Patrocle

Un câine frumos, lățos, gri și, ca toți câinii ce au no­rocul să fie acceptați de oameni, deo­sebit de atașat de stă­pâna sa. În orașul nos­tru, doamna An­tonia este foarte ușor de găsit, oriunde s-ar afla. La coafor, la ma­gazin, în piață, sau chiar la biserică. Înainte de a o vedea, știi precis că ea este acolo. De ce?! Pentru că Pa­trocle este și el prezent. Stă cuminte afară, cu botul pe labe și-și așteaptă stăpâna. Dacă doamna își plimbă cumva nepoții, Patrocle este și el la plimbare, evident, în ariergardă. Nu are lesă și nici nu-i trebuie, căci nu se abate nicicând de la drum. Nu la­tră pe stradă, nu aleargă și nu muș­că. Dar nici nu se gudură pe lângă orice străin ce ar vrea să-i intre în „gra­ții”. Are demnitatea tipică unui mai­danez „pursânge”. Este foarte se­rios și atent la tot ce se petrece în jur și, evident, nu-și scapă din ochi stă­pâna. Doamna Antonia, duminica, este nelipsită de la biserică. Patrocle știe asta și este și el acolo prezent, la poartă. Cu ceva timp în ur­mă doam­na Antonia s-a internat în spital, la Bucu­rești. Pe câine îl în­grijea, hrănea și mai ales dezmierda zilnic o bună prietenă. Degeaba, însă! Animalul era abă­tut, cu coada lăsată, abia se mai atingea de hrană și de apă.

Și… duminică de du­minică era la poarta bisericii. Aștepta! La sfârșitul slujbei reli­gioase, când enoriașii ieșeau și se îndreptau spre casă, bietul câine alerga de la unul la altul disperat. Cu ochii lui mari și triști le punea tuturor o întrebare mută: „Unde este stă­pâna mea?”. Atitudinea lui reușea să impre­sio­neze multă lume, dar nu pe toți. Unii îi vorbeau, alții    îl alungau, după „bu­nul obicei omenesc”. După cam trei săptă­mâni, doamna An­tonia s-a întors acasă sănătoasă. Ce fericire pe bietul câi­ne! Cu capul sus, de par­că ar merge la defilare, își în­­so­țește, iar, pretutindeni stăpâna, țan­țoș și cu pas săltat. Și parcă ar vrea să ne spună: „Vedeți?!… Suntem din nou împreună”. Și la poarta bisericii vine. Acum es­te liniștit, așa cum poate el, pare să-I mulțumească Celui de Sus că a lăsat în lumea asta o legătură așa de pu­ternică și trainică, cum poate fi aceea dintre un câine și stăpânul său.

Eu cred că Dumnezeu ne-a lăsat câinele    pentru ca noi, oamenii, să în­vățăm de la el ce înseamnă devo­ta­men­tul și dragostea. Să ne ima­ginăm cum ar fi viața noas­tră aici, pe pământ, dacă i-am fi stăpânului nostru ce­resc și poruncilor Sale la fel de iubitori, credincioși și ascultă­tori cum este un câine stăpânului său pămân­tesc.

INGRID I. – Băicoi, jud. Prahova