• Chiar acum, când citiți aceste rânduri, sute de mii de oameni se roagă în fața icoanelor Maicii Domnului făcătoare de minuni. Cei mai mulți sunt la Nicula, în inima Ardealului, care de trei sute de ani este miezul celui mai mare pelerinaj închinat Sfintei Fecioare Maria. Un pelerinaj născut dintr-un miracol despre care am vorbit cu părintele Andrei Coroian, fost călugăr și stareț la Nicula, în urmă cu două decenii •

Lacrimile Maicii Domnului, cercetate la Viena

– Părinte Andrei, cred că toată lumea știe de Mânăstirea Nicula și de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a dat naștere unuia dintre cele mai mari pelerinaje din Europa. Nu știu însă dacă tot atât de multă lume știe cum s-a întâmplat, acum trei veacuri, miracolul de la Nicula.

– Icoana Maicii Domnului a început să plângă în luna Februarie a anului 1699, în biserica din satul Nicula, acolo s-a aflat inițial. A plâns, cu anumite intermitenţe, timp de douăzeci și șase de zile. Au văzut-o nu doar credincioșii, ci și soldaţii austrieci care făceau parte din comandamentul Hohenzollern, care avea un sediu pe Valea Someşului, la Câţcău. Soldaţii au raportat la comandamentul lor, iar o parte din lacrimi au fost strânse şi duse la Cluj, apoi tocmai la Viena, unde au văzut că erau lacrimi adevărate. Maica Domnului plângea cu lacrimi adevărate! Aşa s-a creat un pelerinaj la icoana ei. Apoi, contele Sigismund Kornis a dus icoana la castelul său la Benediug, un sat de lângă oraşul Dej, astăzi numit Mănăstirea – şi a așezat-o acolo, într-un paraclis. Castelul este în ruină astăzi, dar a rămas un basorelief cu icoana Maicii Domnului copiată după icoana făcătoare de minuni adusă de conte. După câteva săptămâni, s-a produs o revoltă populară, sătenii din satele dimprejur s-au răsculat și au mers la contele Sigismund să îi ceară icoana înapoi. Şi atunci împăratul de la Viena a hotărât – a fost o hotărâre înţeleaptă – să fie adusă icoana la mânăstirea Nicula, să nu rămână nici la conte, nici în sat, să fie într-un loc neutru. Există şi un document păstrat până astăzi, în care se scrie că icoana Maicii Domnului a fost adusă la Mânăstirea Nicula, ca să poată să i se închine şi să i se roage orice creştin, de orice credinţă, de orice neam. Și aşa a rămas până astăzi icoana la mânăstirea Nicula, unde eu am intrat ca monah și am fost și stareț o perioadă. Eram acolo când s-au sărbătorit 300 de ani de la această minune a lăcrimării, un eveniment pe care l-am retrăit cu mare emoție. Atunci, icoana a pornit într-un pelerinaj, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Bartolomeu, a fost adusă în Cluj vreme de trei zile, a fost primită în Piaţa Avram Iancu cu onoruri militare, ceea ce nu se mai întâmplase din perioada interbelică – o procesiune cu o icoană făcătoare de minuni la aşa o anvergură. La Cluj cred că s-au adunat aproape 100.000 de pelerini, care s-au închinat la ea, vreme de două zile şi două nopţi, la catedrala metropolitană. Apoi a fost adusă la noua catedrală din Mănăştur, unde a stat iarăși două zile. În tot acest timp, în care aniversam lăcrimarea Maicii Domnului, s-au făcut multe minuni.

Minunea de la Evanghelia a cincea

– Vi le mai amintiți?

– Da, cea mai vie dintre cele care mi-au rămas în inimă s-a petrecut chiar la Nicula, în acea dimineaţă de 25 martie 1999, la începutul comemorărilor legate de aniversare. O femeie în vârstă din Constanţa, paralizată, a venit la noi adusă cu căruciorul de fiul ei. Auziseră din presă că se împlinesc 300 de ani de când a plâns icoana Maicii Domnului şi că se organizează o mare procesiune. Și-mi amintesc că era dimineaţă, iar noi slujeam taina Sfântului Mas­lu în biserică, înaintea Sfintei Liturghii. Femeia a intrat în biserică pe la Evanghelia a cincea, a urmat apoi slujba arhierească pe altarul de vară, făcută cu alt sobor. S-a terminat Sfânta Liturghie, după aceea a fost predica rostită de ÎPS Bartolomeu şi ne pregăteam să plecăm cu Maica Domnului în procesiune la Cluj. Şi îmi amintesc că am văzut-o pe această femeie, după Sfânta Liturghie, ducându-şi căruciorul şi strigând cu voce tare că Maica Domnului a vindecat-o. Era o mulţime de presă în jurul ei şi ea mărturisea cu glas tare cum s-a vindecat de paralizie.

Nu a fost singura minune. În perioada aceea, 1997-2000, am văzut mai multe minuni făcute de Maica Domnului la Nicula. Cea care m-a impresionat cel mai mult s-a petrecut în 1997 sau 1998, vara. A venit atunci la mânăstire un bărbat din Sângeorz Băi, care era tot aşa, ca și femeia de care v-am spus, avea o hemipareză, era purtat în cărucior. Eu mă ocupam cu cazările atunci, eram arhondar, şi îmi amintesc că venea bărbatul acela întotdeauna vinerea, la Sfântul Maslu, şi stătea până duminică, după Sfânta Liturghie. Am intrat în vorbă cu el, cu soţia şi cumnaţii dânsului. Ei mi-au spus că fusese ţapinar, lucrase la pădure. Era un bărbat atât de zdravăn, atât de solid, cum rar găseşti. Uneori îl duceam eu cu căruciorul la biserică. Mi-a spus atunci, stâlcit, din cauza hemiparezei: „Părinte, eu am fost un bărbat puternic, ridicam o căruţă cu brațele şi am ajuns acum să mă care alţii?!”. Plângea, când îmi spunea toate acestea, îi curgeau lacrimile şiroaie.

Într-o sâmbătă, în timpul Sfintei Liturghii, el stătea cu căruciorul aproape de tronul arhieresc. Și-mi amintesc că, atunci când s-a rostit Tatăl nostru la Sfânta Liturghie, cineva l-a îndemnat să ridice și el mâinile, să le împreuneze şi să zică Tatăl nostru. Atunci şi-a dat seama că îşi poate ridica mâinile. Şi le-a împreunat, a zis Tatăl nostru, iar apoi şi-a dat seama că îşi poate mişca şi picioarele. S-a terminat Sfânta Liturghie, l-au scos cu căruciorul afară, el s-a ridicat de pe cărucior, și a strigat acolo, în faţa bisericii vechi – „Slavă ţie Doamne, slavă Ţie!” de-a răsunat pădurea. După aceea s-a așezat în genunchi și a început să meargă pe coate şi pe genunchi, plângând. Făcea cinci șase pași, apoi se ridica iar în picioare și striga: „Slavă ţie, Doamne, slavă Ţie!”. Tare, de răsuna pădurea! L-am urmărit vreo 20 de metri, după care am mers la masa de prânz şi nu l-am mai văzut. Când am ieşit de la trapeză, el deja înconjurase biserica mare şi acum înconjura biserica mică, mergând pe coate şi pe genunchi și udând cu lacrimi pământul. Nu o să uit toată viața cum se ridica şi striga iar și iar: „Slavă ţie, Doamne, slavă Ţie!” – şi se închina. Un om cu aşa o manifestare a credinţei, cu o aşa stare de mulţumire, nu am văzut niciodată. A fost ceva care ar fi cutremurat multă lume şi cred că mulți ar fi fost aduși la credinţă dacă l-ar fi văzut. Nu erau pe atunci aparate să poţi să îl filmezi, dar dacă s-ar fi putut, cred că ar fi fost un film ca o pagină din Evanghelie sau din vieţile sfinţilor.

– Ce simţi, părinte, când asişti la o asemenea minune?

– Simţi harul Maicii Domnului. La Nicula, simţeam tot timpul harul Maicii Domnului, într-un mod care greu se poate exprima în cuvinte. O simţeam pe Maica Domnului ca pe o persoană vie, care stătea cu noi în biserică, stătea la slujbe, la privegherile de noapte. Era o prezenţă umană, duioasă, dar şi atotputernică, care răspândea har în jurul ei.

„Lacrimile Maicii Domnului sunt roditoare”

– Astfel de manifestări ale dragostei Preacuratei se întâmplă în toată lumea şi în toată România. Icoanele Maicii Domnului plâng, însă e foarte interesant că nu am auzit niciodată de o icoană a Mântuitorului care să plângă. Și nici a altor sfinți. De ce credeţi că doar icoanele Maicii Domnului plâng?

– Pentru că Maica Domnului este Maica lacrimilor noastre. Maica Domnului este în primul rând mamă, iar manifestarea iubirii unei mame e în rugăciune şi în lacrimile rugăciunii. Ea nu s-a jertfit pe cruce pentru noi, deşi, spun Sf. Grigore Palama, Sf. Maxim Mărturisitorul, Gheorghe al Nicomidiei, că ea şi-ar fi dorit de mii de ori să se răstignească împreună cu Fiul ei, ca să participe şi ea la jertfa Lui, la mântuirea lumii. Dar nu i s-a dat acest lucru, şi atunci ea a participat la răstignire, cu durerea inimii şi cu lacrimile ei, de aceea lacrimile ei sunt roditoare. Lacrimile Maicii Domnului sunt roditoare pentru că ea a fost dintotdeauna rugătoare, este Împărăteasa rugăciunii, este rugăciunea întrupată, cum o numea Cuviosul Daniil Tudor. Spune Sf. Grigore Palama că Maica Domnului s-a rugat pentru lume încă de când era copilă, la templu, unde era hrănită şi educată de Sf. Arhanghel Gavriil. Pe atunci, era adesea răpită la cer şi vedea lumina Sfintei Treimi. Deci, ea tot timpul a avut înclinaţia de a fi mama celor care suferă, de a fi mamă oamenilor căzuţi.

Când Mântuitorul era pe cruce şi a văzut-o plângând lângă cruce şi pe Sf. Ioan Evanghelistul stând alături, atunci i-a dat cumva oficial această misiune de a fi mama tuturor oamenilor. Noi avem şi o cântare aici, în Ardeal: „Nu lăsa, Măicuţă,/ să pierim pe cale,/ căci noi suntem fiii/ lacrimilor tale”. Aceasta e priceasna copilăriei noastre, pe care am învăţat-o la Mânăstirea Rohia, până să ajung și eu la mânăstire. Prin rugăciunile Maicii Domnului sunt scoşi mulţi din iad, sunt salvaţi de la moarte, de la deznădejde, atâţia copii sunt salvaţi de la înec sau din flăcări. Avem trei-patru volume cu minunile Maicii Domnului din întreaga lume, vreo 2.000 de minuni. Maica Domnului salvează copii, bătrâni, oameni singuri, oameni părăsiţi, oameni deznădăjduiţi – de aceea e şi numită „nădejdea celor deznădăjduiţi”. La Nicula noi ştim oameni care acum sunt călugări sau preoţi şi care în lumea păcătoasă au fost interlopi sau prostituate. Au venit la Maica Domnului şi şi-au schimbat viaţa, s-au transformat. În Protoevanghelia lui Iacov – care e un text apocrif, dar pe care l-au folosit aproape toţi sfinţii părinţi care au scris despre Maica Domnului, inclusiv Sf. Maxim Mărturisitorul, ni se spune că atunci când Mântuitorul i-a luat sufletul, l-a dus la cer, unde l-a dat Arhanghelului Mihail care l-a așezat sub Pomul Vieţii. Și scrie în Protoevanghelia lui Iacov că sufletul Maicii „era de nouă ori mai strălucitor ca soarele”. La trei zile după moartea ei, trupul i-a fost ridicat la cer, acolo s-a unit sufletul cu trupul şi, de atunci, Maica Domnului vede, simte şi acţionează dumnezeieşte asupra a tot ce e pe pământ. Ea este, practic, prima fiinţă restaurată, îndumnezeită, ea vede şi simte şi intervine dumnezeieşte pentru toată lumea.

„Am crescut cu Maica Domnului”

– Vă e dor de pre­zența Măicuței de la ­Nicula?

– Formându-mă ca monah la Nicula, unde am trăit aproape zece ani, eu am crescut oarecum cu Maica Domnului, simţind-o de la început la Nicula, așa cum v-am spus. O simţeam pe Maica Domnului ca pe o persoană care era tot timpul cu mine, tot ce făceam făceam împreună cu ea, simţeam că lucrează împreună cu mine. Eu eram obişnuit ca oriunde mă duc cu treabă prin mânăstire, să mă întâlnesc cu Maica Domnului. Eu nu am trăit fără Maica Domnului nicio clipă din cei zece ani. Acum mă mai mângâie Maica Domnului sub diferite forme, dar atunci eram obişnuit ca tot la 100 de metri să mă întâlnesc cu ea. Am crescut cu ea la slujbe, am cântat la strană acolo, chiar în faţa icoanei ei. La sfârşitul slujbei, cântam Apărătoare Doamnă din toată inima, de parcă nu eram în fața unei icoane, ci în fața Maicii Domnului vie. Maica Domnului făcea parte din viaţa noastră. Veneau credincioşi de prin satele de pe lângă Nicula şi, uneori, nu aveam locuri de cazare pentru toată lumea; la Nicula erau doar 100 de locuri de cazare şi veneau sute de credincioşi. Săracii, uneori îi cazam pe sub copaci, pe sub nuci, dar stăteam cu ei şi cântam trei-patru pricesne la Maica Domnului şi eram în al nouălea cer cu toţii, şi ei, şi eu, era bucuria că ai călcat pe locul sfânt unde trăieşte Maica Domnului, şi era de ajuns. Acest sentiment nu l-am mai avut nicăieri pe pământ, cu excepția Mânăstirii Vatoped din Athos.

Venind aici, la Deva, pentru misiune, am simţit parcă dintr-o dată un gol de neimaginat, pe care nu mi-l puteam explica. Îmi lipsea Maica Domnului… Așa că m-am străduit şi am făcut zeci de copii cu icoana Măicuței de la Nicula, pe care le-am dăruit pe la diferite biserici. Am făcut asta, pentru că îmi era singura alinare… Apoi, după ce am fost pelerin în Sfântul Munte Athos, de două-trei ori pe an, mi-am propus să aduc la fiecare biserică din Deva copii ale icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Muntele Athos. Sunt cinci biserici în Deva închinate Maicii Domnului, așa că mi-am spus să aduc în fiecare din aceste biserici câte o icoană din Sfântul Munte, ca să simt, cumva, prezenţa ei și aici.

– Părinte, pentru că aţi vorbit atât de minunat de aceşti ţărani pelerini la Nicula, nu aş vrea să încheiem acest interviu fără să pomenesc începuturile vieţii dumneavoastră. Vorbiţi foarte mult despre Nicula, ca şi cum acolo s-ar fi clădit evlavia dumneavoastră către Maica Domnului, dar acasă, părinţii, ţăranii din satele copilăriei dumneavoastră, cum se raportau la Ea? Cum priveau la icoana Maicii Domnului?

– La noi în sat era o evlavie foarte mare la Maica Domnului. Se ţinea foarte strict postul Adormirii Maicii Domnului, pentru că este post de mijloc de vară, rupt din Postul Mare, ca asprime. Noi am trăit sărbătoarea Maicii Domnului mergând foarte mult la mânăstire, la Rohia. De-acolo am început cu evlavia şi dragostea faţă de Preacurata. Mergând la Rohia, acolo am învăţat priceasna: „O, Măicuţă sfântă,/ te rugăm fierbinte/ să ne-asculţi de-a pururi/ marea rugăminte:/ Nu lăsa, Măicuţă,/ să pierim pe cale,/ că noi suntem fiii lacrimilor Tale”. E o priceasnă foarte frumoasă, care era specificul Rohiei. La Nicula era specifică o altă priceasnă, cântată de sute de mii de oameni: „O, Măicuţă sfântă,/ cu drag am venit/ la tine, Măicuţă, într-un loc sfinţit. Am venit, Măicuţă, să ne mai vedem,/ Să ne spunem dorul care-l mai avem”. Era ceva cutremurător când era cântată de 300.000 de oameni… ţi se topea tot sufletul şi măduva oaselor.

– Părinte Andrei, la final aş vrea să vă întreb: cum să faci să îţi fie ascultată rugăciunea către Maica Domnului?

– Maica Domnului ajută pe oricine i se roagă, nu respinge pe nimeni, şi cred că rugăciunile nu ni se împlinesc decât dacă nu ne sunt spre folos. Că poate noi ne rugăm cu anumite rugăminţi care nu ne sunt de folos. Dar dacă ne sunt spre folos, eu cred că Maica Domnului le împlineşte grabnic – am văzut de multe ori asta. Poate trebuie să ne obişnuim să îi cântăm şi să ne rugăm Maicii Domnului fără a-i cere ceva. Rugăciunile sunt făcute ca să ne bucure sufletul, să ni-l lumineze, să ni-l curăţească, să ni-l înalţe, nu pentru a cere ceva.