Cine va fi câștigătorul cursei prezidențiale nu se știe încă. Se știe însă foarte clar cine sunt pierzătorii: partidele politice vechi, PSD și PNL. Cutremurul din USR, care și-a abandonat candidatul (cu sau fără justificare, contează mai puțin), merită un capitol aparte în istoria colorată a democrației românești post-decembriste. Până la urmă, nu e clar dacă în ciuda sau dacă cu ajutorul scandalului care a avut-o în prim-plan pe Elena Lasconi, USR a reușit să îl impună pe candidatul pro-occidental mai bine plasat în turul II de scrutin. În schimb, evoluția marilor partide de guvernământ, PSD și PNL, în lungul sezon electoral început în vara lui 2024, e un exemplu de manual despre cum să irosești resurse incredibile (majoritatea decontate, desigur, de contribuabilul obișnuit) în niște strategii pe cât de perfide, pe atât de ineficiente. Dacă la început au mizat pe candidați separați, Marcel Ciolacu și deja-uitatul soldat Nicolae Ciucă, în speranța că unul tot va răzbi în turul II, după dezastrul general din Noiembrie „au învățat lecția” și au strâns rândurile în spatele unui personaj-emblemă pentru devenirea lor recentă, tot mai arogantă: Crin Antonescu. Opțiunea pentru un candidat a cărui retorică, spectaculoasă de altfel, nu mai are nimic de-a face cu realitatea mediatică a lui 2025, a fost, dintru început, semnalul rezistenței încrâncenate la schimbare a clasei noastre politice. Opțiuni mai „actualizate” (dacă nu cu realitatea momentului, măcar cu exigențele lui) s-ar fi găsit chiar și pe ultima sută de metri: Ilie Bolojan era varianta direct câștigătoare, un personaj proaspăt și energic, la fel ca și ministrul Educației, Daniel David, care ar fi magnetizat mai multă încredere. Dar PSD și PNL, melanjul transpartinic care visa să guverneze țara pentru 30 de ani de acum înainte, nu s-a dezmințit: voia să o guverneze în felul ei – autosuficient, discreționar, total lipsit de respect față de public și nevoile sale.
Pentru cine avea ochi de văzut și minte de pus la contribuție, dezastrul de azi al clasei politice a fost anticipat de dramatica prăbușire a presei românești din ultimul deceniu: cele mai spectaculoase falimente – unele morale, altele inclusiv economice – au fost tocmai ale publicațiilor sau ale posturilor de radio și TV care și-au luat de proști propriii urmăritori, pe ideea că știu ele mai bine de ce anume are nevoie publicul. Dacă multă lume a migrat, incontrolabil, pe rețelele de socializare, pradă ușoară pentru propagandiștii de meserie ai diverselor servicii străine de interesele noastre, e și din cauza felului în care, cu largul concurs al guvernanților, presa a fost lăsată să se scufunde. Acum a venit rândul „groparilor” ei să-și primească lecția cuvenită. Incapabile să reformeze domenii critice ale societății, vor fi partidele capabile să se reformeze? Sau trebuie să vină o dictatură, ca-n anii de după război, să măture clasa politică? Primele reacții dinspre PSD și PNL, după corecția de la început de Mai, nu lasă loc pentru speranța că, măcar de data aceasta, cineva și-a învățat lecția. În tot acest timp, „opoziția” amenință și agită pumnii de la tribuna Parlamentului și-i transmite presei, în direct sau prin intermediari, că-i vrea moartea, în timp ce marii noștri îmbuibați ai democrației ne tratează cu motto-ul candidatului lor pierzător: „Nu-i treaba mea!”.
