MARIUS CHIVU
„Casa mea”
Toamna trecută s-au împlinit 20 de ani de când trăiesc în propriul apartament în București, dar când rostesc fraza „mă duc acasă”, prietenii mei deja știu că e vorba întotdeauna de casa din Oltenia de sub munte unde am copilărit. Cum am povestit și în alte dăți, după moartea bunicilor materni, am restaurat-o în chip de casă de vacanță, dar imediat a venit pandemia și m-am mutat acolo pentru următorii trei ani. Practic, istoria a făcut să trăiesc o a doua viață în casa copilăriei. N-am folosit întâmplător cuvântul „restaurat”, căci nu am intervenit cu aproape nimic în casa construită de bunicul Toma, tâmplar: am păstrat sobele de teracotă și, mai ales, tocăria, dușumelele, mobila, meșterite de el, iar când am revopsit am căutat vechea nuanță, un verde foarte deschis. Sigur, am redecorat casa (care acum are apă, boilere, încălzire centrală), dar am folosit păretarele și preșurile bunicii Margareta, iar pe pereți am pus ceramică de Horezu, pristolnice, am înrămat câteva fotografii frumoase cu bunicii tineri, iar prin colțurile casei se află vechi obiecte de lemn (putineie, vârtelnițe, linguri). Mai mult, am transformat vechiul grajd în bibliotecă, dar într-o parte a lui am reconstruit și atelierul de tâmplărie al bunicului, expunând uneltele lui.
Spun „casa mea”, dar, de fapt, va fi întotdeauna casa lor și am vrut să rămână așa, ca un fel de muzeu al bunicilor și deopotrivă al copilăriei mele. Dar un muzeu locuit, căci în fiecare vară prieteni de-ai mei din toate colțurile țării vin să petrecem împreună câteva zile gătind, ascultând jazz sau plimbându-ne prin sat, prin pădure, pe dealuri, vizitând mica bisericuță de secol 18 cu friza potecașilor.
Îmi place foarte mult să trăiesc în această casă și sunt foarte mândru de ce am făcut cu ea, dar un regret tot am. Pe când trăiau bunicii, deseori se întristau că, după moartea lor, „se va alege praful de tot”. Pe atunci nu aveam de unde să știu că într-o zi voi simți nevoia să nu las să se aleagă praful de tot. Mi-ar fi plăcut să fi știut și să le fi spus ce planuri voi avea, „să moară liniștiți”, poate chiar mândri că în casa construită de ei atâția oameni se vor simți bine, ba chiar vor fi fericiți, la mulți ani după ce ei vor fi devenit „oale și ulcele”.
Uneori fantazez că, într-o dimensiune paralelă, bunicii vizitează casa, îi dau ocol, urcă treptele, deschid uși, umblă prin camere, urcă în pod, coboară în beci, și sunt încântați de cum arată, recunoscând peste tot câte ceva din ce le-a aparținut cândva, în altă viață. În mod particular, mi-ar plăcea mult să știu ce părere are bunicul de bibliotecă, de faptul că, vechiul lui șopron de lemne acum este o căbănuță de lemn, cu o cameră și o baie. Mi-ar plăcea să aflu și ce părere are bunica de noua bucătărie, cu chiuvetă, boiler, aragaz, frigider, de baia cu cadă și mașina de spălat în care spăl covoarele pe care ea altădată le ducea la râu cu căruciorul.
Însă întoarcerea în locul copilăriei este ea însăși o fantezie. Ulița este acum asfaltată, are iluminat stradal și rețea de apă, vechiul pârâu nu mai curge nici măcar primăvara, unele fântâni s-au astupat, iar jumătate din case sunt nelocuite, pentru că, din generația bunicilor, nu mai trăiesc decât două femei, ambele luate la oraș de copiii lor. Practic, nimeni dintre cei care populau ulița în copilăria mea nu se mai află aici. Mai întâi au murit bărbații: la un moment dat, pe ulița bunicilor trăiau șase văduve. Iar casele bătrânești sunt, cu două excepții (a mea fiind una dintre ele), ori ruine, ori renovate dincolo de recunoaștere.
Cât despre râu, a scăzut, nu mai are pește, albia s-a modificat, zăvoiul a cam dispărut. În mare parte din cauza unei stații de sortare a pietrișului a cărei activitate de peste 20 de ani (cu mult peste limita legală) a echivalat cu dezastrul ecologic.
Nu poți opri timpul, se spune, și e adevărat, oricine știe asta. Dar locuirea în locul natal și în casa copilăriei nu este despre oprirea timpului, ci despre prețuirea unor detalii identitare, despre etalarea istoriei propriei familii, despre prezervarea urmelor unor timpuri, cel puțin în cazul meu, fericite. Nu sunt lucruri greu de realizat și, chiar de-ar fi, merită. Merită să ai un loc atât de intim, cel mai intim cu putință.
OTILIA ȚEPOSU
Patria bucuriei
Nu știu care o fi fost prima mea bucurie simțită conștient, înțeleasă așadar ca o stare deosebită, ca un fel de sărbătoare care întrerupe monotonia clipelor obișnuite. Cu siguranță, m-am bucurat ca orice prunc atunci când părinții se întorceau de la lucru, voi fi simțit bucurie și când Buna îmi spunea povești despre pădure ori poate când găseam în fiecare dimineață, lângă perna mea, câte o bombonică, răsplată pentru cumințenia zilei trecute. Copilăria este ea însăși, în întregime, patria bucuriei, și de aceea, orice întoarcere în acele locuri și în acel timp, direct sau doar cu gândul amintirii, este mai mult decât o recuperare, este o adevărată binecuvântare. Am trăit-o și eu. Odată ca niciodată am fost și eu tare bucuroasă, fericită și lipsită de griji. Părea că n-aveam vârstă și n-aveam amintiri. Toate se petreceau la timpul prezent. Nu exista trecut și nu așteptam viitorul. Eram suspendată într-o clipă și apărată de tot și de toate, într-un timp adormit, apărată ca un fluture într-un cocon de mătase. Aceea a fost copilăria mea.
Uneori, îmi mai amintesc de starea aceea. O simt așa, ca prin vis, ca și cum aș fi într-o barcă ce alunecă prin fața unui țărm știut, un mal înalt pe care trec prin ceață făpturi cunoscute ale celor care m-au vegheat atunci. Amintirea acelui vis îmi aduce o bucurie imensă.
Alteori, îmi vin însă în minte zilele acelea în care, despărțită de cei dragi, am simțit că bucuria ar fi murit pe veci. Atunci aș fi vrut să nici nu fi existat vreodată. Și cred că atunci când vrei să nu mai fii este o mare nefericire. Nu se poate alta mai mare. Și ca să mă pot întoarce iar între oameni, pentru că nefericirea e ca și cum aș fi plecat o vreme dintre ei, m-am „vindecat” cu emoții mărunte, pornite uneori din lumina temătoare a unei dimineți, de la un măr roșu pus pe masa de lucru, de la o carte despre ultima licornă de pe pământ, ori poate de la silueta elegantă a unei flori care-mi veghează, discret, încăperea. Mă bucur în aceeași măsură de țârâitul telefonului, pentru că știu că atunci cineva se gândește la mine, de glasurile pruncilor mei care, deși nu mai trăiesc cu mine, îmi dau siguranță, mă liniștesc. Dar adunate la un loc, toate aceste bucurii mărunte, bune de trecut puntea, nu se compară cu bucuria aceea mare pe care o am, uneori, simțind că Dumnezeu mi-a îngăduit strădania scrisului. Și cred, pe măsură ce vremea trece, cred că aceasta este singura mare bucurie care te poate salva de toate, dar de absolut toate nefericirile de pe pământ. Din păcate, aceasta este însă o bucurie rară și foarte solitară, ca o sfâșiere lăuntrică, după care nu te mai poți întoarce ușor la ce-ai fost înainte.
Matei Florian
Domnul Ivănescu160
Mă imaginez uneori profesor. Un domn morocănos, tăcut, singur, care tot scrie de o viață prima frază dintr-un roman, doar ca s-o șteargă nemulțumit câteva zile mai târziu. Un domn cu ochelari, neapărat cu ochelari. Doar nu poți să privești o viață întreagă cursorul mouse-ului pâlpâind pe o pagină albă, fără să-ți strici ochii. Sau relațiile. Sau, în fine. Aș fi și cocoșat, nu mult, doar cât să se știe că atunci când „te apleci asupra unui cuvânt”, chiar asta faci: te apleci. M-ar durea, bineînțeles, spatele, dar asta ar avea prea puțină importanță: pe cine nu-l mai doare spatele în ziua de azi?! Aș avea și o tuse seacă, asta de la prea multe țigări fumate, pe care aș trece-o cu vederea din teamă de doctori, și aș fi, desigur, slab și înalt, cum îi stă bine oricărui profesor de română divorțat de mai bine de 20 ani. Aș folosi rar telefonul, doar pentru conversații monosilabice cu sora mea mai mare, în care i-aș spune, inevitabil, că fac bine, că am frigiderul plin și că fumez mai puțin decât o fac în realitate. M-aș simți vag stânjenit, ori de câte ori aș închide telefonul, dar aș fi convins că o minciună inofensivă e mai bună decât un perdaf despre cum trebuie trăită viața. M-ar interesa prea puțin politica, mai mult pentru discuțiile de complezență din cancelarie, în care e mereu util să te arăți informat și, mai ales, manierat de indignat în privința lucrurilor care, totuși, se întâmplă. În tăcere, aș admira vivacitatea combativă a profesoarei de fizică, dar aș fi, iremediabil, intimidat de ea. Cum, iarăși, pe undeva, m-aș simți măgulit că domnișoara bătrână de franceză mă place, dar aș face în așa fel încât să mă arăt pe mai departe impasibil. Mi-ar reuși cu brio, ăsta fiind unul dintre puținele lucruri din viață la care chiar m-aș pricepe foarte bine. Altfel, în drum spre școală, aș număra uneori ciorile, aș fi atent la reflexiile luminii în ferestre și m-aș opri întotdeauna să fumez o țigară, cu fix trei străzi înainte de liceul în care aș preda. Aș privi mereu oamenii, fugar, de la distanță, fumând. Ar fi zile când aș intra pe poarta liceului zâmbind. Destul de puține, dar ar fi. Într-un fel ciudat, chiar și pentru mine, aș fi respectat de elevii mei și m-aș întreba de ce oare se întâmplă asta. M-aș gândi că trebuie să fie ceva legat de felul meu tăcut, îngăduitor în care îi privesc, fără să le fac morală. Apoi, în imaginația mea, ar exista o zi în care aș afla că nu e asta. Că e mai mult de atât, că unii elevi chiar mă iubesc. O zi după care, exact ca în toate filmele americane despre scriitori, m-aș întoarce acasă și aș începe să scriu fără să mai șterg nimic. Fix ca acolo, în transă, ca în desenele animate în care motanul Tom atinge de cinci ori clapele pianului, pentru ca, a șasea oară, să cânte o partitură din Strauss, ca pe apă. Clișeul absolut despre cum se scrie un roman. Doar că, spre deosebire de filmele americane, după ce aș scrie romanul ăla, viața mea ar fi aceeași. Ar exista câteva lansări de carte, în care aș vorbi tușind, crispat de emoție, apoi câteva cronici, unele bune, altele mai puțin bune, cele mai multe îngăduitoare, de felul „un debut târziu care promite”, iar asta ar fi tot. Undeva, sigur, aș găsi o mulțumire, sentimentul ăla că, uite, numele meu se află pe o carte, poate că o să mai exist un pic și după ce mor, ceva de felul ăsta sau pe acolo, nimic mult însă, nimic decisiv, nimic care să mă schimbe cu adevărat. Aș continua să predau și, cu siguranță, mi-aș fuma țigara în același loc, cu trei străzi înainte de liceu. Și poate aș zâmbi mai des. Poate.
În orice caz, aș fi foarte mândru de porecla mea Ivănescu160. Și, cabotin și mândru, le-aș citi pentru a mia oară elevilor mei, poemul dimineață la munte, de Mircea Ivănescu, „din volumul Versuri, editura Eminescu, pagina 160”, acolo unde bucuria e o stare fragilă, imponderabilă, magică, momentul ăla în care soarele stă să se ridice deasupra munților, iar aerul e de sticlă – o sticlă roșiatică, și apa, așa cum se răsfrânge lumina de soare în ea, parcă arde, e ca o flacără lungă, ca un șarpe de foc care se strecoară la vale. Și apoi le-aș spune iarăși elevilor mei că totul e să te ridici din patul tău, până când pâcla nu acoperă lucrurile și va fi prea târziu. Că lumea asta zvâcnește magic, mereu și mereu și mereu. Totul e să fii pregătit, să îți deschizi simțurile, iar atunci bucuria poate veni din orice, din reflexiile luminii în ferestrele blocurilor, de pildă, dintr-un croncănit de cioară, din oameni pe care îi privești, fumând.
