„Weimar-ul cultural al României”

– După trei zile petrecute în Bârlad, am descoperit cu uimire o viață culturală extraordinară și un patrimoniu excepțional. Cum se explică o asemenea minune, într-un orășel moldovenesc de provincie?

– Da, Bârladul poate să pară un orășel de provincie, dar, în primul rând, este una dintre cele mai vechi așezări ale Moldovei, cu o istorie extraordinară – fostă capitală a Moldovei de Jos, un oraș cosmopolit, cu români, armeni, turci și evrei, o norocoasă confluență de culturi și civilizații, care și-a pus amprenta pe spiritul localnicilor. În al doilea rând, Bârladul are o tradiție îndelungată în educație. Ce ați descoperit aici nu s-a ivit peste noapte, ci este rezultatul unei perseverențe de sute de ani de investiție, mai ales în educație. Educația și învățământul de bună calitate au creat o pleiadă de intelectuali, elite de prim rang, nu mi-ar ajunge timpul să vi-i enumăr pe toți, de la Vasile Pârvan și Tonitza, la C.D. Zeletin și Victor Ion Popa… Și în al treilea rând, toată această societate rafinată a dat mulți filantropi, fie că erau avocați, medici, profesori sau artiști. Ei au adunat pe propria cheltuială colecții impresionante de artă, pe care le-au donat orașului, fie au finanțat direct cultura, printr-un mecenat atent. La toate muzeele noastre sunt foarte multe donații ale acestor intelectuali și ale burgheziei bârlădene. Trebuie spus că eforturile lor au fost completate și de intelectualii de peste Carpați, ardeleni care, venind aici și descoperind un asemenea mediu, au preferat să rămână și să sprijine cultura. Astea sunt lucruri care se întâmplă de peste 100 de ani, așa se explică ceea ce vedeți. De altfel, când Călinescu vorbește despre pleiada de scriitori bârlădeni, spune că aici este Weimar-ul cultural al României. Și nu prea poți să îl contrazici, câtă vreme Bârladul a fost unul dintre primele orașe care a avut o pinacotecă, creată în 1914, baza actualului Muzeu Vasile Pârvan, a avut al doilea liceu mare după Iași, a avut o Academie…

– Bârladul a dat foarte mulți scriitori, poeți și artiști. Cum se explică atâta creativitate într-un singur loc?

– Tonitza, Guguianu, Corneliu Vasilescu, cel care a creat gestualismul în România, Dragoș Pătrașcu, fost decan al Facultății de Arte din Iași, Constantin Tofan, Ioan Vânău, Atena Simionescu… pot să vă înșir încă multe nume, și aceștia sunt doar artiștii plastici bârlădeni. Ca să nu mai zic că eu am făcut Facultatea de Istorie la Iași, facultate dominată acolo tot de bârlădeni… Cum se explică? Totul s-a bazat pe tradiția culturală și pe educație. Așa cum spuneam, după Iași, primul liceu care apare în Moldova este Liceul „Codreanu”, de la noi. Fratele lui Roșca Codreanu, Nicolae, a construit Liceul de Băieți tot aici. În afară de aceste licee, făcute la 1846, există Liceul de Fete din Bârlad, erau pensioanele private pentru fete. Apoi s-a făcut Liceul Național Mihai Eminescu, e imens, chiar vă rog să îl vizitați. Trebuia să fie liceu militar, dar Gheorghiu Dej, fiind de aici de loc, a decis să fie liceu civil. Inaugurat în 1958, acolo sunt 7 corpuri de clădire, toate dedicate studiului! Și avem și o școală de muzică și artă plastică. Asta s-a făcut la Bârlad – investiție permanentă în educație.

– Stăm de vorbă în Galeria Nicolae Tonitza, unde peste câteva ore veți avea vernisajul unui pictor local. Este aproape miraculos că într-un oraș atât de mic există o galerie activă…

– Existența acestei galerii se datorează, ca în multe alte cazuri ale instituțiilor de cultură din Bârlad, unui medic și filantrop, domnul Constantin Teodorescu. Lui i se datorează această galerie, tot lui i se datorează existența „Casei Eminescu”, fosta Casă Roșie, și tot el a donat întreaga colecție Corneliu Baba, de la Muzeul Pârvan. Aș zice că după 1990, privilegiul Bârladului a fost existența acestui om care, din păcate, nu mai este printre noi. El a fost un catalizator extraordinar pentru tot ce a însemnat viața culturală a acestui oraș în ultimele decenii. Ca să revenim la aceste galerii, ele erau mai degrabă un magazin de fond plastic, unde se vindeau pânze, pensule și culori, și acest filantrop l-a transformat în galeria modernă pe care o vedeți. La un moment dat, chiar în această cameră în care vorbim, era și sediul de redacție al unei reviste culturale scoase de noi, oamenii locului, pasionați de artă și litere. Dar mai mult de atât, datorită implicării doctorului Teodorescu, s-au refăcut punțile cu toți intelectualii care aveau legături cu Bârladul, indiferent de țara sau continentul pe care se aflau. În plus, a restabilit legăturile cu Iașiul și Galațiul, și cei mai buni artiști de acolo au fost invitați aici, să expună și să îi cunoaștem. Domnul Teodorescu a fost ultimul mare filantrop al Bârladului, care, după ’90, a finanțat inclusiv studiile universitare ale unor tineri considerați talentați.

„Publicul bârlădean este unul rafinat”

– Există în Bârlad un public pentru astfel de evenimente? Se mai ridică viața culturală de azi la nivelul trecutului?

– Aș minți să spun că da. Nu mai este ce-a fost. La moștenirea pe care am primit-o, putea să fie mai bine. Dar efervescența culturală încă există. Bârladul, pe vremea când era capitala județului Tutova, genera foarte multă cultură și educație. După care, în 1968, s-a înființat județul Vaslui, care ne-a cuprins și pe noi, cu capitala la Vaslui, și asta ne-a luat din avânt. Dar ne-am menținut linia, cu multe generații de intelectuali de marcă. Evenimente culturale avem în continuare, dar finanțarea nu mai este aceeași, donațiile nu mai sunt aceleași, intelectualii nu mai sunt aceiași. Totuși, la ceea ce avem, este o viață culturală destul de intensă, aș zice. La „Galeria Tonitza” încercăm să păstrăm cadența de două vernisaje pe lună, adică să prezentăm lucrările a doi artiști locali sau invitați, în fiecare lună. Apoi, mai avem și lansări de carte, mici concerte sau simpozioane. Deci, activitate avem, și avem și public, chiar dacă nu mai este așa de numeros pe cât era altădată. Dar avem un public care s-a format de decenii bune, intelectuali care sunt mereu prezenți la ceea ce se întâmplă, dar sunt și tineri care vin. În general, publicul bârlădean este unul rafinat, care înțelege și urmărește ceea ce se întâmplă la nivel cultural nu doar în galeria noastră, ci în toate locurile de cultură ale orașului, indiferent dacă vorbim de teatru sau muzee. Din fericire, aici nu se pune problema provincialismului și a accesului limitat la evenimente culturale. Avem o tradiție îndelungată și noi, ca organizatori, dar și publicul.

– Ce planuri de viitor aveți? Cum ați putea să faceți ca Bârladul să arate mai primitor?

– Ca să arate mai primitor, există un proiect pentru refacerea centrului, inclusiv a bisericii domnești, ridicată de Ștefan cel Mare. Încercăm în felul ăsta să reparăm ce s-a stricat arhitectonic în timpul comuniștilor și în degringolada imediat de după revoluție, când protejarea monumentelor istorice nu s-a respectat. Avem fonduri europene și cofinanțare locală. Apoi, anul ăsta vrem să definitivăm Muzeul Cuza, casa în care el s-a născut și unde vrem să îi facem o casă memorială. Vrem să restaurăm Școala de muzică și arte, Liceul Codreanu și Complexul Eminescu. De asemenea, și biblioteca va intra în restaurare. Ne străduim ca Galeria Tonitza să devină filială a UAP și, în paralel, să facem și un magazin de fond plastic. Sperăm să restaurăm și Casa Juvara, casa lui Alexandru Philippide, dar și Casa Guriță, să facem un teatru de vară și un club al tineretului… Sperăm să realizăm toate astea în următorii ani. Avem ce face!