
IONEL OPRIȘAN – Directorul editurii „Seaculum”
– Prezență, mai degrabă, ciudată, în spațiul culturii române, a murit la 18 ani, lăsând o operă uriașă și aproape deloc cunoscută, despre care vorbește îngrijitorul și editorul ei –
– În conștiința românilor, Iulia Hasdeu, fiica marelui scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu, e prezentă, mai ales, prin bizarul castel de la Câmpina, pe care îndureratul tată i l-a ridicat după moarte. Cine a fost ea cu adevărat?
– De 150 de ani, câţi se împlinesc acum, pe 14 noiembrie, se tot vorbeşte ca de nişte minuni despre biruinţele fiicei lui B. P. Hasdeu asupra vorbirii, a scrisului, a învăţării şi a creaţiei literare. În orice caz, la 5 ani (mărturiseşte ea însăşi), compunea drame în 10 acte pe care nu le-a terminat niciodată. La 7 ani, avea o producţie bogată – între altele, o istorie a domnitorului Mihai Vodă Viteazul şi poemele Domnia lui Ţepeş Vodă şi Oasele lui Ţepeş Vodă, la 8 ani îşi alcătuia o culegere de povestiri, parte în română, parte în franceză, în care includea şi tulburătoarea mărturisire „Ce este moartea”. La 9 ani, elabora drama istorică în trei acte, „Alexandru cel Bun”. La 10-11 ani, scria o seamă de tragedii, comedii şi povestiri, iar la 11 ani şi jumătate, îşi încheia romanul „Năzdrăvăniile Denisei” (în franceză). În orice caz, la 15 ani, ea menţiona într-un caiet de proiecte şi realizări, un total de 33 de drame, 18 comedii, 12 romane şi alte scrieri. Ceva fenomenal, pentru o asemenea vârstă! Fără să ştie că la 16 ani, Eminescu, pe care-l admira, îşi alcătuia manuscriptul primei sale culegeri de versuri, în care strângea tot ce se scrisese mai bun în secolul 19. Cât despre şcoală, la nici 8 ani, Iulia dădea examenul cumulat pentru clasele 1-4, la Şcoala primară de Băieţi nr. 2 din Culoarea de Verde (cartier al Bucureștiului) şi se înscria la Liceul Sf. Sava, tot de băieţi, având profesori particulari pentru limbile engleză şi germană, precum şi pentru pian şi canto. Clasa a IV-a o absolvea cu premiul I cu cunună. Înscriindu-se, în 1879, la Conservator, absolvea anul I tot cu premiul I cu cunună, dar în anul următor nu obţinea decât premiul al II-lea.
– În continuarea acestei biografii fabuloase, se spune că a plecat fără voia tatălui ei să studieze la Paris. Este adevărat?
– Incidentul de la Conservator (Iulia luase premiul doi, ca urmare a unui conflict între tată și profesor), precum și certurile dintre soţii Hasdeu, o determină pe mama Iuliei, aflată în vacanţă la Braşov, să părăsească ţara împreună cu fiica ei, spre a o înscrie la un colegiu renumit din Paris. Tragedie mare, căci savantul nu dispunea de banii necesari. Pe de altă parte, nici Iulia n-ar fi dorit să-şi părăsească părintele, pe care-l iubea enorm. Dar „moţoaica” – mama sa – hotărâtă, nu s-a mai întors din drum şi Hasdeu a trebuit să se încline în faţa hotărârii ei. Între timp, obţinuse de la Parlament o bursă pentru fiica sa, şi astfel a putut suporta cheltuielile extraordinare pentru sejurul şi şcolarizarea pariziană.
– I-a fost de folos Parisul, atât de maturei fiice a lui Hasdeu, care își depășise vârsta la nivelul inteligenței?

– Da. Cu o ambiţie extraordinară, Iulia a învăţat zi şi noapte, la perfecţie, limba franceză şi toate materiile, prin studii colaterale largi şi de fond, încât chiar şi-a întrecut colegele de clasă şi a fost îndrăgită de unii dintre profesori, cu excepţia directoarei Colegiului Sévigné. Nemulţumită, se pare, de unele hotărâri nedrepte ale acesteia, Iulia-mama și-a retras fiica de la Colegiu şi a înscris-o la examenul de bacalaureat în Litere, pentru care s-a pregătit cu o seamă de profesori celebri (între alţii, de greacă, latină, pian, canto, pictură, desen), examen pe care-l lua cu brio, în 1886. În bună măsură, eforturile Iuliei erau susţinute şi de îndemnurile părintelui, de a dovedi, prin rezultate strălucite, că nu a fugit de la Bucureşti la Paris, de la mai greu, la mai uşor, şi că premiile din ţară nu i se datorau lui, ci „nobleţei superioare a inteligenţei ei”. Conştiinciozitatea studentei era aşa de mare, încât, după înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona (unde mergea la cursuri împreună cu mama ei), Iulia e întrevăzută nu numai de colegi, ci şi de profesori, printre cei mai buni studenţi, şi i se încredinţează sarcina de a ţine comunicări (cum le zicem noi).
– În plină strălucire și glorie, Iulia se îmbolnăvește și moare. Nu s-a ştiut de boala ei? Nu a putut fi vindecată?
– E o poveste mai lungă, pe care o rezum. În octombrie 1881, la scurtă vreme după înscrierea la Colegiul parizian, Iulia Hasdeu s-a îmbolnăvit de rujeolă (au spus medicii francezi), iar cei români, întrebaţi de savant, l-au convins că boala nu-i periculoasă. Ea a fost ca şi uitată, de altfel, dar oboseala şi eforturile tot mai susţinute ale fetei îl pun pe gânduri pe savant şi el îi cere odihnă. Iar când începe să tuşească, o roagă să-şi întrerupă studiile şi să se trateze. Însă era prea târziu. Fata intrase în faza terminală a tuberculozei şi nu mai era nimic de făcut. Degeaba a fost dusă apoi în Elveţia, la Glion-sur-Montreaux, şi pe urmă la Agapia. Nu s-a mai putut face nimic. Pe 17/29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu şi-a sfârşit zilele, înainte de a împlini 19 ani.
– De pe urma activității frenetice a Iuliei Hasdeu a rămas ceva scris, concret?
– Da. Chiar mai mult decât se spune. Arhiva ei din depozitele Arhivelor Naţionale e imensă. Ca s-o stăpâneşti autoritar, spre a o putea publica, îţi trebuie câţiva ani buni de viaţă. Căci nu e vorba numai de manuscrisele propriu-zise, ci de toate cărţile pe care le-a avut în preajmă, care sunt pline de însemnările ei sau de proiecte de lucrări, care, dacă ar fi publicate integral, ar acoperi minimum 15-20 de volume mari de poezii, teatru, proză, cugetări, reflecţii, critică şi eseistică literară, lucrări de filosofie, plus foarte multe desene, schiţe, note muzicale etc. etc.
– Ce a lăsat mai valoros în urma ei?

– Notorie e creaţia sa poetică (pe care noi înşine am publicat-o, după originalul francez şi în traducere română, într-un volum de cca. 800 de pagini). S-a mai publicat o parte din proză, în principal „romanele” şi povestirile cu copii şi pentru copii.
– Are acces cititorul român la opera Iuliei Hasdeu?
– Nici vorbă! Aproape toată dramaturgia ei e nepublicată. B. P. Hasdeu a inclus foarte puţine texte în volumul III din „Operele postume” ale Iuliei Hasdeu. Pregătind pentru tipar „Opera dramatică”, am extras din manuscrise circa 70 de drame, comedii, scenete, în cea mai mare parte neterminate, urmând ca restul să fie reproduse la note, comentarii şi variante. Vor fi două, poate trei volume de circa 800-1000 de pagini fiecare. Proza îşi aşteaptă şi ea o editare ştiinţifică…
– Dacă spuneţi că Iulia Hasdeu și-a scris majoritatea operelor ei în franceză, cum poate fi considerată „a literaturii române”?
– E foarte bună întrebarea. Iulia a scris, într-adevăr, cea mai mare parte a operei în franceză, după cum străbunicul ei, Tadeu Hâjdeu, a scris în polonă; Alexandru, bunicul ei, în rusă, şi Bogdan, tatăl ei, în română. Dar toţi sunt consideraţi – de noi românii în primul rând – drept români. Iulia e o mare energie românească, una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-am avut. Şi, în afară de faptul că a scris separat unele opere în franceză şi altele în română, are cel puţin o operă – cea mai importantă, după mine – „Jurnalul fantezist” – scris alternativ, în română şi mai mult în franceză. Dar dincolo de mai fiecare text (am în vedere în principal poeziile) se simte suflul românesc, apartenenţa spirituală la gândirea şi percepţia românească. Dar chiar dacă n-ar fi uşor de remarcat, invocăm cazul celor trei mari scriitori români – trei dintre cei mai mari ai umanităţii – Ionescu, Cioran, Eliade. Iulia, chiar dacă nu e de valoarea lor, se circumscrie acestui grup. Şi dacă ei sunt încadrabili literaturii române, atunci trebuie încadrată şi ea. Între altele, fie şi numai pentru „Jurnalul fantezist”, în care viaţa autoarei, înfăţişată în două ipostaze: Iulia (regină şi scriitoare, care moare! în 1973) şi Camille Armand (pseudonimul Iuliei Hasdeu, scriitoare multiplă, pictoriţă, muziciană), a cărei viaţă e urmărită până în 1935, la 65 de ani, fără ca să se stingă din viaţă. De asemenea, calitatea scrisului nu-şi are egal, e unică, doar ea, și ar putea-o consacra pe sărbătorita noastră oriunde s-ar fi născut. De altfel, iubea România cu o dragoste fără egal şi l-ar fi sfâşiat pe oricine o critica.
– Întrevedeţi, cândva, o mai bună cunoaştere și apreciere a scrierilor ei?
– Da. Sunt optimist, şi Iulia Hasdeu îmi susţine afirmaţia, prin valoarea şi vastitatea operei ei.
As dori să aflu mai mult despre lucrările Iuliei Hașdeu cât și despre comunicarea cu tatăl ei după moarte (paranormal)