Primarii noștri

• Comuna Dumbrăvița din județul Timiș are reputația uneia dintre cele mai bogate așezări rurale din România. Lipită de Timișoara, comuna încearcă să-și creioneze o identitate proprie, după ce a depășit statutul de localitate-dormitor pentru navetiștii din marele oraș de pe Bega •

Provenit din zona antreprenoriatului privat, Horia Bugarin s-a implicat în elaborarea programului electoral al primarului Timișoarei, Dominic Fritz, dar și în numeroase acțiuni civice. Asta l-a apropiat de lumea politică și, în 2020, i s-a propus să candideze la funcția de primar al comunei Dumbrăvița. „Am acceptat, considerând că administrația poate fi îmbunătățită și poate genera schimbare. Potențialul Dumbrăviței era mult mai mare, dar comuna rămăsese totuși un pic în urmă și exista un risc major, cauzat de o dezvoltare haotică, ce ar fi stricat confortul locuitorilor. A fost o conjunctură în care am considerat că pot schimba ceva, că pot face mai bine, încercând să aplic ce știam din zona privată”, spune Horia Bugarin.

„Entuziasmul mi-a fost temperat de realitatea concretă”

– Și poate fi îmbunătățită administrația românească, paralizată de birocrație?

– Se poate, dar e mai complicat decât m-am așteptat. Entuziasmul și gândirea de la început au fost temperate de realitatea concretă și un pic dură. Încă nu m-am obișnuit cu birocrația, lentoarea în decizii și inconsecvența care există în administrație, mai ales la nivel central, cu foarte multe schimbări legislative și cu o politică fiscală haotică.

– Cu peste 20 de mii de locuitori, Dum­brăvița e o comună mai mare decât multe orașe din țară. Nu ar fi o opțiune schimbarea statutului, fie în a fi declarată oraș, fie cartier al Timișoarei?

– Dacă am dori noi să devenim oraș, ar trebui organizat un referendum și cetățenii să-și exprime dorința asta. Pentru localnici, însă, e mai avantajos să rămânem comună, pentru că taxele și impozitele sunt mai mici ca la oraș.

„Încercăm să ne creăm o identitate distinctă”

– Care sunt avantajele și care sunt dezavantajele apropierii de un municipiu de talia Timi­șoarei?

– E simplu și complicat, în același timp. Din punct de vedere administrativ, suntem comună. După așteptări și nivelul de educație, sunt cetățeni care, la un moment dat, au locuit în Timișoara și au vrut să se mute la casă, să se rupă de tumultul urban și au venit aici. Este clar că acești oameni înțeleg lucrurile altfel decât cei dintr-o comună mai îndepărtată de un oraș, iar așteptările lor sunt similare cu cele ale cetățenilor unui municipiu cum e Timișoara. Ăsta e un dezavantaj. Avem străzi care, pe o partea lor, aparțin de Dumbrăvița, iar pe cealaltă, de Timișoara, nu mai e nici o diferență. Apropierea e un avantaj, pentru că permite accesul la toate facilitățile Timișoarei, dar dezavantajul e că statutul de comună ne limitează accesarea anumitor fonduri europene, care sunt doar pentru orașe sau municipii.

– E Dumbrăvița o comună-dormitor?

– Am fost, dar nu mai suntem. Încercăm să ne creăm o identitate, o comunitate distinctă, prin evenimentele pe care le-am organizat și prin facilitățile de care cetățenii comunei dispun în proximitate: să nu mai meargă la Timișoara, dacă vor să se plimbe în parc, să meargă la un restaurant, la o cafenea, la cumpărături sau să-și ducă copiii la școală aici, în comună. Încercăm să ținem pasul cu dezvoltarea urbanistică și să investim în partea de educație și infrastructură școlară, în principal. E evident, totuși, că, dintr-un anumit punct de vedere, Dumbrăvița nu-și va putea crea niciodată o identitate proprie, sută la sută.

„Am investit enorm în partea de educație”

– Cu ce investiții vă lăudați?

– La momentul actual, avem 16 proiecte mari de dezvoltare, marea majoritate pe fonduri europene. Am investit enorm în partea de educație: avem în construcție o grădiniță, începută cu bani din bugetul local, apoi trecută pe finanțare europeană, prin ADR Vest, în valoare de zece milioane de lei. Infrastructura șco­lară este o provocare: în ultimii trei ani, am avut tot câte 14 clase zero, au fost câte patru-cinci transferuri pe an, de la unități școlare din Timișoara, datorate condițiilor mai bune existente la noi.    Clase a opta au fost, în    2024 – trei, în 2025 – patru, iar în 2026 vor fi șase. În ultimii ani, am avut deficit de spații educaționale, de 14-15 clase anual. E complicat. Avem în construcție o școală verde, pe fonduri europene, în valoare de 39 milioane de lei din care doar cinci milioane de la bugetul local. O clădire, fost incubator de afaceri, o transformăm într-o școală modernă, cu 22 de clase, cu bani de la bugetul local. Construim, de asemenea, o grădiniță. Educația a fost obiectivul meu prioritar; cred că educația este singura noastră șansă și speranță de a ne educa frumos copiii și pe noi alături de ei.

– Vă dezvoltați și pe partea de cultură, sau pentru asta există Timișoara?

– Nu, avem și noi o agendă culturală, care include evenimente tradiționale, cum sunt „Zilele comunei Dumbrăvița”, pe care le-am unificat cu Ruga, ziua hramului bisericii. Avem un festival al tocăniței și evenimente ale comunității maghiare, ei fiind cei care au întemeiat localitatea.

Încercăm să creăm evenimente în comunitate, în parcuri, în cartiere, evenimente care se adresează strict localnicilor, ca să nu fim doar concetățeni, ci o familie mai mare, copiii să se joace împreună, să ne bucurăm împreună, pe cât se poate. În fiecare an am avut concurs de proiecte și fiecare asociație din comună a venit cu o propunere, iar câștigătorii au primit finanțare din partea primăriei. Un eveniment devenit deja tradiție, inițiat în urma acestui concurs, este un simpozion de sculptură sudată. Tot ceea ce creează artiștii rămâne aici, în patrimoniul localității.

„Domnul Bolojan face bine ce face!”

– Ați adunat, de când sunteți primar, mai multe bucurii sau mai multe nemulțumiri?

– Mă bucură orice proiect pe care-l duc la bun sfârșit și faptul că mă salută copiii pe stradă, ceea ce înseamnă că, probabil, fac ceva bine. Mă dezamăgește că oamenii nu au răbdare. Anumite lucruri nu se întâmplă așa repede și uneori poate nici așa bine cum ne dorim. E dezamăgitor să fii judecat, când nu meriți, și ți se lipesc niște etichete care nu-și au locul, de genul „toți fură, toți mint!”. Această generalizare e păguboasă și mă dezamăgește, în anumite momente.

– Haideți să încercăm un exercițiu de imaginație: sunteți pentru o săptămână prim-ministru. Ce anume ați face altfel decât face domnul Ilie Bolojan?

– Cred că ce face domnul Bolojan face bine. Poate că m-aș gândi mai mult la a reduce de la stat, asta e una din nemulțumirile cele mai mari ale populației. Putem accepta că au crescut taxele, putem accepta că ne-au crescut impozitele, dar hai să reducem și din partea cealaltă! Cred că reducerile au fost un pic prea mici, comparativ cu creșterile, ceea ce a tăiat statul cu ce s-a cerut de la oameni a fost disproporționat. Când ești pus acolo, într-o coaliție de patru partide, unde există interese care nu totdeauna converg, este complicat, iar lucrurile sunt mult mai complexe decât par.

– Metaforic vorbind, cât de departe e Bucureș­tiul de Dumbrăvița?

– Nu e departe și cred că de nici o altă comună din țară. Important e ca fiecare primar să înțeleagă că lucrurile se dictează și se controlează de la București, în funcție de niște interese pe care, la nivel local, nu le înțelegem în totalitate. Depărtarea ți-o creezi tu, ca persoană, ca primar. Dacă ești deschis și te duci cu o comunicare directă și cu proiecte interesante, cred că Bucureștiul se apropie ușor de Dumbrăvița și de alte localități. Cred că autosuficiența celor de la București față de provincie e un mit.