150 de ani de la nașterea IULIEI HASDEU – „A fost o mare energie românească. Una dintre cele mai strălucite minți pe care le-am avut”

IONEL OPRIȘAN – Directorul editurii „Seaculum”

– Prezență, mai degrabă, ciudată, în spațiul culturii române, a murit la 18 ani, lăsând o operă uriașă și aproape deloc cunoscută, despre care vorbește îngrijitorul și editorul ei –

– În conștiința românilor, Iulia Hasdeu, fiica marelui scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu, e pre­zentă, mai ales, prin bizarul castel de la Câmpina, pe care îndureratul tată i l-a ridicat după moarte. Cine a fost ea cu adevărat?

– De 150 de ani, câţi se împlinesc acum, pe 14 no­iembrie, se tot vorbeşte ca de nişte minuni despre bi­ruin­ţele fiicei lui B. P. Has­deu asu­pra vorbirii, a scri­su­lui, a în­văţării şi a creaţiei literare. În orice caz, la 5 ani (mărturi­seş­te ea însăşi), compunea drame în 10 acte pe care nu le-a ter­minat ni­ciodată. La 7 ani, avea o pro­ducţie bogată – între al­tele, o is­torie a dom­nitorului Mi­hai Vodă Viteazul şi poemele Dom­nia lui Ţepeş Vodă şi Oasele lui Ţepeş Vodă, la 8 ani îşi alcătuia o culegere de povestiri, parte în română, parte în fran­ceză, în care includea şi tulburătoarea măr­turisire „Ce este moartea”. La 9 ani, elabora drama istorică în trei acte, „Alexandru cel Bun”. La 10-11 ani, scria o seamă de tragedii, comedii şi po­vestiri, iar la 11 ani şi jumătate, îşi încheia romanul „Năzdrăvăniile Denisei” (în franceză). În orice caz, la 15 ani, ea menţiona într-un caiet de proiecte şi realizări, un total de 33 de drame, 18 comedii, 12 romane şi alte scrieri. Ceva fenomenal, pentru o asemenea vârstă! Fără să ştie că la 16 ani, Eminescu, pe care-l admira, îşi alcătuia manuscriptul primei sale culegeri de versuri, în care strângea tot ce se scrisese mai bun în secolul 19. Cât des­pre şcoală, la nici 8 ani, Iulia dădea examenul cumulat pentru clasele 1-4, la Şcoala primară de Băieţi nr. 2 din Cu­loarea de Verde (cartier al Bucureștiului) şi se înscria la Liceul Sf. Sava, tot de băieţi, având profesori par­ticulari pentru limbile engleză şi germană, precum şi pentru pian şi canto. Clasa a IV-a o absolvea cu pre­miul I cu cunună. Înscriindu-se, în 1879, la Con­servator, absolvea anul I tot cu premiul I cu cunună, dar în anul următor nu obţinea decât premiul al II-lea.

– În continuarea acestei biografii fabuloase, se spune că a plecat fără voia tatălui ei să studieze la Paris. Este adevărat?

– Incidentul de la Conservator (Iulia luase pre­miul doi, ca urmare a unui conflict între tată și pro­fesor), precum și certurile dintre soţii Hasdeu, o de­ter­mină pe mama Iuliei, aflată în vacanţă la Braşov, să părăsească ţara împreună cu fiica ei, spre a o în­scrie la un colegiu renumit din Paris. Tragedie ma­re, căci savantul nu dispunea de banii necesari. Pe de al­tă parte, nici Iulia n-ar fi dorit să-şi părăsească pă­rintele, pe care-l iubea enorm. Dar „moţoaica” – mama sa – hotărâtă, nu s-a mai întors din drum şi Has­deu a trebuit să se încline în faţa hotărârii ei. Între timp, obţinuse de la Parlament o bursă pentru fiica sa, şi astfel a putut suporta cheltuielile extraor­dinare pentru sejurul şi şcolarizarea pariziană.

– I-a fost de folos Parisul, atât de maturei fiice a lui Hasdeu, care își depășise vârsta la nivelul inteligenței?

– Da. Cu o ambiţie extraordinară, Iulia a învăţat zi şi noapte, la perfecţie, limba franceză şi toate materiile, prin studii colaterale largi şi de fond, încât chiar şi-a întrecut colegele de clasă şi a fost în­drăgită de unii dintre profesori, cu excepţia di­rectoarei Colegiului Sévigné. Nemulţumită, se pare, de unele hotărâri nedrepte ale acesteia, Iulia-mama și-a retras fiica de la Colegiu şi a înscris-o la exa­menul de baca­laureat în Litere, pentru care s-a pregătit cu o seamă de profesori celebri (între alţii, de greacă, latină, pian, canto, pictură, desen), exa­men pe care-l lua cu brio, în 1886. În bună măsură, eforturile Iuliei erau susţinute şi de îndemnurile părintelui, de a dovedi, prin rezultate strălucite, că nu a fugit de la Bucureşti la Paris, de la mai greu, la mai uşor, şi că premiile din ţară nu i se datorau lui, ci „nobleţei superioare a inteligenţei ei”. Con­ştiinciozitatea studentei era aşa de mare, încât, după înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sor­bona (unde mergea la cursuri împreună cu ma­ma ei), Iulia e întrevăzută nu numai de colegi, ci şi de profesori, printre cei mai buni studenţi, şi i se încredinţează sarcina de a ţine comunicări (cum le zicem noi).

– În plină strălucire și glorie, Iulia se îm­bol­năvește și moare. Nu s-a ştiut de boala ei? Nu a putut fi vinde­ca­tă?

– E o poveste mai lungă, pe care o rezum. În octombrie 1881, la scurtă vreme după în­scri­erea la Colegiul parizian, Iulia Hasdeu s-a îmbol­năvit de rujeolă (au spus medicii francezi), iar cei români, întrebaţi de savant, l-au convins că boala nu-i periculoasă. Ea a fost ca şi uitată, de altfel, dar oboseala şi eforturile tot mai susţinute ale fetei îl pun pe gânduri pe savant şi el îi cere odihnă. Iar când începe să tuşească, o roagă să-şi întrerupă stu­diile şi să se trateze. Însă era prea târziu. Fata in­trase în faza terminală a tuberculozei şi nu mai era nimic de făcut. Degeaba a fost dusă apoi în Elveţia, la Glion-sur-Montreaux, şi pe urmă la Aga­pia. Nu s-a mai putut face nimic. Pe 17/29 septembrie 1888, Iulia Has­deu şi-a sfârşit zilele, înainte de a împlini 19 ani.

– De pe urma activității fre­netice a Iuliei Has­deu a rămas ceva scris, concret?

– Da. Chiar mai mult decât se spune. Arhiva ei din depozitele Arhi­velor Naţionale e imensă. Ca s-o stăpâneşti autoritar, spre a o putea publica, îţi trebuie câţiva ani buni de viaţă. Căci nu e vorba nu­mai de manuscrisele propriu-zise, ci de toate cărţile pe care le-a avut în preajmă, care sunt pline de în­sem­nările ei sau de proiecte de lu­crări, care, dacă ar fi publicate integral, ar acoperi minimum 15-20 de volume mari de poezii, teatru, proză, cuge­tări, re­flecţii, critică şi eseistică literară, lucrări de filo­so­fie, plus foarte multe desene, schiţe, note muzicale etc. etc.

– Ce a lăsat mai valoros în urma ei?

– Notorie e creaţia sa poetică (pe care noi înşine am publicat-o, după originalul francez şi în tra­du­cere română, într-un volum de cca. 800 de pagini). S-a mai publicat o parte din proză, în principal „romanele” şi povestirile cu copii şi pentru copii.

– Are acces cititorul român la opera Iuliei Hasdeu?

– Nici vorbă! Aproape toată dramaturgia ei e nepublicată. B. P. Hasdeu a inclus foarte puţine texte în volumul III din „Operele postume” ale Iu­liei Hasdeu. Pregătind pentru tipar „Opera dra­ma­tică”, am extras din manuscrise circa 70 de drame, comedii, scenete, în cea mai mare parte neter­mi­nate, urmând ca restul să fie reproduse la note, co­men­tarii şi variante. Vor fi două, poate trei volume de circa 800-1000 de pagini fiecare. Proza îşi aş­teap­tă şi ea o editare ştiinţifică…

– Dacă spuneţi că Iulia Hasdeu și-a scris ma­joritatea operelor ei în franceză, cum poate fi considerată „a literaturii române”?

– E foarte bună întrebarea. Iulia a scris, într-ade­văr, cea mai mare parte a operei în franceză, după cum străbunicul ei, Tadeu Hâjdeu, a scris în polonă; Alexandru, bunicul ei, în rusă, şi Bogdan, tatăl ei, în română. Dar toţi sunt consideraţi – de noi românii în primul rând – drept români. Iulia e o mare energie românească, una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-am avut. Şi, în afară de faptul că a scris separat unele opere în fran­ceză şi altele în română, are cel puţin o operă – cea mai im­portantă, după mine – „Jurnalul fantezist” – scris alternativ, în română şi mai mult în franceză. Dar dincolo de mai fiecare text (am în vedere în principal poeziile) se simte suflul românesc, apartenenţa spiri­tuală la gândirea şi percepţia românească. Dar chiar dacă n-ar fi uşor de remarcat, in­vocăm cazul celor trei mari scriitori români – trei dintre cei mai mari ai umanităţii – Ionescu, Cioran, Eliade. Iulia, chiar dacă nu e de valoarea lor, se circumscrie acestui grup. Şi dacă ei sunt în­ca­drabili literaturii române, atunci trebuie încadrată şi ea. Între altele, fie şi numai pentru „Jurnalul fan­tezist”, în care viaţa autoarei, înfăţişată în două ipos­taze: Iulia (regină şi scriitoare, care moare! în 1973) şi Camille Armand (pseudonimul Iuliei Has­deu, scriitoare mul­tiplă, pictoriţă, mu­ziciană), a că­rei viaţă e urmărită până în 1935, la 65 de ani, fără ca să se stingă din viaţă. De ase­me­nea, calitatea scri­sului nu-şi are egal, e unică, doar ea, și ar pu­tea-o consacra pe sărbătorita noastră oriunde s-ar fi născut. De altfel, iubea România cu o dragoste fără egal şi l-ar fi sfâşiat pe oricine o critica.

– Întrevedeţi, cândva, o mai bună cu­noaştere și apreciere a scrierilor ei?

– Da. Sunt optimist, şi Iulia Hasdeu îmi susţine afirmaţia, prin valoarea şi vastitatea operei ei.