Pe eroul povestirii mele nu l-am descoperit în vreo cabană situată undeva în munți sau într-o depresiune unde specialiștii în previzionarea și analizarea fenomenelor meteo stau zi și noapte, făcând măsurători. Nu l-am găsit nici undeva pe vreo câmpie ori în largul mării, măsurând „la precizie” tăria vântului ori presiunea aerului… Personajul meu era undeva mult mai aproape de mine, pentru că, nu-i așa, de prea multe ori credem că lucrurile mărețe, importante, fascinante se petrec undeva, în locuri prea îndepărtate de noi, pentru a avea acces la ele. Extraordinarul poate fi ascuns de atâtea ori sub aparența banalului, ochi să avem, ca să-l descoperim.
Uite-așa și cu „maestrul meu meteorolog”!… Pentru că el era mic-mic, cam cât un bob de grâu, și avea cea mai ternă culoare cenușie. Era… un păianjen! Chiar așa! Îi știți pe nepoftiții păianjeni care ne deranjează prin casă, cu pânzele lor nedorite sau, mai ales, care le generează unora dintre noi o adevărată „arahnofobie”! Mititelul de care vă vorbesc nu deranja și nu speria pe nimeni, ba, vreme de câteva săptămâni chiar mi-a fost, într-un fel, prieten… L-am descoperit într-o dimineață de vară, țesându-și temeinic firele lângă termometrul de fereastră, pe care-l avem instalat afară, lângă pervazul unui geam. La început, nu i-am acordat vreo atenție deosebită; ia, acolo, un oarecare păianjen… Dar cum fiecare dimineață a mea cuprindea și obiceiul privirii termometrului, am început să-l privesc cu mai mult interes și cu mai multă atenție și, uite-așa, mi-a devenit chiar simpatic, mai ales după ce am văzut că era un meteorolog de mare talent și nu dădea niciodată greș cu previziunile lui. Când vremea era bună, nici prea cald, nici prea răcoare, nici prea soare, nici prea vânt, atunci păianjenul „meu” era ocupat cu țeserea pânzei și, mai ales, cu „vânătoarea”. În plasa lui meșteșugit țesută nu era zi să nu se prindă vreo musculiță, vreun țânțar, vreo gâză, ceva, după care își continua „activitatea meteorologică”. Pentru orele caniculare de peste zi, își găsise un foarte interesant refugiu în interiorul tubului de sticlă al termometrului! Tot în interiorul termometrului se retrăgea, cât putea de iute, și dacă vreo persoană, vreun intrus nepoftit trecea pe lângă „domiciliul” lui, ori dacă vreun fâlfâit de aripă îl făcea să se teamă că din vânător poate deveni vânat! Și, uneori, stătea acolo, vârât în instrumentul de măsurat temperatura, ceasuri întregi. Cred că-i plăcea tare mult să-și facă acolo siesta, trăgând câte un somn bun!
După ceva vreme, în care-i observasem cu atenție, dar și cu un anume amuzament comportamentul, nici nu mă mai interesa să urmăresc buletinul meteo la televizor: preferam să mă duc să văd ce face „meteorologul meu de serviciu”. Dacă stătea afară, pe pânza lui, era semn de vreme bună, dacă-și întărea cu fir mai trainic „hamacul”, putea să urmeze vânt mai puternic, dacă se retrăgea în „cabina” din interiorul termometrului, atunci era vreme de stat în casă, la umbră, până se mai potolea arșița, dacă era mai agitat, mai febril, părea că se pot apropia ceva nori negri de ploaie, în fine, perioadele când părea cam letargic însemna vreme calmă, staționară, fără „extreme meteorologice”. Sincer vă spun, era tare priceput păianjenul… „Protocolul” fiecărei zi din vara trecută includea, musai, și o vizită sau două pe la meteorologul cu opt picioare. Adesea, după o astfel de „vizită”, mă duceam grabnic să văd grădina și pomii, mai ales când primeam avertisment de temperaturi ridicate. „Du-te și udă plantele, e vipie mare zilele astea, au musai nevoie de apă!”, mă îndemna. Ori, când părea mai burzuluit și se ghemuia într-un loc anume, în rama termometrului, parcă-mi transmitea: „Ei, se învolburează un pic cam tare vântul, dar nu-i nimic, du-te și-ți termină treburile prin casă și apoi, când o să mai ies și eu la aer, o să te pornești și tu la plimbare!”.
Cam așa îmi imaginam eu „dialogurile” dintre mine și „meteorologul” meu. Și, cine știe, poate și el conștientiza într-un fel prezența mea. Poate pentru el eu eram așa, un fel de personaj SF, un soi de extraterestru. Praf de stele suntem noi, toate ființele de pe Terra, fiecare însă cu scânteia divină a sufletului și cu menirea proprie în miraculoasa „călătorie a vieții”.
…„Vara se duce/ Lăsând amintiri/ Repezi ca niște ploi/ Veșnică este lumina din noi”, spunea un cântec, parcă. Așa a fost și cu „meteorologul” meu. A devenit o amintire… Într-o zi mai rece a începutului de toamnă, am constatat că nu mai apare „la post”. L-am tot așteptat să-mi prezinte vremea, până în ziua următoare, când, uitându-mă în tubul termometrului, am văzut cu tristețe că micul meu musafir devenise, el însuși, „praf de stele”. Dar ce rază de lumină îmi lăsase în suflet prezența lui în vara care tocmai trecuse, o vară plină de soare, de nori, de vânt… și iar de soare. Ca Viața!
DIANA S. – Vrancea
