• Căutăm toți, mai mult sau mai puțin credincioși, dragostea. Vrem să fim iubiți și să iubim, fără dragoste ne simțim neîmpliniți, oricât succes am avea în viață, pe plan personal sau profesional. Iubirea se primește, dar se și construiește, cu trudă, pas cu pas, în fiecare clipă și zi. Părintele Andrei Coroian crede că e mai nimerit să spunem că iubirea se împletește ca o funie de lumină, alcătuită din douăsprezece culori •

„Vei trăi în veci, nu vei muri niciodată”

– Părinte Andrei Coroian, se vorbește în zilele noastre foarte mult despre iubire, dar prea puțin despre sorgintea ei divină, despre dragostea pe care o revarsă Dumnezeu asupra noastră și pe care ne cere să o revărsăm, la rându-ne, peste apropiații noștri.

– Cred că am simțit și știm cu toții ce e iubirea omenească. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune, în primul rând, că este un „sentiment pentru o persoană de sex opus”. Dar iubirea e ceva mult mai complex, mult mai bogat decât această simplă definiție lexicală, iar despre asta ne vorbește Sfânta Scriptură. Într-unul din acele articole celebre, scrise în perioada interbelică, Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae îl citează pe Gabriel Marcel, un filosof francez, care spune: „A-i spune unui om: Te iubesc! este totuna cu a-i spune: Tu vei trăi în veci, tu nu vei muri niciodată…”. Asta e iubirea. Adică, voi urca toate cele 12 trepte ale iubirii creștine, inclusiv jertfa, răstignirea pe cruce, și voi muri pentru tine, ca să te am alături de mine în veșnicie. Dumnezeu e o iubire nemuritoare. Asta înseamnă fericirea supremă, bucuria nemuritoare. Acolo trebuie căutată iubirea; de acolo vine și acolo trebuie căutată și acolo se împlinește, în iubirea dumnezeiască. În iubirea dumnezeiască se împlinește și iubirea noastră, umană, care e tot o sămânță a iubirii dumnezeiești, până la urmă.

– Credeți că ce simțim noi unii față de alții, femeile față de bărbați și bărbații față de femei, este, de fapt, o reflectare a iubirii dumnezeiești în inimile noastre?

– Da, sigur. E clar că iubirea, chiar și aceasta omenească, și chiar și erosul – e iubire divină, numai că e denaturată de pe linia superioară, care sfârșește cu jertfa. E denaturată, pentru că în ea intervine egoismul omenesc. Că iubirea, ca să fie iubirea adevărată, trebuie să se curețe de egoism. Iubirea adevărată se dăruiește iremediabil, fără pretenția de a primi ceva înapoi. Asta e iubirea, de fapt. Sfântul Sofronie de la Essex așa o definește. Mântuitorul a dat iubirea Sa întreagă pe cruce, pentru toți oamenii din lume, cu conștiința că poate nici unul nu răspundea iubirii Lui. Dar a dat-o! Această iubire desăvârșită, dumnezeiască, este ca un buchet. E ca lumina care e alcătuită din șapte culori, pe care nu le percepem. Le vedem doar când stropii de ploaie sunt străpunşi de o rază de soare, atunci vedem curcubeul. Ei bine, iubirea dumnezeiască are 12 culori, pe care le enumeră Sfântul Apostol Pavel în capitolul treisprezece al epistolei sale către Corinteni. Doar așa iubirea e întreagă. Ea începe prin îndelunga răbdare și sfârșește prin jertfă, a douăsprezecea culoare este jertfa.

Toți avem nevoie de răbdare

– Aceste culori sunt niște fire cu care putem împleti dragostea în viața noastră?

– Da. Nu o să putem acum să vorbim despre fiecare în parte, dar putem alege cinci dintre ele, culorile fundamentale. Prima treaptă spre dragostea dumnezeiască sau prima „culoare” a iubirii pe care trebuie să o împletim în viața noastră este îndelunga răbdare. Pentru că și Dumnezeu ne tratează pe noi cu iubire și răbdare, prima calitate a iubirii dumnezeiești este îndelunga răbdare. Noi nu suntem ceea ce ar trebui să fim, și totuși, Dumnezeu ne iubește ca și cum am fi. Zice Sfântul Apostol Pavel, că Hristos S-a răstignit pentru noi, noi răi fiind și păcătoși, duşmani ai lui Dumnezeu. Hristos ne-a iubit, a murit din dragoste pentru noi, ca și cum noi L-am fi iubit și am fi fost niște copii cuminţi, ascultători, iubitori. Așadar, El ne iubește cu această îndelungă răbdare și așteaptă, uneori zeci de ani, ca noi să ne întoarcem. De regulă, omul se duce pe o direcție greșită, 10-20 de ani, dar după aceea, se mai întâmplă ceva în viața lui și se întoarce. Cel puțin o dată-de două ori în viață, se întoarce spre Dumnezeu și spre bine. Sunt atâtea cazuri… În romanele lui Dostoievski, oamenii sunt mântuiți chiar și în ultima clipă a vieții – ca tâlharul de pe cruce. Poate Dumnezeu îi scoate chiar și din iad, că s-au dus acolo convinși că fac bine ceea ce fac, chiar dacă făceau rău.

Așadar, Domnul ne tratează cu îndelungă răbdare, ne așteaptă până când vom fi desăvârșiți, de cele mai multe ori vom fi desăvârșiți doar în cealaltă lume. Am citit într-o cărticică cu pilde că un preot a confecționat niște insigne şi le-a dat la toți enoriașii. Iar pe insignă scria: „Ai răbdare cu mine, Dumnezeu nu m-a terminat încă”.

Toți avem nevoie de răbdare. Copilul zice: „Ai răbdare, tată, că Dumnezeu încă nu m-a terminat.” Trebuie să ai răbdare cu el zeci de ani, uneori poate și până la 90 de ani, pentru că și la bătrânețe e tot copilul mamei și al tatei. Ai răbdare cu el. Soţia zice: „Iartă-mă, Dumnezeu nu m-a terminat încă… ai răbdare”. Soţul îi spune soţiei la fel. Practic, toată viața duhovnicească este temeluită pe îndelunga răbdare. Îndelunga răbdare este atât de necesară, pentru că facem lucrul potrivit doar atunci, la momentul potrivit.

– Așadar, prima lecție a iubirii dumnezeiești ar fi să răbdăm deplin.

– Da, o îndelungă răbdare, care implică o multă așteptare. Zicea părintele Nicolae Steinhardt, sfătuind pentru viaţa de mănăstire: „Cele mai grele nu sunt metaniile, slujbele şi privegherile, ci dragostea aceasta întreolaltă, dragostea frăţească – ca în orice mediu închis. Dacă nu poți să iubești, măcar comportă-te ca și cum ai iubi. Comportându-te ca și cum ai iubi, vei ajunge cu timpul să iubești”. Trebuie să ne străduim să ne comportăm ca și cum am iubi, chiar dacă uneori nu ne vine din suflet şi e doar dorința noastră bună, gândul bun, pentru că la gândul acesta bun, după aceea, Dumnezeu pune harul. Și dacă te străduieşti şi vrei să pui în practică, se întâmplă că Dumnezeu îţi dă harul iubirii desăvârșite.

– Și dacă avem răbdare și așteptăm, care este următorul pas?

– Bunătatea! Dragostea este plină de bunătate. Bunătatea este lucrarea și acțiunea iubirii de a-l face pe celălalt fericit. Faci binele dezinteresat – asta este bunătatea. Trebuie să cauți mai întâi de toate iubirea duhovnicească, dumnezeiască. Ea trebuie aplicată – să simți că o faci din dezinteres total, să simți o pace și o bucurie spirituală și doar cu asta să te mulțumeşti, să nu ai alt interes omenesc. Orice atingere a simțului de posesiune, a împlinirii egoismului, a plăcerii, alterează iubirea. Trebuie să cauți iubirea curată. Numai în felul ăsta poți afla iubirea dumnezeiască, care se manifestă prin bunătate. Binele dezinteresat, nevinovat, este o calitate a dragostei. Omul cu dragoste simte o bucurie în a face binele dezinteresat, o bucurie în a-l face pe celălalt fericit.

– Vorbiți despre stări pe care le întâlnim în evanghelii și în viețile sfinților. Dar dumneavoastră ați întâlnit în viață oameni care să iradieze o astfel de bunătate?

– Poate că așa e gândirea noastră ortodoxă, avem obiceiul de a vorbi din Scripturi, din Sfinții Părinți, din întâmplările altora şi nu din întâmplările tale. Dar dacă ar fi să vă vorbesc despre un singur om pe care l-am întâlnit, l-aș pomeni pe duhovnicul meu, Preasfinţitul Vasile Fluieraş, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Dumnezeu să îl odihnească, m-am spovedit la el douăzeci şi ceva de ani… A fost un om de o bunătate dumnezeiască, desă­vârşită, era icoana bunătăţii întrupate. Avea o bunătate desăvârşită şi o smerenie mare. Putea să se smerească în aşa fel încât, oricât te-ai fi smerit tu, nu aveai nicio şansă să te cobori mai mult decât el. Era smerit, încât îl făcea pe fiecare om să se simtă valoros. Intervenea doar când era nevoie, nu dădea sfaturi ținând discursuri; doar dacă era nevoie intervenea, dar exact când trebuie şi cât trebuie. El punea sarea. A trăit numai pentru Hristos –    se trezea întotdeauna la şase dimineața, se ruga mai întâi vreo două ore, după aceea spovedea vreo două-trei ore, că avea tot Clujul la spovedanie la el. Apoi mergea la birou, unde avea sute de audienţe, de la generali și academicieni, până la ultimii cerşetori, primea pe oricine. Mânca o singură dată pe zi, la ora trei şi jumătate. Eu veneam câteodată pe la el la birou şi mă mai spovedeam. După o zi de muncă, te primea cu acelaşi zâmbet, cu aceeași bunătate, delicatețe unică, cerească, ca și cum ai fi fost primul primit, nu al treisutelea. Apoi, de la ora patru, slujea la o vecernie, de la șase la altă vecernie. La opt era la un Sfânt Maslu, de la zece la alt Sfânt Maslu – ăsta era programul lui zilnic: numai slujbe și oameni… Iar el era cu acelaşi zâmbet, cu aceeași bunătate infinită faţă de oricine şi faţă de orice. Vorbeam odată cu Preasfinţitul Teofil de Iberia, din Spania, despre dânsul, iar Preasfinţitul Teofil mi-a zis, caracterizându-l cu un paradox maramureşean, că a fost „rău de bun”. Prea­sfinţitul Vasile Fluieraş nu a avut în ființa lui latura asta a dreptăţii, el era numai bun, infinit de bun.

– Ați pomenit că Preasfințitul Vasile era foarte smerit. De ce nu se împacă dragostea cu mândria?

– N-ai cum, pentru că prin mândrie te umpli de sine și nu mai poți să-l primești pe celălalt întru tine. Iar prin smerenie te golești de sine și îl afirmi pe celălalt, pe cel iubit. De asta și umilința este o stare de spirit care trăiește cu drag în armonia ierarhiei – adică, suportă, se simte bine ca celălalt să-i fie șef, nu tinde el să domine, să uzurpe. Prin smerenie întotdeauna poți să-l afirmi pe celălalt. Smerenia e chiar o întrecere în afirmarea celuilalt, în vreme ce mândria e o întrecere în afirmarea deasupra celorlalți.

„A te bucura de bucuria altuia e o mare virtute”

– Care e cea de a patra culoare?

– Lipsa de invidie sau bucuria de reuşitele altora. Este o virtute importantă să te bucuri de binele altora. Invidia nu suportă că și altul are calități, că are realizări, că are succes. A te bucura de bucuria altuia, de realizările lui, a te bucura să îl vezi pe celălalt mai realizat decât tine e o mare virtute. Să îi vezi pe toți ceilalți realizați și să te bucuri că eşti şi tu acolo, printre ei, și ești fericit. Povestea părintele Teofil Părăian că Sfântul Serafim Popescu, duhovnicul lui, îi spunea adesea: „Copile, copile, eu mă bucur de succesele tale ca de ale mele!”. Sfântul Serafim se bucura de realizările părintelui Teofil, care începuse atunci, după 1990, să fie un apostol național.

Așadar, ca o concluzie, aș spune că primele patru culori ale iubirii sunt cele mai importante, pentru că ele sunt, de fapt, temelia ei: îndelungă răbdare, bunătate, smerenie și bucuria de binele celuilalt. Iar ultima culoare sau treaptă este capacitatea de jertfă a dragostei – adică, după ce ai încercat toate posibilitățile ca să-l faci fericit pe celălalt, să fii gata să te și jertfești pentru el, ca să fie fericit.

– Aici Hristos ne e înaintemergător. El moare din iubire, moare pentru că ne iubeşte. E proba de foc a dragostei.

– Da, ăsta este sfârşitul dragostei. Începutul dragostei este îndelunga răbdare, sfârşitul este jertfa. Cântăm la Paşti, la slujbele Pătimirilor: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne! Toată viaţa Lui a fost o îndelungă răbdare, pentru că în smerenia asta a întrupării, care e de neimaginat, Dumnezeu Cel Necuprins din cerurile înmiresmate de miresme şi tămâie și miruri a luat trup omenesc, într-o peșteră întunecoasă, în strâmtorările vieții omenești, în foame, în sete. A fost urât, hăituit, invidiat, calomniat, după aceea trădat, bătut, schingiuit, pus pe cruce, omorât, și El pe toate le-a primit cu dragoste. Încununarea e moartea pe cruce, care aduce mântuirea lumii. „Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”. Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, să-și pună viața pe cruce pentru prietenii săi. Asta e iubirea adevărată.

De fapt, cine e gata să moară pentru Dumnezeu și aproapele e de neatins. Am auzit o întâmplare acum aproape 30 de ani, din gura părintelui Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, supranumit în temnițele comuniste „Fachirul”, pentru că a fost mult torturat, dar niciodată nu a scos nici măcar un geamăt. El avea rugăciunea inimii, avea trăirea desăvârşită. Nu a scos niciun sunet, a răbdat, aşa iubire avea. Ne-a povestit atunci părintele că în închisoare, când să-l ducă la camera de anchetă, i-au pus ochelari de tablă şi, pentru a-l intimida, l-au tot purtat o vreme – îl duceau pe un coridor, îl întorceau înapoi, îl introduceau într-o cameră, îl scoteau afară și tot așa, încât nu mai știa unde e. Făceau asta ca el să se dezorienteze. Şi ne-a spus părintele că pe tot traseul acela, el nu s-a gândit la nimic, doar a zis: Doamne, Iisuse, Doamne, Iisuse, Doamne, Iisuse…    Totul a durat vreo 5-10 minute, drumul ăsta de la celulă până la biroul comandantului, unde era anchetat. Când mai avea vreo zece metri până să ajungă acolo, a simțit că o putere dumnezeiască a coborât peste el, l-a învăluit o lumină şi a auzit în inimă cuvântul Domnului: „Pacea Mea dau vouă, pe care lumea nu o poate lua de la voi”. Atunci a simțit o siguranță atât de mare în suflet, încât nu i-a mai fost frică de nimic. „Eu nu ştiu cum arătam când am ajuns acolo”, ne-a spus părintele, „dar comandantul și ceilalți ofițeri s-au ridicat în picioare și au zis: «Uite, mă, la acesta, parcă ar fi stăpânul lumii». Şi așa am avut un har și o putere și un curaj, că eu le puneam lor întrebări și ei n-au putut să-mi pună nicio întrebare despre credință. Eu le puneam lor întrebări despre necredința lor”.

– Părinte Andrei, dincolo de toate aceste exemple, care sunt foarte înalte, noi ce putem face cu puterile noastre slabe? Nu putem răbda atât, nu ne putem jertfi atât. Și atunci, mai putem oare iubi?

– Da. Important este să ne lepădăm de noi, să ne golim de noi și să nu ne punem încrederea în noi, ci să ne punem încrederea în Dumnezeu. Nu cu puterile noastre, ci cu harul lui Dumnezeu putem iubi. Eu mă golesc de sine și îmi dau seama că Dumnezeu îmi poate da harul să iubesc pe cei care îmi fac rău, să iubesc, să mă jertfesc. Dumnezeu îmi dă harul, dar pe măsura credinței, încrederii în El și pe măsura lepădării de sine. Dacă te încrezi în tine, e greu. Noi nu putem, dar Dumnezeu poate.