Credință și minuni la Schitul Brădetu

Cu jarul ei de culori, toamna s-a înstăpânit peste dealurile Argeșului. Iar dacă urci către izvoare, pe valea Vâlsanului, dru­mul, când verde când de culoarea aurului topit, pare picat din Rai. La capătul acestei văi luminoase și încă neatinsă de brume, apare satul Brădetu. Treci printre casele argeșene, cu trăsături boierești, și te oprești o vreme în fața bisericuței ridicate aici de însuși Mircea cel Bătrân. Te închini în tăcere. Încă un semn magnific, lăsat în piatră de bătrânii Basarabi. Apoi, după un urcuș abrupt și lung, printre poieni și livezi, ce par că atârnă suspendate în gol, ajungi la Schitul Brădetu. Un schit tânăr, cu călugări la fel de tineri și ei. Dar la care vin deja oameni de pretutin­deni, atrași de magia deosebită a locului. Căci de la o vreme încoace, aici au început să se petreacă minuni. Oameni bolnavi se însănătoșesc prin credință și rugăciuni. Când am ajuns, monahii roboteau printre chilii. Am stat de vorbă cu Părintele Mardarie, un călugăr căr­turar, înfocat în credință (și care din smerenie nu s-a lăsat fotografiat), și cu Părintele Stareț Filotei Dabu, unul dintre cei mai dăruiți duhov­nici din ge­nerația tânără. Au fost dialo­guri intense, pline de învățătură creștină.

Părintele Mardarie

„Noi nu vindem iluzii”

– De ce v-ați ales loc de mânăstire pe-un vârf de munte, într-un loc fru­mos, dar așa de greu de atins, părinte Mardarie?

– Vedeți dvs., satul Brădetu are o tradiție mânăstirească foarte veche. Aici a existat un Schit încă din vremea lui Mircea cel Bă­trân, a cărui frumoasă biserică stă în picioa­re și azi. Are 150 de ani, și este biserica de mir a satului Bră­detu. Noi n-am dorit să o preluăm, am căutat un loc liniştit în care să putem duce o viaţă călugărească de recule­gere. Dar oamenii au aflat de noi și tot vin. Când am ajuns aici, sus, pe meleagurile acestea verzi și sălbatice, acum 16 ani, nu era decât o casă bătrânească şi nimic alt­ceva.

– Oamenii vin de departe la dvs. Și mulți se vindecă ajutați de Sf. Nectarie, cel care protejează biserica.

– Așa e, vin multe persoane la noi să se închine la Sf. Ierarh Nectarie. Vin mulți și la hramuri. Căci noi avem două hramuri ale Sfântului Nectarie. Pe 3 septembrie, Mutarea moaștelor sale, și pe 9 noiem­brie, ziua Adormirii lui, hramul prin­cipal. Dar mai avem ca hram și Nașterea Sfântului Ioan Bote­ză­torul, care a fost o alegere provi­den­țială. Pentru că la schitul nostru, cele mai multe minuni pe care le-a făcut Sfântul Nectarie le-a făcut împre­ună cu Sfântul Ioan Botezătorul. Așa cum este, de pildă, darul de prunci celor care nu aveau.

Călugăria – chip îngeresc

– De ce credeți că Sf. Ioan Boteză­torul a întărit puterile tămăduitoare, la Schit?

– Sf. Ioan este cel mai puternic dintre sfinți. El este nu doar Înaintemergătorul lui Hristos, ci și al monahismului creștin. Povestea vieții lui spune totul. Iată cum s-a întâmplat. Când regele Irod și-a trimis oștenii ca să-l ucidă pe pruncul Iisus, Ioan avea puțin peste șase luni. Și pentru a-și salva fiul dăruit de Dumnezeu, maica sa, Sf. Elisabeta a fugit cu el în pustie. Iar când soldații i-au luat urma, Elisabeta a căzut în genunchi și s-a rugat la Dumnezeu să-i izbăvească pruncul pe care și-l alesese ca prooroc. Înduplecat de lacrimile ma­mei, Dumnezeu a despicat un munte și i-a adăpostit acolo pe Elisabeta și pe Ioan. Iar copilul a rămas în peștera aceea, ivită printr-o mare minune dumne­zeiască, până a crescut mare. Și a fost crescut de un înger. Or, călugăria mai este numită și „chipul îngeresc”. Căci ase­meni lui Ioan Bote­zătorul, călugării sunt chemați să viețu­iască împreună cu puterile cerești și să deprindă de la ele legile cu­ră­ției și rugăciunea ne­încetată. Toc­mai de aceea eu cred că Sf. Ioan Botezătorul ve­ghează împreună cu Sf. Nectarie asupra schi­tului nostru.

Minunile din vârf de munte

– Părinte, schitul acesta este tânăr, la fel ca şi vieţuitorii lui. Dvs. cum v-aţi apropiat de credinţă și v-ați dăruit așa de intens, vieţii monahale?

– Eu am 35 de ani și de mic m-am apropiat de credinţă. La fel ca mine, ceilalţi călugări de aici vin și ei din familii religioase. Unii, chiar din familii de preoţi. Căci, dacă nu ai primit credinţa din familie, altfel e greu s-o câștigi. Cât despre cum am îm­bră­cat eu haina călugăriei, să știți că nu a pornit de la vreo decepție sau eşec. De altfel, cei care încearcă să se călugărească pe fondul unui eşec, al unei pier­deri mari, nu fac treabă bună şi nici nu cred că rămân în călugărie. Călugăria înseamnă vocaţie, o chemare de la Dumnezeu. El a aranjat lucrurile fără ca noi să înţelegem și să ni le explice. Iar pentru mine a contat foarte mult studiul filocalic. Prin stu­diu am descoperit un rost al vieţii care să mă împli­nească. Dacă te gândeşti aşa, în viaţa de mirean îți faci o familie, ai un copil, o carieră, oarecare pri­cop­seală. Or, în viața noastră de călugări, e altceva. Tot ce facem noi e spre îndreptarea vieţii, lupta îm­potriva păcatului, a viciului. O viaţă care să te uneas­­că cu Hristos. Și asta m-a atras pe mine mult mai mult decât tot ce poți realiza într-o viaţă laică. Mai ales când am început să mă apropii de Patericul Egiptean şi de viaţa Sf. Serafim de Sarov. Atunci am înțeles clar ce fel de monahism vreau să trăiesc şi am știut că asta voi face. După aceea, au urmat şapte ani de pregătire. Într-un final, în 2002, după ce terminasem și Teologia la București, Părintele duhovnic Adrian Făgeţeanu mi-a spus: acum e mo­mentul să intri în mânăstire.

– Ne puteți da o pildă din drumul dvs. spre viața de călugăr?

– Monahismul presupune o viaţă foarte grea. Dar pe mine mă împlinește, tocmai prin lupta pe care o am de dus pentru ea. Pentru asta, lectura din Pateric îmi este un sprijin foarte puternic. De acolo trebuie să ne căutăm modelele și să le urmăm cu smerenie. Căci Patericul cel Mare este cea mai importantă operă a literaturii ascetice ortodoxe. Este o colecție de sfinți pustnici, care au strălucit prin viețuirea lor în pustia Egiptului, în veacurile IV și V. Am citit, de exemplu, în Pateric, un cuvânt de învățătură mereu actual pe care îl rostește un pustnic către ucenicii săi. Călugării, spune pust­ni­cul, au trebuință de trei lucruri: de smerenie, de ascultare și de râvnă. Numai așa monahul poate stăpâni viforul gândurilor cu care diavolul îl ase­dia­ză. Și cel care se luptă cu gân­durile trebuie să fie asemenea unui om care de-a stânga lui are un foc, iar de-a dreapta un ulcior cu apă. Dacă focul se întețește, el toar­nă imediat apă și îl domolește. Căci focul este ispita pe care Vrăjmașul o să­dește în mințile noastre. Iar apa este sme­renia și frica lui Dum­ne­zeu, pe care omul nu trebuie să le uite niciodată. Aici se află și taina Rugăciunii lui Iisus. Căci dato­ria călugărului este să o spună neîncetat în inima lui. Rostul acestei rugăciuni, cea mai înaltă dintre toate, este acela de a ne aminti trezvia, acea stare de permanentă veghe, de stăpânire a mișcărilor su­fle­tului. Numai așa putem să ne apropiem de Dum­nezeu.

– Drumul acesta care duce la dvs., la schit, e foarte greu. Să fie adevărat că focul credinței crește cu cât e mai greu drumul spre biserică?

– Știu că e greu să urci până aici. Nouă, în schimb, ne place foarte mult locul ăsta izolat. At­mosfera din alte mânăstiri, de mare trafic, nu este răspunsul cău­tat de un monah, când a trecut de porţile mânăstirii. Noi facem din inimă totul, deși nu suntem de cali­tatea marilor Părinţi ai României, de dinainte. N-o spun din smerenie, suntem oameni obişnuiţi.

– Și atunci ce are atât de special Schitul Bră­detu, de vin oameni de pretutindeni și vorbesc de minuni și de vindecări sublime?

– Noi nu vindem iluzii!… S-au întâmplat, într-ade­văr, minuni la schitul nostru. Familii fără de prunci s-au rugat la Sf. Nectarie, s-au spovedit, şi-au schimbat stilul de viaţă şi Dumnezeu le-a îm­plinit dorinţa să aibă prunci. Dar minunea cea mai mare este îndreptarea omului. Nu poţi să spui că te rogi şi gata, se întâmplă minunea. Noi îi punem pe oameni la treabă. Și dacă aici, la noi, s-au întâmplat miracole, ele s-au întâmplat în sufletul omului. Când te pui de acord cu Voia lui Dumne­zeu, atunci se întâmplă miracolul.

Amintiri cu Părintele Adrian Făgețeanu

– Mi-ați povestit că l-ați cunoscut și dvs. pe Părintele Adrian Făgeţeanu, unul dintre marii du­hovnici ai României, un apropiat al revistei noas­tre, căreia i-a acordat interviuri memorabile. Ce amintiri aveți cu el?

– L-am cunoscut pe când eram în facultate la Bucureşti. Părintele a fost duhovnicul meu. Zeci de ani a slujit la Mânăstirea Antim, chiar şi când nu avea chilie acolo. Numai când a făcut puşcărie a lip­sit.

– Atunci a fost chinuit şi el, la fel ca toți ceilalți martiri din generația lui.

– A fost chinuit mult, dar să ştiţi că nu voia să vorbească despre asta. Atâta spunea: „Eu n-am fă­cut acte de bravură. N-am făcut ceva deosebit în închisoare. Dar nu am trădat pe nimeni”. Era foarte smerit. A spus, de pildă, despre martirii din temni­ţele comuniste, că n-ar fi sfinţi. Şi a avut reacţii brutale la vorbele acestea ale lui. Dar el din sme­renie a spus-o! Și el era dintre ei, și nu putea con­cepe că el este un mucenic. Deși era greu să nu tră­dezi, când erai permanent chemat pentru delaţiune. Alternativa era schingiuirea sau foamea. Pentru cei din Rugul Aprins, mai dihai! Dar Părintele Făge­țeanu a știut mereu ce să le spună călăilor. Știa ce nume cunosc ei, ce fapte, şi nu le povestea nimic în plus. Oricum, părintele a fost un om al smereniei. Nu ne lăsa să facem nici un gest nepotrivit, nici să bravăm, nici să exagerăm. Era de temut Părintele, foarte dur.

– În ce clipe devenea mai dur Părintele Făge­țeanu?

– Cel mai dur era când făceam molifta de spo­ve­danie. Dacă aţi fi văzut atmosfera care era atunci, la paraclis, la Mănăs­tirea An­tim, aţi fi rămas surprinşi. Spuneai că ai venit la Jude­cata de Apoi. Ţi-era o frică teribilă. Părintele instituia această atmosferă, prin faptul că era foarte strict cu cei care veneau la moliftă. El avea un ritual al lui, avea nişte rugă­ciuni pe care le rostea, şi la paraclis nu trebuia să-l salute nimeni. Trebuia să-l lase să-şi termine rugă­ciu­nea. Dacă cineva îl saluta sau îl în­trerupea, în ziua aceea nu mai vorbea. Totdeauna citea multe dezlegări după cele două rugă­ciuni pentru spove­da­nie, lucru foarte folositor. Dar atmo­sfera aceea de tea­mă, pe care o insti­tuia în timpul molif­tei, nu am mai trăit-o niciodată apoi. Total diferită de atitudi­nea pe care o avea când veneai în faţa lui, şi te aşezai să te spovedeşti. Atunci era mult mai cald. Dar molifta de spove­danie era o trăire foarte in­tensă. Şi era bine, pentru că dacă faţă de duhovnic nu ai această sfială, când te duci la spovedanie şi te uiţi aşa, cu îndrăz­neală, la el, atunci s-a stricat relaţia. Nu mai progresezi. În­drăz­nea­la cu duhov­nicul este cea mai dăună­toare. Iar Părintele era și auto­critic și sar­cas­tic și reușea să te țină undeva foarte sus cu sufletul și cu min­tea. Un om ca el nu se va mai naș­te.

„Rămâneți în barca ortodoxiei!”

– Dar astăzi, cum stau oamenii cu credința, părinte?

– Noi îi sfătuim pe oameni să ducă o viață profund creștină. Să se spo­vedească sincer și să se priveas­că în oglinda conștiinței așa cum sunt. Am cunoscut destui care refu­ză să facă acest exercițiu. Dar sunt și din ce în ce mai mulți cei care nu cred că pot să facă ceva bun. Se complac, dar se și desconsideră pe ei înșiși. Iar asta e foarte dăună­tor. Și cum în timpurile noastre sunt tot felul de rătăciri pe malu­rile bisericii, noi le spu­nem credin­cioșilor: rămâneți în barca ortodoxiei! Nu coborâți în bărci de salvare iluzorii!

Stareţul Filotei Dabu

„Cea mai mare bucurie la schitul Brădetu este să vedem învieri din morți”

– De ce vin așa de mulți oameni la dvs. la schit, Părinte Stareţ?

– Pentru că toate se întâmplă așa cum zice Mân­tuitorul: „Niciun fir de păr nu cade din capul vostru fără ştirea Tatălui din cer”. Toate sunt sub pronia di­vină. Dar cea mai mare bucurie aici, la noi, la schi­tul Brădetu, este să vedem învieri din morţi. Atunci când oamenii se spovedesc şi își schimbă viaţa. Aceasta este înviere din morţi. Când ai trăit într-un fel şi te schimbi, ai înviat din morţi. Și ştiţi cum mai zic oamenii pe aici? Du-te la călugări, în deal, să te cunoşti. Dar nu te cunoşti pentru că facem noi minuni. Minunea se întâmplă cu cel care vine şi ascultă, care până atunci nu postea, nu citise Noul Testament, nu mergea duminica în Casa lui Hristos, să aibă viaţa binecuvântată. După ce și-a lăsat obiceiurile vechi şi se sileşte către celelalte să le împlinească, credinciosul a văzut schimbarea. Aceas­ta e cea mai plăcută lucrare pe care Sfântul Nectarie o face. Când vedeţi că vin oameni de 80 de ani şi care nu s-au spovedit niciodată şi vor să o facă acum – apoi, acesta este cel mai mare câştig al tău ca duhovnic şi al schitului în care vieţuieşti. Altceva nu e. Omul a luat dezlegarea pentru vecii vecilor. Și Dumnezeu l-a salvat în clipa aia.

– Ce semne și minuni mai vin de la dvs. de aici, din vârf de munte, Părinte?

– Eu văd mereu și naşteri de prunci venite prin rugăciune, nu printr-un tratament de fertilizare. Au fost și vindecări de cancer la diferiţi oameni. Căci după cum deja ştiţi, Sf. Nectarie tămăduieşte. Și mai e și cuvântul acela din Psalmul 50, care-l urmărea pe Sf. Nectarie încă din copilărie. „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Așa se întâmplă și la noi la Schitul Brădetu și asta e cel mai important.

– Deși tânăr, sunteți un duhovnic căutat. Ați fost ucenic la duhovnici mari, ca Adrian Făgeţea­nu sau Arsenie Papacioc. Le continuați tradiția?

– Eu nu sunt așa experimentat, dar mă uit la toți Părinţii noștri mari, care azi nu mai sunt. Sfaturile lor au rămas și au rodit în viaţa credincioşilor.

– Cu ce probleme vin oamenii la dvs. în afară de cele de sănătate?

– Aici, la schit, eu văd oameni cu multe lucruri nemărturisite. Și când îi spovedesc, eu le scot din cap lucruri care nici nu se gândeau că-s păcate. Dar îi dezleg ca atunci când merg la preotul lor de acasă, să nu aibă vreun canon aspru din partea mea, care să-i oprească de la Sfintele Taine. Cât despre ce pro­bleme au oamenii, asta depinde din ce părți ale țării vin ei. Poate la București, ca și la Pitești, să fie neîn­țelegeri în familie, devieri de la căsnicie, să zicem alu­necări. Își pierd căsnicia și vin să dea acatiste pen­tru că soțul s-a legat de altcineva. A plecat în străi­nătate, iar cel plecat și-a făcut o altă căsnicie și i-a lăsat pe aceștia terminați. Alții beau mult. Iar alții vor să îi dezleg de blesteme și de vrăji. Acestea din urmă țin de o credință superstițioasă. De fapt, nimic nu se poate lipi de tine, dacă ești un adevărat ucenic al lui Hristos. Dacă te spovedești, te îm­părtășești, dacă te străduiești să trăiești după cum te sfătuiește Hristos, Dum­ne­zeu Întrupat, atunci nu se lipește tot iadul de tine! Că ești ocrotit. Dar noi ne con­frun­tăm cu credința asta superstițioasă, lipsită de cunoaș­terea consistentă și au­ten­tică a lui Hristos. Asta-i durerea. Multă cateheză trebuie. Părinții din parohii au de lucru enorm. Și eu văd după cum dau credin­cioșii acatiste. Rar sunt oamenii care scriu: „Mulțu­mesc, Ție, Doamne, pen­tru toate!”. Astea te ung la suflet. Pe când la sate, unde-s și mai multe super­stiții, oamenii cer întruna Sfinte Masluri, ca să se dez­lege de vrăji și de blesteme. Asta caută. Așa cum ceruse de pildă o doamnă care venise odată la schi­tul Bră­detu, aranjată cu chipurile templelor, cum se zice, și se plângea că nu se căsătorește. Păi, schim­bă-te tu mai întâi, omule! Alt­fel, nu gândești după Hristos.

– Ce-i sfătuiţi pe cititorii revistei noastre, la fel ca pe toți creștinii?

– Să îşi facă timp să citească Cuvântul lui Dum­nezeu, să citească Evanghelia și Epistolele Pauline. Ele ne trezesc la rea­litate. Ne fac să luăm aminte la trecerea noastră prin această viaţă. Și ne duc către lucrarea faptelor bune și spre mântuire. Cum însuşi Mântuitorul a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu şi toate cele­lalte se vor adău­ga vouă”. Nu putem ajunge la îm­pă­răția cerurilor decât prin iubire. Prin dra­gostea de Dumnezeu care se manifestă prin dragostea de semeni. Nu există o hulă mai mare decât aceea de a nu-ți iubi aproapele. Dumnezeu ne-a făcut după chi­pul și întru asemănarea sa. El se sălășluiește tai­nic în fiecare dintre noi, mai buni, mai răi, oricum am fi. Acela care spune că îl iubește pe Dumnezeu, iar pe aproapele său îl dușmănește, este mincinos! Căci cum am putea să iubim pe cineva pe care nu-l vedem și nu-l cunoaștem pe deplin, fără a-i iubi pe cei ce ne înconjoară, pe frații noștri? Aceasta este cea mai importantă învățătură a Scripturii, Legea pe care Hristos ne-a lăsat-o și pe care avem datoria să o împlinim.