Toți merii au crengile aplecate mult spre pământ, dar numai El căpătase acest nume. Asta, pentru că avea o coroană absolut impresionantă, ce ocupa aproape un sfert din lățimea grădinii. În plus, era extrem de înalt: cât cireșii, cât perii, cât nucul din colțul dinspre răsărit. Totuși, crengile-i aproape că atingeau pământul, încât oricine – chiar și un copil – putea culege cu ușurință un măr galben cu miezul parfumat și mătăsos. Erau mere din soiul belle-fleur, preferatele mamei.
„Mărul cu poale” mi-a legănat copilăria, la propriu. De una dintre ramurile lui groase fusese agățat huțuțul în care ne dam nu numai noi, cei șase frați din familia Făt, ci și toți copiii de prin vecini, vreo opt-zece la număr, până când craca a fost roasă complet de cele două lanțuri ce susțineau leagănul și s-a uscat. Tata a retezat-o pe lângă tulpină, a uns tăietura cu argilă și mărul s-a vindecat frumos, trăind mai departe.
Fără să-l băgăm prea mult în seamă, în timp ce noi creșteam și ne îmblăteam de lume ca să ne realizăm, el și părinții noștri îmbătrâneau. Frații și surorile au plecat de-acasă, întemeindu-și fiecare câte o familie.
Într-o duminică dimineață, a murit mult iubitul nostru tată. A doua zi, am văzut că una din ramurile imense ale mărului fusese ruptă de vânt și zăcea pe jos. Acolo a rămas până în primăvară. Coroana pomului se știrbise cam cu o treime.
În scorbura lui primitoare locuiau vreo două-trei familii de pițigoi veseli și neastâmpărați. Dar într-o zi, cineva s-a distrat aruncând înăuntru un muc de țigară, și scorbura s-a aprins. Focul a fost potolit cu greu, abia după vreo două ore, iar pițigoii au părăsit mărul pentru totdeauna.
Când și mama s-a mutat în lumea cea bună și fără umbră, o altă ramură s-a trăsnit de pământ. Întâmplarea nu mai putea fi o simplă coincidență și comportamentul mărului m-a uimit. Suferea, murea cu fiecare din „stâlpii” casei. Rămăsese acum ciung, olog, numai cu tulpina contorsionată și ea, purtând acolo, sus de tot, în vârf, niște ramuri stinghere, ce înfloreau anemic făcând câteva mere micuțe. Trunchiul îi era absolut gol pe dinăuntru, ținându-se numai în coaja groasă, căptușită cu putregai, încât mă și miram cum de mai stă în picioare când bat vânturile iernii. „De ce nu-l tăiați?”, mă întrebau vecinii. Nu le puteam răspunde. „Mărul cu poale” fusese fala grădinii, emblema ei sau poate chiar a întregii familii.
În primăvară, a venit un om să-mi facă gardul. La un moment dat, mi-a cerut să chem pe cineva cu drujba, ca să îndepărteze o răchită. „Trebuie tăiat și mărul”, a spus omul. N-am avut curaj să răspund, și inima a început să-mi bată cu putere. Am plecat de-acasă vreo oră, ca să nu văd. „N-am voie să plâng”, îmi ziceam. Și m-am ținut de cuvânt, deși locul mărului din grădină este acum ca o rană. Dar faptul că nu l-am văzut cum moare m-a ajutat. „Mărul cu poale” e viu, trăiește încă în memoria mea, traversând anotimpurile împreună cu mine. Din amintire nu-l mai poate doborî nimic.
