• Anul acesta, pe 28 Noiembrie, la Prislop, va avea loc un eveniment așteptat de toată suflarea transilvăneană – proclamarea canonizării Sfântului Părinte Arsenie Boca. Întâmpinată cu multă bucurie sufletească în Ardeal, sanctificarea a stârnit și controverse, mai ales în Moldova, unde păstorește părintele Ambrozie Ghinescu, egumentul Schitului Pocrov •

Întotdeauna marii sfinți nasc în jurul lor controverse. La fel ca și drumul pe pământ al Mântuitorului, viața celor care l-au iubit nu este întotdeauna înțeleasă de cei din jur. Uneori se întâmplă chiar ca oamenii bisericii să nu priceapă anumite gesturi sau idei ale sfinților. Așa s-a întâmplat, de pildă, în secolul XX, cu Sfântul Nectarie din Eghina sau, și mai în trecut, cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Părintele Arsenie Boca nu avea nici el cum să scape de critici. Iradiind cu o forță nemaivăzută încă din primii ani ai vieții monahale, fiind înconjurat de mii de oameni care au văzut în el, încă de la început, pe Sfântul Ardealului, el a stârnit invidii, neînțelegeri, ba chiar și temeri din partea autorităților statului antonescian. Cine e călugărul tânăr, cu rasă albă și ochi albaștri, sfredelitori și, mai ales, de ce au atâta încredere oamenii în el? Nu cumva pune la cale o răzmeriță? Pentru „bulboana spirituală” născută la Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca a plătit toată viața – alungat atât din mânăstire, cât și din monahism, fără niciun proces, a ajuns la Canal și apoi pribeag prin București. Nu i s-a mai dat voie niciodată să se apropie de Sfântul Altar, nu cumva să adune mulțimile în jurul său. Paradoxal, după atâta suferință și atâtea minuni, chiar oamenii bisericii au ajuns să creadă și să răspândească propaganda Securității. Sfântul Ardealului nu se putea odihni nici în mormânt. De aceea, nici nu a putut fi canonizat atâta amar de vreme. Iar acum, când este canonizat, controversele din jurul său nu se sting. O mărturisește interviul pe care mi l-a acordat părintele Ambrozie Ghinescu, egumenul Schitului Pocrov din Neamț, care a ajuns convins de sfințenia părintelui Arsenie nu din cărți, ci printr-o întâlnire minunată cu Sfântul Ardealului. Deși nu l-a cunoscut    în timpul vieții, nu avea cum, pentru că este un om tânăr, s-au întâlnit într-o noapte, la… Pocrov.

Rugăciune lângă mormânt

„Aș vrea să vă mărturisesc, dintru început, că eu nu am fost foarte preocupat de persoana părintelui Arsenie Boca. În biserică au circulat foarte multe păreri legate de personalitatea dânsului, în special legate de picturile lui sau despre cum şi-a organizat el comunitatea pe care o călăuzea duhovniceşte. Erau foarte multe discuţii, unele chiar pătimaşe, din partea unor oameni duhovniceşti. Având acei oameni o autoritate duhovnicească, l-am lăsat pe părintele Arsenie undeva, deoparte. Nu am fost niciodată împotriva lui, dar, în inima mea, aveam o atitudine rezervată. Asta, până în clipa când un credincios din Rusia, care este prietenul schitului nostru, a vrut să vină în România şi mi-a spus că şi-ar dori să îl duc într-un pelerinaj la Prislop. Deși era din Rusia, auzise de părintele și voia să meargă să se roage la mormântul său. Am plecat de cu noapte, și am ajuns la Prislop chiar înainte de Liturghie. Maicile m-au invitat şi am slujit cu părintele Nifon, care fusese şi ucenicul părintelui Arsenie. Am mers apoi la mormânt, iar o maică de acolo mi-a spus că, dacă doresc, pot să stau pe o băncuţă, lângă cruce, ceea ce am şi făcut. Acolo, în fața mormântului său, am avut o experienţă înălțătoare a rugăciunii fără să fi proiectat eu ceva, sau să mă fi gândit la ceva, la aşteptările mele duhovniceşti de la părintele Arsenie. Plecasem de acasă cu o reţinere, pe post de observator să zic așa, nu de critic, faţă de evlavia exagerată sau neexagerată a unor pelerini de acolo, care erau destul de zgomotoşi.

Așadar, m-am aşezat la mormântul său, lângă cruce, şi, deși nu mi-am dorit asta, ceva parcă s-a deschis în inima mea şi a început să curgă din ea o rugăciune dulce şi plină de pace, care mi-a adus o conexiune foarte puternică cu părintele Arsenie. Era ceva foarte discret, ca o legătură vie. De atunci am prins un curaj de a încerca să-mi ascult inima, dincolo de cuvintele altor oameni, care spuneau minuni despre părintele Arsenie, sau, dimpotrivă, povesteau lucruri contradictorii şi confuze despre dânsul. Știți că oamenii, în general, au obiceiul pătimaş de a-L transforma şi pe Dumnezeu şi pe sfinţi în ceea ce vor ei să fie. Unii au mers la Prislop cu gândul să obțină de la părintele ce-și doreau ei, alţii s-au dus la mormânt foarte emoţionaţi, iar alții s-au dus, pur și simplu, din curiozitate, şi au avut o experienţă deosebită cu el – ceea ce am păţit şi eu. Eu cred că Dumnezeu și sfinţii lui ne primesc aşa cum suntem noi, cu ce venim noi la ei. După această experiență, nu am devenit un militant foarte fervent pentru sfinţenia părintelui, dar am lăsat lucrurile să curgă”.

Apariția din colțul de rugăciune

– Și ce v-a schimbat, până la urmă?

– Am avut o întâlnire minunată, directă, cu părintele Arsenie Boca. Ar trebui să vă povestesc puțin contextul acestei întâlniri. După rugăciunea de la mormântul părintelui de la Prislop, a trecut ceva vreme și, într-o zi, eram cu treabă, cu mașina, pentru mânăstirea noastră, când, pe stradă, am zărit un preot care era foarte militant împotriva sfințeniei părintelui Arsenie Boca. Chiar era provocator, mergea şi la alţi părinţi să întrebe ce părere au ei în legătură cu anumite aspecte din viaţa părintelui. Când l-am văzut, am oprit maşina şi m-am dus la el. Nu m-am dus pentru o dispută cu el, dar am simţit nevoia să îi spun tristeţea mea că exagerează cu lupta asta împotriva părintelui Arsenie. I-am spus că eu eram cumva de partea cealaltă, că părintele Arsenie a avut o lucrare cu mine, i-am spus toate astea ca pe o confesiune. La rândul lui, mi-a mărturisit că fusese foarte ataşat de imaginea părintelui Arsenie Boca, dar după aceea a fost foarte dezamăgit de el şi a ajuns chiar să lupte împotriva părintelui. I-am spus: „Până la urmă, e destul ce a suferit părintele în vremea comunismului și cred că e un păcat urât să îl defăimăm în mod public, pentru că unii credincioși se smintesc şi semănăm confuzie în biserică. Eu zic să Îl lăsăm pe Dumnezeu să vorbească despre astfel de oameni”. Nu am vrut să îl conving de ceva anume – nici el nu m-a convins –, a fost doar o discuţie.

Când m-am întors la mânăstire, în seara aceea sau în următoarele zile, nu mai ţin minte exact, am avut o experienţă aparte – într-o noapte, m-a trezit o prezenţă. Nu era doar spirituală, era, aș putea spune, chiar fizică. Am simţit că este cineva la mine în chilie. Când am deschis ochii, l-am văzut pe părintele Arsenie stând în colţul meu de rugăciune. M-am uitat la el, el s-a uitat la mine cu profunzime, mi-am dorit să păstrez schimbul acela de priviri, dialogul acela din priviri cu sfântul… Apoi am închis ochii şi am adormit imediat, am adormit cu o bucurie pe care am păstrat-o mult timp după aceea.

– Cum era părintele, vă mai aduceţi aminte? Cum arăta?

– Da, îmi aduc bine aminte, deși a trecut ceva timp. Arăta ca în fotografia făcută când a fost arestat. Nu este fotografia aceea din tinerețe, promovată mult, cu privirea aceea care te pătrunde şi te citeşte, ci o fotografie făcută de Securitate, în care el are o durere dulce pe chip şi în privire. Are chiar și un surâs prin care parcă spune: „Încă duc crucea”. Nu m-am simţit un om special, ci am simţit că am avut un oaspete special. Nu s-a schimbat în viaţa mea nimic, nu m-am simţit intrat în vreo vibraţie mesianică sau de alt fel, nu. A fost o întâlnire dragă, pe care am păstrat-o în inimă. Cred că întâlnirea aceea a fost ca el să îmi confirme că sfinţenia nu este un produs al omului. El încă purta crucea. Cred că sunt mulţi sfinţi care s-au arătat până la canonizarea lor, sau după canonizarea lor, şi cred că ei încă erau în lucrare pentru Dumnezeu. Ei erau în aceeaşi lucrare pentru slava lui Dumnezeu, pentru a vorbi despre Dumnezeu.

Asta m-a aşezat pe mine într-o pace aşa de adâncă, încât nici nu am simţit nevoia să vorbesc cuiva despre întâlnirea cu părintele. Eu cred că el le vorbeşte şi altfel oamenilor, prin minuni, prin ajutor. Pentru mine nu a fost o minune întâlnirea cu părintele Arsenie şi nu m-am simţit nici un apologet al sfin­ţi­lor, cu toate că eu îi iubesc pe sfinţi şi tot timpul am alergat după ei. În timp, am devenit mai raţional, mi-am dat seama că sfinţii nu sunt infailibili, au căutările lor, au trăit într-un anumit context care se potriveşte sau nu cu modul nostru de exprimare sau de gândire. Cred că lumina unui sfânt este să se oglindească Dumnezeu în viaţa lui şi cred că lucrarea asta a fost ­dintotdeauna.

„Tot ce am citit împotriva lui m-a făcut să cred că e sfânt”

– Părinte, acum, după toate câte vi s-au întâmplat, credeţi că părintele Arsenie Boca e sfânt?

– După ce am avut experienţa asta legată de părintele Arsenie Boca, am fost la un frate de la Sihăstria, pe care îl preţuiesc foarte mult, un om foarte discret. Am avut o discuţie legată de împotrivirea asta față de sfințenia părintelui Arsenie Boca, pe care au avut-o şi unii duhovnici cunoscuți. El mi-a spus un cuvânt pe care îl simţeam şi eu: „Tot ce am citit împotriva lui m-a făcut să cred că e sfânt”. Astăzi înțelegem mai bine, prin cercetările legate de documentele de la Securitate, că tot ce s-a creat împotriva părintelui Arsenie a fost o diversiune a Securităţii, menită să estompeze cumva impactul duhovnicesc pe care îl avea. Așa    s-a ajuns ca el să nu fie înţeles nici măcar de oamenii care ar fi trebuit să îl înţeleagă.

– Părinte, unii oameni ai bisericii nu l-au înțeles, poate fi un lucru normal, dar de unde vine înverşunarea asta împotriva lui? Nu ştiu dacă folosesc un cuvânt bun, dar eu aşa o simt.

– În primul rând, înverşunarea vine de la oamenii care nu l-au cunoscut direct pe părintele Arsenie Boca, pentru că, dintre cei care l-au cunoscut direct, foarte puţini au vreo reţinere, în niciun caz înverşunare împotriva lui. Înverşunarea vine prin segmentul de credincioşie radicală pe care-l avem în biserică. Unii nu înţeleg lucrarea lui Dumnezeu cu anumiţi oameni și așa ajung să vrea să corecteze atitudinile unui sfânt, în anumite perioade ale vieţii. Şi vorbesc în special de credincioşii aceştia care au devenit mai rupţi de comunitatea bisericii, încercând să ducă ei o viaţă pur ortodoxă, pură prin toate lucrurile pe care nu le înţeleg, dar care cred ei că le asigură mântuirea. Am văzut că doar segmentul ăsta este militant împotriva părintelui Arsenie Boca.

Am citit un cuvânt al părintelui Antonie de Suroj, care spunea, legat de această slujire a preoţilor în biserică, că simplul fapt că eşti preot, cumva, sub „licenţa” bisericii, asta nu te face în mod automat să fii un om de cultură, un artist, un ascet, şi cu atât mai puţin, un îndrumător de suflete, cu o harismă dată de sus. Poţi greşi! Și poți să nu înțelegi harisma unui sfânt cum era părintele Arsenie Boca, un monah cu o viziune nu numai a sufletului omului, ci şi a neamului şi a ceea ce o să ajungem ca neam. El ne-a învățat că dacă familiile nu nasc copii, vom ajunge stăpâniţi, dar nu în mod globalist, cum se teme toată lumea acum, ci vom fi stăpâniţi de anumite patimi şi lucruri exterioare. Era o viziune pe care el o avea, nu ca un expert în geopolitică, ci ca pe o revelaţie de la Dumnezeu. Și le-o spunea oamenilor, le-o spunea cu har. Lucrul ăsta puţini duhovnici îl au. Fiecare preot are lucrarea lui, dar una este să ai tu o lucrare duhovnicească cu tine însuți, de curăţire de patimi, şi cu totul altceva este când Dumnezeu te pune într-o lucrare la un asemenea nivel, în care există lucruri care îţi sunt potrivnice şi totul vine împotriva ta.

– Părinte Ambrozie, o parte foarte importantă din lucrarea aceasta a părintelui Arsenie se află în cărțile pe care le-a scris, în primul rând „Cărarea Împărăției”, dar și celelalte, care au fost publicate de curând. Ce impact a avut asupra vieții dumneavoastră de monah gândirea părintelui Arsenie, care este pe cu totul alte coordonate decât cele cu care ne-au obișnuit ceilalți călugări ai secolului XX, precum părinții Cleopa sau Paisie?

– Când i-am citit cartea Cărarea Împărăţiei eram destul de tânăr. Nu am mai recitit-o, dar am rămas legat de carte. Mi-a plăcut abordarea, în special ce spunea părintele Arsenie legat de înţelegerea omului. Cartea mi-a părut atunci un fel de abordare mai ştiinţifică sau mai actualizată faţă de abordările pietiste sau strict duhovniceşti care existau în lumea noastră monahală – nu mă refer aici la cultura filocalică, ci la predicile obişnuite care circulau în acea perioadă, cum erau predicile părintelui Cleopa sau ale părintelui Ioanichie Bălan. Cumva, chipul părintelui Arsenie din Cărarea Împărăţiei şi din mărturiile celorlalţi era puţin mai diferit. Nu ştiu cât era de atractiv pentru oamenii care căutau duhovnici care să îi îndrume, să le ţină predici, pentru că părintele Arsenie Boca era deja într-o umbră a istoriei şi doar pe ici, pe colo, prin nişte „găurele” mai pătrundea în viața bisericii lumina chipului său. Mă refer doar la noi, cei din Moldova; pentru cei din Ardeal poate că era mult mai prezent și mai bine înțeles. Cred că el a adus în biserică un fel aparte de a vorbi despre om, în special, nu despre Dumnezeu. Mulţi sunt tentaţi să vorbească despre Dumnezeu, fără să înţeleagă firea omului, şi cum poate Dumnezeu să îşi facă locaş în om. Ești preocupat să Îl aduci pe Dumnezeu în viaţa ta, dar nu eşti pregătit pentru asta, tu nu te înţelegi ca un întreg sufletesc şi trupesc, nu îţi înţelegi relaţiile cu ceilalţi, cu tine însuţi, cu biologia și cu emoţiile tale. Părintele Arsenie venea cu o abordare pentru intelectuali, faţă de cultura pietistă care era la noi, în Moldova. A fost ceva nou pentru mine, eu eram obişnuit cu limbajul aghiografic, în care sfinţii sunt încadraţi într-un anumit tipar. Astăzi există alt tip de aghiografie, mult mai apropiat faţă de ceea ce observăm noi în noi, de ceea ce observăm în societate, în biserică. Noi, cei de astăzi, suntem obişnuiţi să vorbim despre un sfânt din mai multe perspective, îi percepem acum pe sfinţi mult mai actuali pentru ceea ce trăim noi astăzi. Atunci nu îmi explicam, dar acum, după oarece timp, văd altfel.

– Dacă ar veni astăzi la dumneavoastră un creştin, care să vă întrebe despre părintele Arsenie Boca, ce i-ați spune?

– I-aş spune că l-am descoperit pe părintele Arsenie dincolo de ceea ce spun oamenii, şi de bine, şi de îndoială, şi că atunci când am descoperit lucrul ăsta, nu numai că părintele Arsenie s-a aşezat în inima mea, dar m-am aşezat şi eu cu mine. M-a împăcat cu mine însumi şi nu aşa… spectaculos, ci într-o privire care mi-a rămas nu numai în minte, ci şi în inimă. Ştiu că părintele Arsenie mă priveşte; nu ştiu cât de demn sunt eu de prezenţa lui. Pentru mine a fost importantă revelaţia interioară pe care am avut-o din experienţa cu părintele Arsenie Boca. Nu m-am apucat să fac nu ştiu ce acatiste şi să pun tablourile şi icoanele lui peste tot, dar l-am păstrat în inimă. Pe oamenii dragi şi apropiaţi nu simt nevoia să îi am în fotografii, dar îi păstrez în inimă şi îi las să fie aşa cum sunt ei.