La sfârșitul verii, avem în biserică unul dintre puținele praznice însoțite de post aspru – Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. E felul creștinilor de a cinsti moartea „celui mai mare om născut din femeie”, ultimul profet al Vechiului Testament, cel care i-a deschis calea lui Hristos. Un om cu o viață învelită în tainele deșertului, pe care unii savanți l-au asociat unei grupări misterioase, esenienii, iubitori, ca și el, ai pus­tiului Țării Sfinte, unde plecau pentru a se întâlni cu Dumnezeu, la fel ca în zilele lui Moise.

În ultimele decenii s-a scris mult despre esenieni, despre apropierea dintre ei și Sfântul Ioan Botezătorul. Alexandru Mihăilă, conferențiar de limba ebraică și Vechiul Testament, la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București, ne-a fost o călăuză de nădejde în istoria Țării Sfinte.

„Mielul lui Dumnezeu”

– Domnule profesor, vă propun să începem dialogul nostru cu întâlnirea dintre Iisus și Ioan Botezătorul la apa Iordanului. Pentru marea majoritate a israeliților, Ioan era deja foarte cunoscut, îl căutau mii de oameni, pe când Mântuitorul trăise cu totul neștiut în Nazareth. Ce vrea să îi spună Sfântul Prooroc Ioan mulțimii atunci când arată spre Hristos și spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul ­lumii”?

– În primul rând, ar trebui să le spunem cititorilor noștri că mielul era în Israel animalul de jertfă al Paștelui, cea mai mare sărbătoare iudaică. În momentul în care Ioan Botezătorul Îl prezintă pe Mântuitorul ca fiind Mielul lui Dumnezeu, în mod evident, le spune celor care îl ascultau că Iisus este Cel prin a cărui jertfă,    Dumnezeu iartă păcatele. El face asta din postura unuia care predica botezul pentru iertarea păcatelor. Este ca și cum le-ar spune celor veniți la Iordan: ceea ce fac eu cu botezul meu este doar o pregătire pentru ceea ce se va face pentru întreaga lume, prin jertfa acestui Miel. Prin asta, Sfântul Ioan anunță, într-un fel, și parcursul pământesc al lui Iisus. Dacă El este Mielul lui Dumnezeu, înseamnă că, la un moment dat, trebuie să fie jerfit, ca toți mieii, de Paște. Iar Ioan Botezătorul știe acest lucru.

Mai este, însă, un plan care poate fi avut în vedere atunci când Ioan Îl prezintă pe Iisus ca Mântuitor al lumii, un plan care ține de limba în care a spus acest lucru. Noi avem Noul Testament consemnat în greacă, dar în vremea respectivă, în regiunea în care propovăduia Ioan, se vorbea aramaica. Discuțiile între Ioan și ceilalți erau în aramaică, iar în aramaică, cuvântul pentru „miel” este talia, care nu înseamnă doar „miel”, ci şi „pui” sau „copil”. Așadar, prin prezentarea lui Iisus de către Ioan ca fiind „Mielul lui Dumnezeu”, el vrea de fapt să spună că Iisus este și „Fiul” sau „Copilul lui Dumnezeu”. Deci, cu alte cuvinte, dă o mărturie foarte directă cu privire la ceea ce noi știm despre Mântuitorul, că este Fiul lui Dumnezeu.

„Partidul” esenienilor

– Ioan Botezătorul a fost, dincolo de evlavia noastră, un personaj a cărui viață a rămas învăluită în multe taine. Se naște printr-un miracol, din părinți foarte în vârstă, și trăiește, de unul singur, încă din copilărie, în deșert, ajutat de îngeri. Unii îl văd mai apropiat de esenieni decât de slujitorii templului din vremea lui Iisus, deși tatăl său a fost preot la templul din Ierusalim. Dumneavoastră ce credeți – a fost Ioan un esenian?

– Ar trebui să le spunem cititorilor noștri mai întâi cine sunt aceşti esenieni. După istoricul evreu Iosif Flavius, preot, la rândul său, ei au fost un „partid” sau o grupare religioasă, alături de farisei și saduchei. O grupare pe care el o admiră cel mai mult. Nu erau majoritari în Israel; majoritari erau fariseii. Esenienii sunt cei care, la un moment dat, se retrag din viața publică – și aici seamănă, într-un fel, cu Ioan Botezătorul –, pentru că nu mai recunosc legitimitatea cultului iudaic, consideră că un preot nedrept a uzurpat funcția sacerdotală. Acum, știm că acest preot nedrept trebuie să fie identificat cu Ionatan, unul dintre frații macabei. Ionatan și-a arogat funcția de mare preot, deși nu era, și din acest motiv, esenienii au rupt orice legătură cu jertfele din templul din Ierusalim. De aceea s-au retras în pustiu, încercând să renască adevăratul Israel, cel care L-a cunoscut cel mai bine pe Dumnezeu atunci când, ieșind din Egipt, s-a lăsat condus de El în deșert. Esenienii încearcă să facă acest lucru, plecând de bună voie în pustiu.Unii cercetători spun că, din datele pe care le cunoaștem despre Ioan, el ar fi fost un esenian. Dacă mergeți astăzi la Qumran, în recepția sitului arheologic rulează un film de introducere în care este prezentat ca un fapt sigur că Ioan a fost esenian.

– Două cuvinte să le spunem cititorilor noștri despre Qumran.

– Este un sit arheologic aflat pe malul Mării Moarte, unde au fost descoperite, în 1947, douăsprezece peșteri folosite de esenieni, din care unsprezece aveau și documente. Manuscrisele descoperite atunci nu sunt doar biblice, ci au consemnate și ideile, modul de gândire al esenienilor. De atunci, din 1947, încercarea aceasta de a-L identifica pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe Ioan Botezătorul cu esenienii a fost foarte ispititoare. Unii au zis: n-a fost oare Ioan Botezătorul dobândit de Zaharia și Elisabeta la bătrânețe? N-au murit părinții lui când el era mic? Poate că el a fost luat și crescut de esenieni, pentru că știm de la Iosif Flavius că esenienii obișnuiau să ia copiii orfani, pe care să-i crească în comunitate. Pare, la prima vedere, o idee viabilă, dar n-avem niciun indiciu mai puternic care să arate că Ioan Botezătorul a fost, de fapt, un esenian. Pentru că Ioan a fost, în esență, diferit de esenieni.    El le spunea oamenilor: puteți trăi în cetăți, trebuie doar să ascultați de anumite porunci – fiți oameni morali, mărturisiți-vă păcatele. Pentru esenieni, acest lucru era insuficient. Pentru ei modelul suprem era cel al ruperii complete de societate. La Ioan nu vedem așa ceva. Sigur că îi cunoştea, de bună seamă. Ştim, de exemplu, din Evanghelia după Ioan, că Înaintemergătorul Domnului folosea două locuri pentru botez – primul este Betania, sau Betabara, care este în partea iordaniană, iar al doilea era undeva la Enam, aproape de Salim, în Cisiordania. Betania nu a fost localizată până acum, dar e probabil să fie undeva la 15-20 km de Qumran. Așadar, Ioan îi cunoaştea cu siguranţă pe esenieni și, cu siguranţă, au existat contacte între el şi ei. Poate retragerea lui Ioan în pustie a fost, la un moment dat, asociată cu esenienii, dar în rest, nu avem niciun motiv să credem că era membru al comunităţii lor. Sunt lucruri care seamănă, dar sunt şi lucruri care sunt destul de diferite. Este important să vedem că în iudaismul din vremea respectivă existau mai multe culori, nu era unitar.

„Ioan a fost un lup singuratic”

– Mai este o asemănare a lui Ioan cu esenienii: deși a fost fiu de preot și, prin urmare, preot de drept al templului din Ierusalim, Sfântul Ioan Botezătorul nu a slujit niciodată. Oare împărtășea distanțarea esenienilor față de slujitorii templului?

– Da, el este este fiu de preot și, în același timp, avem mărturii că nu a slujit ca preot, deși avea toate prerogativele să-i urmeze tatălui său, Zaharia. Știm, de exemplu, despre tatăl său că se ducea, atunci când îi venea rândul cetei sale, să slujească la templul din Ierusalim. E foarte interesant că, după ce se naște, Ioan se retrage în pustie. Se întărește cu duhul, crește, dar apoi se retrage în pustie. Și acest lucru, deși nu este explicitat în Noul Testament, arată o rupere față de tradiția preoțească. Nu o critică deschis, dar, cel puțin faptul că nu slujește, nu îşi ia în mâini acest rol pe care îl au preoții, arată o distanțare. Și ne putem gândi de ce face acest lucru. E preot de iure, dar nu și în fapt. Și probabil că motivul este cel pe care îl întâlnim și în Noul Testament, şi anume – un soi de critică pe care creștinii, într-un fel, poate mai dur decât anumite grupări iudaice din vremea respectivă, îl aveau față de elite, de aristocrația cultică reprezentată de saduchei. Saducheii sunt, poate, cel mai prost văzut grup religios din vremea respectivă.    Deci, aş spune că, din start, a fost și o ruptură religioasă între el și preoți, în sensul că Ioan nu a urmărit slujirea la templu, cât mai degrabă schimbarea inimii, recunoașterea păcatelor. Viața lui ascetică, în mod sigur, țintea către asta. El nu a mâncat carne, or, preoții se hrăneau cu carne, pentru că aveau dreptul să consume din jerfele aduse la templu. Anumite cărnuri ale animalelor de jerfă chiar erau considerate sfințenie mare, știm asta din Scriptură. Or, Ioan Botezătorul, știm de la Iosif Flavius, nici măcar de Paşte nu gusta carne. Cu alte cuvinte, viața lui este o rupere, dacă vreți, de tradiția pe care el o moștenise. Dar ca să vă răspund în final la întrebare, deși există aceste asemănări între el și esenieni, eu nu cred că a fost un esenian. Esenienii locuiau întotdeauna împreună, într-o comunitate, pe când Ioan a fost un lup singuratic. La esenieni, era foarte important ritualul: aveau ritualuri comune de dimineaţă, cu rugăciuni. De aceea, un esenian trebuia să stea într-o zonă care să-i permită curăţirea, în situl din Qumran sunt bazine imense de curăţire. În vremea respectivă, toți evreii, nu doar esenienii, obișnuiau să se boteze, adică să se scufunde în apă, ca să dobândească curățire. De exemplu, dacă te duceai în piață și te atingeai de lucruri spurcate, ca să îți păstrezi integritatea ritualică, trebuia ca acasă să te scufunzi în bazine special amenajate, așa-numitele mikvah-uri, ca să redobândești curățirea ritualică. Te scufundai complet, erau bazine mari, aveau trepte pe care coborai și apoi te scufundai. Cei care își permiteau acest lucru aveau în case mikvah-uri, iar oamenii obișnuiți mergeau la bazine publice, în special în zona apropiată de templu. Orice necurăție trebuie să fie expiată, îndepărtată, iar asta să făcea prin acest botez. Îl numesc botez, pentru că, tehnic vorbind, botez înseamnă scufundare. La un moment dat, în Evanghelia după Marcu, se spune despre evrei că își botezau până și paturile, blidele și paharele, adică aplicau acest ritual de curăție la tot ce atingeau.

„Botezul lui Ioan propunea o perspectivă morală”

– Sfântul Ioan Botezătorul făcea la fel?

– Ioan Botezătorul schimbă această perspectivă iudaică, el se folosește de acest ritual al curățirii, practicat, într-adevăr, atât de esenieni, cât și de iudei, dar îi dă o dimensiune spirituală. Botezul cu care el boteza la Iordan e o etapă intermediară între botezul evreilor și cel cu care va boteza Hristos. Îl vedem, cu alte cuvinte, pe Ioan şi pe ucenicii lui, ca precursori şi împreună lucrători cu primii creştini. Acest botez al lui Ioan ajunge să le propună celor care-l primeau o perspectivă morală. Te botezi, așadar te cureți cu apă în exterior, dar ce faci în interior? Cureți partea exterioară, prin ritual, să zicem, dar ce faci cu sufletul tău? Avem, de exemplu, în Evanghelia după Luca un dialog cu diverse grupe de credincioși, care vin la Ioan să-l întrebe ce să facă. Îl întreabă soldații, îl întreabă și cărturarii: ce să facă pentru a fi vrednici de Împărăția pe care Ioan o anunța că vine. Și, mi se pare foarte interesant că Ioan nu le propune mijloace ascetice, care să-i semene, așa cum ar fi făcut un adevărat esenian. El este un mare ascet: se îmbracă într-o mantie din păr de cămilă, se încinge cu o cingătoare de piele, se hrănește doar cu lăcuste și cu miere sălbatică. Dar nu le spune soldaților sau celor care vin să-l cerceteze, să facă la fel. El nu le propune asceza ca mijloc de curățire, ci le spune: mergeți înapoi acasă, duceți-vă viața ca până acum, dar încercați să fiți oameni drepți. Le spune, de exemplu, soldaților: mulțumiți-vă cu solda voastră, nu asupriți pe nimeni. Ceea ce înseamnă că el nu dorește transformarea socială a adepților lui într-un grup de călugări, de eremiți, așa cum erau esenienii. Dacă doriţi, după poruncile esenienilor, el nu este un esenian ca la carte.

– Toată viața lui Ioan e o punte între Vechiul Testament și Noul Testament. Este el un Îna­intemergător al lui Hristos și prin moartea sa tragică?

– Da, Ioan Botezătorul moare ca martir, decapitat. Creștinii, și apoi, sigur, și bizantinii, au avut mare evlavie față de sfârșitul lui. Avem în calendarul ortodox până astăzi trei sărbători închinate „Aflării capului lui Ioan Botezătorul”. Capul lui decapitat este pus pe același plan cu moaștele martirilor bisericii, deși el nu a fost un creștin în adevăratul sens al cuvântului, ci a fost, ca și martirii macabei, un precursor al martirilor creștini. El a murit, în fond, pentru Dumnezeu, pentru că a murit respectând legea iudaică, a murit criticând autoritatea politică și asumând, mai degrabă, legea venită din partea lui Dumnezeu. Pe scurt, știm ce s-a întâmplat: la un moment dat, Ioan Botezătorul este întemnițat, probabil vreme de un an-doi. Iosif Flavius spune că acest lucru se întâmplă în fortăreaţa Maherus, care este pe malul celălalt al Mării Moarte, în Iordania de astăzi, acolo unde regii hașmonei își ridicaseră un palat. Deși are o simpatie pentru el, tetrarhul Irod Antipa îl întemnițează, pentru că Ioan Botezătorul îi critică mariajul cu Irodiada, soția fratelui său, fapt ce era împotriva legii. Evangheliile consemnează că, atât timp cât a fost ținut în captivitate, Irod îl asculta pe Ioan. Dar, la un moment dat, printr-o mașinațiune, este obligat să-l decapiteze. Știm foarte bine și cum s-a petrecut această intrigă – la un banchet dat în cinstea lui Irod Antipa, fata Irodiadei, Salomeea, dansează foarte frumos, iar Irod îi promite că îi va da orice îi va cere. Iar Salomea, sfătuită de Irodiada, cere să i se dea pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Și, deși tetrarhul Irod Antipa este supărat de deznodământ, totuși îi ascultă această doleanță.

„A fost un mare profet, a mișcat mii de suflete”

– La final aș vrea să vă întreb: de unde credeți că vine această mare evlavie a creştinilor pentru Sf. Ioan Botezătorul, un profet care, totuşi, a trăit numai în deşert? E un model foarte potrivit pentru un călugăr, şi totuşi, mirenii îl iubesc foarte mult. Românii nu fac excepţie, există multe biserici închinate lui, e unul dintre sfinţii care apar și în folclorul nostru.   

– Nu e doar un om care a trăit în deșert, a fost un mare profet, care a vorbit oamenilor, a mișcat mii de suflete, încă din timpul vieții, și a avut o mulțime de ucenici, încă de atunci. Să ne gândim că unul dintre apostoli, Sfântul Andrei, cel Întâi Chemat, se pare că i-a fost ucenic lui Ioan, înainte de Hristos. Din acest punct de vedere Mântuitorul nu a făcut altceva decât să continue misiunea pe care a început-o Ioan. Unii au văzut în el, şi pe bună dreptate, şi un precursor al monahismului, pentru viaţa aspră pe care a dus-o retras în pustie. El este, de asemenea, un model al mărturisitorului care, pentru iubirea lui Dumnezeu, e gata să îşi dea viaţa. Iisus însuşi spune despre el că „nimeni dintre cei născuţi din femeie nu este mai mare decât Ioan Botezătorul”, iar această evlavie, pe care primii creştini au avut-o faţă de Ioan Botezătorul s-a păstrat până astăzi. La final, m-aș opri asupra unui episod din evanghelii care ne poate spune foarte multe despre acest mare profet – întâlnirea dintre Elisabeta, mama lui Ioan, care era însărcinată cu el, de șase luni, şi Maica Domnului, care tocmai primise vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, de la Arhanghelul Gavriil. Evanghelia spune că, în momentul în care cele două se întâlnesc, pruncul saltă în pântecele Elisabetei. Elisabeta îi spune Fecioarei Maria – „Cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.” (Luca I, 44). Ce înseamnă că pruncul Ioan, nenăscut, zămislit de numai șase luni, saltă în pântecele Elisabetei? Înseamnă că, într-un fel, exista în el o conştiinţă a întâlnirii cu Iisus, pe care, mai târziu, îl va proclama în public drept „Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”. Faptul că pruncul Ioan simte bucuria aceasta duhovnicească, mie mi se pare un eveniment care spune foarte multe despre cine va fi apoi Înaintemergătorul Domnului și explică și marea noastră evlavie față de el.