Prietenii noștri locuiesc într-o casă frumoasă, de pe o străduță din dealul Copoului. E o casă înaltă, largă, cu scară mare și primitoare, păzită de dogoarea verii și de vijeliile iernii de niște brazi înalți și stufoși, sădiți cu ani în urmă de domnul L. Sunt copaci preferați, aduși din zona de munte, și care și-au găsit aici loc prielnic. De fiecare brad din fața casei s-au încolăcit, grațios, fire de iederă. Pentru că le-au priit locul și îngrijirile, brazii au crescut înalți, deși și stufoși. E o bucurie pentru păsări să facă acolo popas de suflet și de cântec: vrăbiuțe, mierle, sticleți, ciocârlani, țărci și gaițe, toate se simt minunat! Mai mult, o familie de gaițe și-a făcut cuib aproape de vârful unuia dintre brazi. Gălăgioase, dar frumoase, erau zilnic admirate, pentru că zăboveau cel mai mult printre crengi. Un vecin le-a pictat într-un tabloaș, reușind foarte bine culoarea lor cenușie-roșcată și albastrul deschis, punctat cu negru, de pe aripi. Când am văzut tabloul, mi-am amintit că, în satele de la munte, flăcăii își împodobesc pălăriile pentru zilele de sărbătoare cu pene albastre căzute din aripile gaițelor.
Păduricea de brazi din fața casei era veselă, frumoasă și umbroasă, dar oprea lumina din dreptul ferestrelor. Așa se face că la început de aprilie, domnul L. a hotărât să taie câteva din crengile pline de cetină. Urcat pe o scară a și început acțiunea, fără a observa că printre ramurile întunecate de la mijlocul unui brad era un cuib. Cum tăia crengile de mai jos, bradul s-a clătinat și unul dintre puii aflați în cuib a căzut, plutind ușurel, într-un zbor neexperimentat, chiar lângă cățelușul Tripsy. Era un pui de gaiță mic, acoperit doar cu puțin puf. Pe cât era de mic, pe atât țipa de tare. Doamna L., care ținea scara, l-a luat cu grijă și l-a așezat pe acoperișul garajului din apropiere. Țipetele continuau și li se adăugau și cele ale puilor rămași încă sus. Era o comunicare de urgență, făcută părinților.
Alarmate de „nenorocirea” puilor, gaițele-părinți au pornit la atac violent. Una s-a năpustit din zbor agitat la domnul L., care abia și-a apărat fața cu mâinile și cu toporul. Respinsă de la față, s-a repezit la ceafa „răufăcătorului” și a ciupit-o cu ciocul ei tare și puternic, că doar e rudă cu corbul, cioara, coțofana și alte corvide. Cealaltă gaiță, la fel de mânioasă, și-a izbit pliscul negru și tare ca fierul în spatele doamnei L., care era lângă scară. În larma iscată, ca printr-o minune, au apărut și alte gaițe care țipau neîntrerupt. Era o dezlănțuire de furie, de răzbunare, de țipete disperate, de violență. Era o luptă pentru salvarea familiei. Și gaițele au inimă și trăiri părintești. Știu să le ofere puilor afecțiune, dragoste, speranță și, mai ales, grijă.
Cu milă și înțelegere, domnul L., a pus puiul căzut în cuibul din care picase. Era un cuib solid, construit din crenguțe împletite cu rămurele de iederă și căptușit cu mușchi, un adăpost călduț, sub cetini. Văzându-și puii la locul lor, gaițele și-au oprit atacul, dar țipetele nicicum; țipau acum fără rost „ca niște gaițe”. Fuseseră în pericol și atenționau poate și alte animale prin strigătele lor de alarmă. Acum glasurile lor imitau și glasurile altor animale, pentru că le stă în putință. Era un vacarm general, ca într-o grădină zoologică, cu animale furioase. Și acum, când povestesc întâmplarea, port în amintire țipetele și violența gaițelor, dar le iert; le fusese familia în pericol și, mai ales, copiii. Dragostea pentru ei le scuză violența.
ELENA – Iași
