– Șezători, clăci, înmormântări –
• Într-o lume care se plânge de individualism și lipsa comunicării, „știința” tradițională a satului românesc de a empatiza, și la rău, și la bine, poate fi un model •
Să asculți și să iubești
– Domnule Costion Nicolescu, de unde credeți că vine la țăranii români dorința aceasta de a fi împreună, de a vorbi peste gard, de a sta la taclale în fața porții, de a se aduna, la vreme de iarnă, în șezători?
– Eu cred că din două izvoare. Primul și cel mai important este spiritual, e dorința omului, însămânţată în el, de a comunica. E în noi o nevoie – la unii mai mare, la unii mai mică – de a spune celuilalt ce observi, ce simţi, dar și de a-l asculta pe celălalt. Sigur că nu este numai o simplă ascultare. De obicei, dacă e o fărâmă de atenție, de delicateţe, de iubire, de prietenie, este şi o plecare spre mângâiere, spre ajutor. Nu e vorba neapărat de un ajutor material, ci ca celălalt să simtă afecţiunea şi atenţia ta. Sigur că în toate aceste întâlniri este şi o nevoie de a rezolva nişte lucruri concrete, din necesităţile de toată ziua, pe care claca sau șezătoarea le rezolvă, iar acesta este cel de-al doilea izvor al acestor tradiții țărănești. Ar mai trebui spus și că aceste tradiții se structuraseră în satele noastre, peste tot. Chiar dacă mai există câte o nuanţă de aşezare locală, ele sunt peste tot în România şi, în mod firesc, capătă o personalitate a neamului, a chipului nostru de a fi. Ele ne vorbesc de deschiderea şi generozitatea pe care o are sufletul românesc – observată de toţi cei care au venit din spaţiul ţărănesc şi care, pe urmă, au rămas recunoscători acestui spaţiu. Toţi au povestit dspre această dorinţă de întâlnire şi de mângâiere reciprocă şi de ajutor. Pentru că nu poţi să te duci la o şezătoare încruntat, supărat, să îţi exprimi acolo sentimente de duşmănie, de ură, nici măcar de tristeţe. Asta e și foarte frumos, să transformi munca în ceva plăcut şi comunitar, să lucrezi şi să îţi dublezi lucrul mâinilor cu o comunicare spirituală care să meargă de la glume, jocuri și până la cântări serioase – doine, balade… Așa se transmitea și datina către cei tineri – când începi să participi activ la o şezătoare, nu ştii lucrurile atât de bine ca o femeie în vârstă, să zicem, sau ca un bărbat în vârstă, când e vorba de clacă. Este o transmitere de meșteșug propriu-zisă, de mod de a face, dar şi de o atitudine faţă de modul de-a face. Întotdeauna exista respectul pentru muncă, pentru cel care lucrează şi e harnic.
Cu Dumnezeu în șezători
– În calitatea dvs. de etnolog, sunteți un maestru al tradiției românești. De ce se țineau șezătorile iarna?
– Numele lor, „şezătoare”, spune de la sine că sunt activități care se fac şezând, şi ele încep odată cu postul Crăciunului şi ţin până când încep muncile afară, în grădină sau la câmp. În timpul sărbătorilor nu se făceau şezători, de la Crăciun până la Bobotează. Așadar, șezătorile sunt pentru timpul de iarnă, când noaptea e lungă, când e mai puţin lucru de făcut afară și e mai mult de lucru înăuntru. Pentru ţăran, noaptea era lungă, şi intratul în casă se făcea odată cu asfinţitul, iar ieşitul, odată cu zorile. Ei, noaptea aia lungă putea să devină apăsătoare. Pe când aşa, împreună, la șezători, ea era luminată, era ca un fel de sărbătoare. Întotdeauna te gândeai cu bucurie că o să te duci la şezătoare. De obicei, era o gazdă cu mai mult loc în casă, cu mai multe posibilităţi să primească.
Dar trebuie spus și că legătura cu Dumnezeu există şi acolo. E o mărturie foarte frumoasă pe care o face părintele Stăniloae într-un interviu. Povesteşte despre viaţa lui şi spune că el, când era copil, se ducea la şezători şi le citea cu voce tare femeilor din Vieţile sfinţilor, în timp ce lucrau. Asta e aproape ca la mânăstire, când cineva citeşte în timp ce mănânci. Sigur că nu le citea pe tot parcursul șezătorii, dar faptul că citea însemna că legătura cu Dumnezeu exista. După cum nicio şezătoare nu se pornea fără rugăciuni, fără o binecuvântare, asta era în firea lucrurilor. Era în conştiinţa ţăranului că nimic nu se poate fără Dumnezeu, peste tot El este implicat, este ajutorul Lui şi grija Lui.
– Ce lucrau la șezători țăranii?
– Ţăranul trebuia să aibă îmbrăcăminte nouă la Paşti, şi asta se făcea în timpul şezătorilor – bineînţeles, vorbim de îmbrăcămintea care se putea face în casă: cojocul îl cumpărai de la un cojocar. Cămăşile, iţarii, ciorapii se făceau la şezători, că atunci când încep muncile afară la câmp nu mai pridideşti cu ele şi îţi mai rămâne foarte puţin timp. La şezători se făceau muncile femeieşti, în primul rând – mult tors, mult cusut. Se făceau destul de des: săptămânal sau de două ori pe săptămână, cât de des se putea. Bineînţeles că nu totul se lucra acolo, lumea mai lucra şi acasă, dar acolo se întâlneau, şi era fiecare femeie cu lucrul ei. Frumos era că stăteau împreună, să povestească, să comunice… Satul era mare şi şezătorile se făceau pe vecinătăţi, pe grade de rubedenie. Au încercat unii să revigoreze astăzi şezătorile şi, într-un fel, se poate, dacă ai ceva lucru de mână şi chef de vorbit. Larg răspândit la români.
– Ce diferență este între șezătoare și clacă?
– Clăcile încep odată cu muncile de primăvară și continuă până toamna, și sunt legate de activități care se cer făcute repede şi pentru care nu ai forţă în gospodărie, nu poți să le faci singur, cu familia. Atunci te aduni, faci un hei-rup cu mai mulţi şi rezolvi problema, după care mergi la altul şi la altul şi tot aşa. Clăcile puteau fi făcute din diverse motive, sau în diverse combinaţii. Era şi o clacă pe care trebuia ca ţăranii să o facă la boier, pentru că aşa era învoiala: le dăduse un pământ, şi pentru el făceau clacă. Asta era obligatorie. Pe urmă, era o clacă care putea să fie de întrajutorare, sau putea să fie şi clacă ca un dar. Tu îţi faci o casă – venim toţi şi te ajutăm! Ăsta e un dar. Nu se face casă în fiecare zi. Dacă astăzi vii la mine şi mă ajuţi la prăşit, mâine vin eu la tine şi te ajut şi tot aşa. Ăsta este un fel de ajutor prin rotaţie. Cercetătorii subliniază că niciodată clăcile nu se contabilizau: nu se punea problema ca dacă eu ţi-am muncit o zi, tu să îmi munceşti tot o zi. Nu! Munceai cât era nevoie. Eu regăsesc acest tip de comunicare și în biserică, prin darurile pe care le facem, fără o echivalare exactă. Când ne ducem la biserică, dăm un ban, dar nu conform unui tarif. E darul nostru la altar, nu e o plată, are o altă încărcătură. Şi la clăci se petrec lucrurile tot aşa. Mi s-a părut foarte interesant un tip de clacă care se învecinează cu şezătoarea. O femeie are de făcut cânepă, de exemplu, de tors cânepă. Vin la ea o mulţime de femei, ea le dă cânepă la toate, ele pleacă acasă şi într-o zi stabilită vin, aduc lucrul făcut şi fac o petrecere. Clăcile se porneau seara şi, de multe ori, mai târziu, după ce femeile porneau lucrul şi lucrau un timp, veneau feciorii şi atunci iar se schimba atmosfera, se mânca ceva şi se porneau pe cântat, câteodată se porneau la joc. Erau cumva ca niște sărbători, nu erau ca o muncă obişnuită, ci puţin mai cu îngăduinţă şi bucurie. Felul ăsta românesc de a lega munca de bucuria de a fi împreună mi se pare deosebit. Este o agapă cu cântece, cu joc, pentru că e normal – omul, după un efort, simte nevoia de relaxare, de cântec, de joc. E o răsplătire a muncii, nu în bani, ci o bucurie de obşte, care se împarte cum zice în Scripturi: şi celui care a venit în al 11-lea ceas la fel ca celui care a venit la primul ceas. Cum au muncit ei, fiecare după puterile lui, la sfârşit se bucură toţi de aceeaşi masă, nu se face nicio discriminare.
– Poate că principalul motiv era să lucreze împreună, iar accentul nu cădea pe muncă, ci pe a fi împreună.
– Da, aşa este. În esență, este vorba de a transforma lucrurile strict economice şi de necesitate economică în ceva mai spiritual, să ieşi din ele în zona comunicării. Noi avem astăzi expresia – „vorbe de clacă”. Nu este o apreciere negativă. Vorbim, dar lucrul merge înainte.
Moartea ca o nuntă
– Domnule Costion, există şi o a treia formă în care cei de la sat se întâlnesc, dar nu pentru a lucra, ci pentru a se susţine reciproc în fața morții. Mă gândesc acum la priveghiul de la înmormântare. Pentru ţăranii noştri, moartea, cea mai gravă realitate din existenţa omului, era trăită tot împreună.
– Până la urmă, regăsim cumva adevărul din Mioriţa, adică moartea e ca o nuntă. Sigur că e o jale, că sunt şi bocitoare, sunt și plânsete dar, pe de altă parte, la priveghi e o atmosferă foarte familiară: mortul nu este un străin, e integrat în grupul celor care stau la priveghi şi ei reuşesc să depăşească crisparea asta pe care orăşeanul, în general, o are în mod inevitabil. La priveghi, lucrurile merg foarte departe, până la jocuri vesele: încearcă să se sperie unii pe alţii, fac tot felul de lucruri care nouă ni s-ar putea părea indecente. Ele ţin de un alt tip de cultură, care are şi nişte rădăcini ancestrale, dincolo de condiţia de creştin, dar cărora creştinismul le poate da o altă motivaţie şi o altă întemeiere. Sigur că, undeva, există gândul învierii, adică gândul că nu suntem în faţa unui sfârşit definitiv, al anihilării întregii vieţi, a tot ce a fost. El, mortul, continuă cumva să fie acolo, cu tot ce a spus, cu ce îi plăcea, cu ce nu îi plăcea, cu ce lucruri a făcut bune în raport cu altele mai puţin bune. Priveghiul la sat este ceva incredibil. Așa cum ești împreună la horă, să fii și la moarte. Bucuria de a fi împreună, de la început și până la sfârșit!
– O acțiune comunitară, vine tot satul!
– Da. Se adună mai mult ca la nuntă, toată lumea e chemată. La nuntă vii invitat, la înmormântare, de bunăvoie. Toată lumea este primită şi toată lumea primeşte colac, lumânare şi o masă întinsă. Dacă sunt prea mulţi, se pun două-trei rânduri de mese.
„Mă duc la mortu’”
– Domnule Costion, asta este ceva fabulos: să nu lași omul singur în moarte. În oraşe, moartea este un eveniment individual, la care ia parte familia şi, eventual, prietenii. Pe când la țară, moartea este și azi aproape comunitară, participă tot satul la ea. Și există și un înțeles de înviere în ea: ne întâlnim în lumea de dincolo…
– Eu îmi aduc aminte cum era în sat la Poiana Sibiului, unde am petrecut verile când eram tânăr: când murea cineva, toată lumea zicea „Mă duc la mortu’”. „Mă duc la mortu’”, era ca şi când te-ai fi dus să saluţi pe cineva. Îşi punea mătușa mea o broboadă curată, neagră, că nu se ducea cu hainele de ogradă, şi pleca „la mortu”. Era ca şi când s-ar fi dus la cineva viu, nu ca şi când s-ar fi dus la cineva mort. Într-o viaţă normală, oamenii mor la bătrâneţe şi atunci despărţirea e puţin mai firească, mai normală. Mersul la mort, la înmormântare, e un eveniment de viaţă, adică satul îşi culege din moartea unui om o continuitate. Tot satul şi toţi copiii mergeau la înmormântare, se aruncau bani la răscruci, se citeau rugăciuni la fiecare troiţă. Alaiul era imens. La pomană, în satele mai mari, nu merge neapărat toată lumea, dar în satele mai mici, am văzut că toată lumea mergea la masă, aşteptau rândul doi, rândul trei, toată lumea mânca şi primea ceva. Nu mai spun că în Oltenia parastasele sunt şi mai bogate, mai încărcate şi de semnificaţii, şi de conţinut material. Nu e văzută moartea ca un sfârşit şi nici mortul ca unul care s-a dus. Societatea tradițională era foarte comunitară, în ciuda faptului că unele sate sunt destul de depărtate de altele, unele sunt mai adunate pe vatră, altele sunt mai răsfirate. Plecăm dintr-un capăt cu biserica şi sfârşim la celălalt cap al satului cu cârciuma. Sunt două locuri diferite, dar tot locuri de întâlnire şi de comunicare sunt. Şi pe parcursul ăsta avem şezătoare, clacă, jocuri duminicale cu dansurile şi cu hora, avem târgurile. Și toate sunt legate de Dumnezeu. Poţi să îţi închipui un om mai năbădăios, care suduie, care înjură, care cine ştie ce face, care se îmbată. Există, dar nu îl pot vedea fără Dumnezeu. Dumnezeu e acolo, Dumnezeu te vede, Dumnezeu te aude, Dumnezeu te ajută, Dumnezeu se implică. Totul se raporta la Dumnezeu, pentru că aşa era omul crescut şi pentru că simţea aşa. Nu era numai o învăţătură: „Măi, copile, tu să crezi că există Dumnezeu şi Dumnezeu face şi drege!”. Importantă era transmiterea de simţire, să Îl simţi pe Dumnezeu, că dacă nu Îl simţi, nu este! Ori Îl simţi şi este, ori nu Îl simţi şi nu este. Dumnezeu e pentru tine personal, dar e de neconceput fără o comunitate. Nu poţi să ajungi la Dumnezeu decât într-o comunitate, şi ăsta era un mod la sat de a-şi comunica încărcătura lor sufletească. Aşa s-a născut tot tezaurul ăsta imaterial: cântece, colinde, basme, poveşti – care e foarte subtil. Copiii erau crescuţi aşa, şi era imposibil să nu ajungă la o simţire a lui Dumnezeu foarte apropiată şi la o comunicare cu El. La ţăran e conştiinţa că Dumnezeu este lângă tine, în apropiere şi foarte implicat în toate cele. Dumnezeu e implicat în toată activitatea ca o persoană prezentă, atentă, responsabilă şi foarte dispusă la iubire familiară, directă, caldă, fără fasoane. Nu e boierul care a venit şi se aşează şi toată lumea îi spune „Măria Ta!”. Nu.
