Moș Crăciun și ăsta e motivul pentru care mi-a dat nota 9, deși eu meritam 10, a cotrobăit într-un sertar, a scos un ghem de sfoară colorat, a tăiat un crâmpei din el, a luat lipiciul și i-a făcut Moșului meu o agățătoare de toată frumusețea.
În seara aia, când am făcut bradul, mama mi-a agățat Moșul în brad, alături de cele mai frumoase globuri din lume. Iar pentru mine, o mogâldeață de om, ăsta a fost cel mai frumos cadou de Crăciun și cea mai mare mândrie din viața mea de 7 ani. De atunci, an de an, în bradul nostru de acasă, printre cele mai frumoase ornamente, e și portretul meu cu Moș Crăciun. Un Moș Crăciun cu obraji roșii, cu ochi mov și cu un nas ca o roată. Și, uneori, când se face liniște în casă, când coboară înserarea și cumințește totul în jur, când luminițele bradului încep să se aprindă viu colorat, stau și mă uit la Moșul meu din copilărie până când, ca într-o vrajă, ochișorii lui rotunzi se fac ca niște ferestre. Mici portaluri, în care mă pierd până foarte departe, până mă întorc la cel mai frumos Crăciun din lume: Crăciunul copilăriei. Când totul era pentru totdeauna și tinerețea era fără bătrânețe, iar viața fără de moarte. Când bucuria plutea din cer spre pământ, odată cu fulgii mari de zăpadă, vestind nașterea Domnului. Și câteodată, dacă am noroc, afară chiar începe să ningă.
Acuarele de Rodica Nicodin și Mariana Mihuț
Anchetă realizată de OTILIA ȚEPOSU
