Asta a fost cu adevărat o problemă pentru mine… Ce să scriu pe cartea mea de vizită? Ce să spun când sunt invitat pe la diverse canale de televiziune sau de radio şi mă întreabă cum vreau să fiu prezentat? Definesc diplomele? Am diplomă de inginer şi am practicat 20 de ani ingineria, dar nu mă simt cu adevărat inginer). Am absolvit facultatea de teologie, am continuat cu „studii aprofundate”, în fine, am făcut şi un doctorat (serios, muncit, onest, la Paris!), dar oare aş putea îndrăzni să mă numesc teolog?… Până la urmă, pentru mine, teologia ţine mai mult de o trăire poetică a întâlnirii şi convorbirii cu Dumnezeu (cu toată rigoarea dogmatică şi canonică!) decât de rigida disciplină universitară, chiar dacă, la nevoie, am respectat-o…
Te acoperă sau te descoperă funcţiile ce le îndeplineşti? Am lucrat 20 de ani la Muzeul Ţăranului Român, titrat când ca etnolog, când ca antropolog, dar m-am simţit uşor impostor sub aceste „etichete”. Ar fi mai elocventă (în cazul meu) înscrierea în apartenenţe profesionale generale, un pic mai vagi, mai evazive, precum publicist sau eseist? Nu sunt tocmai sigur. Îmi vin în gând, ca apropiată, scurtă şi cuprinzătoare caracterizare, versurile Poetului: „Suflete, prund de păcate,/ eşti nimic şi eşti de toate…”.
Chiar aşa: cine sunt eu, robul lui Dumnezeu, Costion?
Un om care… Un om care atunci când este iubit se miră cum de poate fi iubit, iar când nu este iubit se miră cum de este posibil să nu fie iubit. Un om căruia dintre toate perioadele vieţii cele mai apropiate (mai dragi) îi sunt, într-un fel, copilăria secundă şi adolescenţa studenţească (caracterizate prin intensă proaspătă trăire şi întemeietoare acumulări culturale). Un om cu nostalgia calmă a acelor timpuri şi care nu şi-ar fi dorit să trăiască în altă perioadă istorică. Un om căruia îi priesc mai mult tăcerea şi scrierea decât vorbirea. Un om visător. Cu toate acestea, cam lipsit de imaginaţie. Un om neputincios… Un om trăind mai mereu din iubirea şi mila altora. Un om simţindu-se dator faţă de marea majoritate a celor dimprejur. Adesea, vinovat faţă de ei. Un om căruia nu-i plac despărţirile. Un om care se gândeşte cu neplăcere la moarte, deşi oarecum împăcat (resemnat?) cu venirea ei. Căruia i-ar plăcea să ajungă până la urmă la seninătatea înţeleaptă a Dreptului Simeon: „Acum liberează pe robul Tău…”. Un om care se simte acasă în vechea cultură ţărănească, cultură a Învierii, cultură de slăvire a lui Dumnezeu prin frumuseţe, trăită şi generată cu un nesfârşit firesc. Un om care-şi trage toată nădejdea din Biserică, dar care nu este lipsit de momente (clipite!) de dramatică îndoială întru ale credinţei şi de ezitări. Un om care se roagă mult prea puţin. Un om care se simte bine în preajma marilor părinţi duhovniceşti. Un om care, structural, pune mai mult preţ pe trăire decât pe informare. Un om cu o cultură generală superficială, dar cu trăiri sentimentale înflăcărate, chiar dacă mai mult de taină. Un om temător… Adesea, chiar laş. Un om lipsit de iniţiativă. Un om care nu prea ştie să refuze. Un om care adesea preferă retragerea şi expectativa. Un om pe care Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. Un om cu sete vitală de frumuseţe. Un om totdeauna răpit de tainica frumuseţe feminină. Un om care consideră, obsesiv aproape, valorile supreme a fi prietenia şi poezia (de altfel strâns legate între ele). Un biet om…
(Fragment din „Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească”, Editura Sophia, 2014)
