• Din multe privințe, Catedrala Națională a fost un vis. Un vis al credinței care a simțit că a ajuns, în sfârșit, stăpână la ea acasă, un vis al României, care s-a văzut la început liberă, iar mai apoi, și Mare •

Aceste două visuri, al credinței și al țării, nu au fost niciodată rupte unul de celălalt. De aceea s-au și întâlnit, s-au împletit cu timpul, au crescut și apoi s-au topit, au fost uneori aproape, cât să pară că le atingi cu mâna, ca mai apoi să se îndepărteze, mistuite de vitregiile acestei lumi. De dispărut nu au dispărut niciodată, deși credința a fost prigonită de comuniști, iar România Mare, sfârtecată în măruntaiele celui de-al doilea război mondial. Când au găsit vremuri prielnice, cele două visuri ale neamului nostru s-au înfiripat din nou, iar acum, de mai bine de un deceniu, au prins și trup – Catedrala Națională. Recent, ea a fost înfrumusețată cu un superb mozaic, la a cărui sfințire, petrecută pe 26 Octombrie, au slujit doi patriarhi – PF Daniel, întâistătătorul BOR, și PF Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol.

Dorința primului rege

La scurtă vreme după câștigarea independenței, Carol I a devenit rege al României și a dorit să își lege numele de un vis închinat celor care muriseră pentru ca noul regat să stea în rândul lumii: să ridice o catedrală care să amintească de jertfa lor și în care numele eroilor să fie pomenite mereu. Un lăcaș cât un dor. Visul regelui nu se născuse în deșert. Înainte ca independența să fie consfințită pe câmpul de luptă, doi mari scriitori, Eminescu și Slavici, se gândiseră la o catedrală care să încununeze victoria. În anul 1924, Slavici publica în revista „Arhitectura” următoarele rânduri:    „Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care să arătăm că Ștefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câștigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nicio biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini să se roage împreună pentru binele obștesc”.

Așa s-a ajuns ca visul regelui să prindă trup într-o lege, votată pe 20 Mai 1882, în Senatul României. Carol I a avut grijă ca proiectul construirii catedralei să primească și un buget de 5 milioane de lei aur. Suma reprezenta 5% din bugetul țării. Guvernul condus de I.C. Brătianu consemna, în ședința Consiliului de Miniștri, că: „Majestatea Sa a binevoit a-și exprima dorința ca, în semn de mulțumită către Dumnezeu pentru izbânda Armatelor Române, să se ridice o Catedrală a Mântuirii Neamului.” Dorința domnului României nu a ajuns niciodată la temelia noului sfânt locaș. Au curs anii, banii s-au risipit, peste țară a venit Primul Război Mondial, iar România a ajuns Mare.

„Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii Neamului în Capitala tuturor românilor”

Pe 10 Mai 1920, de ziua monarhiei române, Regele Ferdinand I trimitea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române un hrisov în care ierarhii ortodocși au putut citi, printre altele: „Prea Sfințiți Părinți! Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor românilor prin strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor şi slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-L preamărim din toată inima cu cântarea – «Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!» Această cântare, însă, trebuie să răsune în Biserica Mântuirii Nea­mului, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Prea­înalt și ca simbol al unităţii sufletești a întregului neam și spre veşnică pomenire a celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfințitului Sinod al Bisericii strămoșești Înal­ta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici. Și Domnul va răsplăti celor de iubesc buna podoabă a casei Sale”.

Așadar, suveranul României Mari voia să pună umărul la ridicarea Catedralei visate de îna­­intașul său. Patru ani mai târziu, cu o fină amărăciune, Ion Slavici scria    – „Minune prea de tot mare nu ar fi, dacă trebuie să treacă fie măcar şi numai o sută de ani, pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la Bucureşti – dacă mai e să se facă un asemenea început”. Rândurile lui aveau să se dovedească profetice – chestiunea ridicării catedralei a ajuns, de la un vis regal, la o controversă atât de caracteristică Bucureștilor. Nu mai puțin de zece locuri au fost propuse, dezbătute și contestate în presa vremii. Patriarhul Miron Cristea ar fi dorit-o în Parcul Carol, loc susținut și de unii intelectuali ai vremii, dar controversele l-au făcut să aleagă, în cele din urmă, Piața Bibescu Vodă, de la poalele Dealului Patriarhiei, acolo unde se află acum Piața Unirii. Locul a și fost sfințit, prin așezarea acolo a unei troițe, pe 11 Mai 1929. Catedrala părea că-și află locul, dar cel de-al doilea război mondial nu a mai avut răbdare. Vitregiile vremii au spulberat nu doar visul antebelic, ci și temeliile neamului românesc. Comuniștii își făceau intrarea în istorie, credința nu mai era îngăduită public, trebuia să se refugieze în biserici și de acolo, adesea, în temnițe. Catedrala Mântuirii Neamului s-a văzut alungată din centrul Capitalei în paginile arhivelor.

Credința renăscută

Când tinerii de la revoluția din Decembrie 1989 au îngenuncheat pe caldarâm și au spus „Tatăl Nostru”, visul catedralei a reînviat. Credința putea sta din nou în piețe, reîntoarcerea ei fusese plătită cu sânge. A venit rândul Patriarhului Teoctist să aducă din nou în discuție publică zidirea unei Catedrale a Mântuirii Neamului. Pe 7 Februarie 1995, la aniversarea a 70 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, Preafericitul a început intervențiile pe lângă autorități, în vederea obținerii unui teren pentru ca visul regal să se poată așeza pe pământul republicii. S-a întocmit și o comisie, alcătuită din clerici și intelectuali importanți, ceea ce a aprins din nou dezbaterea interbelică asupra locului în care urma să fie zidită catedrala. Ca și Patriarhul Miron, Patriarhul Teoctist ar fi vrut-o în Parcul Carol. Protestele au determinat abandonarea acestui loc, așa că s-a revenit la Piața Unirii, loc în care a fost așezată o troiță, la care s-a rugat și Papa Ioan Paul al II-lea, în timpul vizitei la București, în Mai 1999. În cele din urmă, și acest loc a fost abandonat, până când, pe 16 Februarie 2005, Primăria generală a Municipiului București a propus Patriarhiei Române Dealul Arsenalului, ca loc pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, motivând că este cel mai înalt punct al Bucureștilor. Amplasamentul avea și o încărcătură lăuntrică – pe Dealul Arsenalului fuseseră cinci biserici vechi. Trei dintre ele au fost demolate împreună cu cartierul Uranus de Nicolae Ceaușescu, iar două au fost salvate prin translatare. Gestul donării terenului venea și ca o reparație morală din partea unui stat fost ateu. Patriarhul Teoctist nu a mai apucat să înceapă ridicarea    catedralei. A fost sarcina Patriarhului Daniel să-i așeze temelia, în anul 2010. Opt ani mai târziu, Catedrala Mântuirii Neamului, rebotezată Catedrala Națională, din pricina controverselor, era gata, însă fără pictură. Altarul ei a fost târnosit împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, pe 25 Noiembrie 2018. Marea Unire reverbera în timp, arcul de cerc al istoriei se închidea în chip fericit, împlinind vorbele, de acum profetice, ale lui Ioan Slavici – trecuseră exact 100 de ani.

Prin inima poporului

De așteptat, nu cred că se aștepta nimeni, nici preoții, nici ierarhii, nici măcar credincioșii. Nimeni nu a prevăzut valul uriaș de oameni care s-a ridicat, încă din ziua sfințirii picturii, pe 26 Octombrie, când peste douăzeci de mii de credincioși au asistat de afară, la slujba celebrată de Patriarhul Daniel, împreună cu Patriarhul Bartolomeu I. Patriarhia a anunțat că noua catedrală va fi deschisă, atât ziua cât și noaptea, până pe 31 Octombrie. Vestea s-a răspândit repede, au venit de pretutindeni, din țară, oameni de toate vârstele, bătrâni și tineri, singuri sau cu copiii de mână. S-au așezat la rând, cuminți, și au așteptat. Când am mers să îi întâlnesc, rândul era atât de lung încât, pentru a ajunge să se închine, aveau de așteptat nouă ceasuri. Zile și nopți, pe soare sau pe ploaie, au continuat să vină și să se așeze la rând, de parcă sfințirea catedralei le împlinise un dor prezent în ei din moși strămoși, iar acum se cuvenea să îl ostoiască, astâmpărând – nu doar setea lor, ci și pe aceea a bunicilor și străbunicilor. Am simțit asta în tot răstimpul cât am stat de vorbă cu ei. Plutea între noi ceva greu de pus în cuvinte. O bucurie, da, dar și un fel de împăcare, de parcă s-ar fi răzbunat toată suferința neamului.

„Am venit din Baru, de lângă Hațeg”

Radiază o lumină care i se scurge din ochi și din zâmbet, reușind să-i dea un contur în lumina serii. Am simțit lumina aceasta la toți cei care au stat la rând, pentru a intra în catedrală. Firavă la început, dar îndeajuns de puternică, încât să-i aprindă și pe alții. Pe mine, de pildă. Doamna Narcisa Sorescu nu a vrut la început să-mi vorbească. Venită din Țara Hațegului, de la părintele Arsenie Boca, s-a luminat când i-am spus că sunt de la „Formula AS”. Inima i s-a deschis, vorbele au început să-i curgă. „Am venit din Baru, de lângă Hațeg, împreună cu alți patru apropiați, pentru că eu cred că acum e mult har aici. Poate mă înșel, dar eu așa cred, în micimea mea, că e mult har în catedrală și sunt atât de fericită că am reușit să ajung să mă închin, că nici nu vă pot descrie în cuvinte! Eu merg pe la mânăstiri, dar un mozaic atât de frumos nu am văzut niciunde. Parcă vrei să vorbești cu sfinții de pe pereți. Când l-am văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul la intrare, am simțit o energie, ceva, nu știu, cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie. Am stat vreo opt ore la rând, douăsprezece mii de oameni, oameni cuminți, unii dintre ei bătrâni și bolnavi, alții cu copiii de mână, și acum plecăm către casă, dar cele cinci ore pe care le vom mai face pe drum vor fi ca și cum nu ar exista. Când stai atâta la rând, simți cum crește în suflet ceva. M-am bucurat să văd în catedrală, dincolo de ziduri, măreția și frumusețea sufletului acestui neam. E sufletul poporului aici, iar sufletul acesta nu ni-l poate lua nimeni! Deasupra noastră e Dumnezeu care ne dă Duhul Lui!”

„Vreau doar să mulțumesc!”

Merge șovăielnic, adus puțin de umeri, căutându-și parcă locul. Îl opresc, îl rog să îmi spună câteva cuvinte, îmi răspunde că nu a ajuns încă să se închine. Zâmbește, și în zâmbetul lui e jumătate nostalgie, jumătate surâs împăcat cu viața. Paul Dumitrescu e colonel în rezervă, are cancer, nu poate să meargă mai mult de câteva sute de metri. Își duce boala în spate de opt ani de zile. La început i-au spus că nu va trăi mai mult de un an, un an și jumătate, apoi, după trei ani de chinuri, a avut binecuvântarea de a întâlni o doctoriță minunată, care l-a trimis din România în Germania. Acolo i-au explicat că în Occident, cancerul lui se tratează. Și-l tratează, cu toate durerile pe care le aduce o astfel de viață. „Mă dor articulațiile, oasele, mușchii, nu știu cât voi mai avea de trăit – o zi, o lună, un an, doi, trei, cât o vrea Dumnezeu! Eu nu am făcut niciodată paradă de credința mea, eu cred doar în sufletul meu, fără să arăt altora. Am venit să mă închin, fără să spun nimănui. Am vrut să ajung în catedrală, fără să vreau nimic în schimb, vreau doar să mulțumesc pentru că nu ajungeam aici, dacă nu-mi deschidea Dumnezeu fereastra la timp, exact când am avut nevoie!”.

„Am fost copleșit. E extraordinar de frumoasă”

Sunt fericiți, fac poze cu catedrala, mai fac câțiva pași, se întorc, parcă vor să nu o uite. Mă apropii de ei, părintele e foarte emoționat, nu știe dacă să îmi dea sau nu un interviu, preoteasa îl încurajează. Părintele Nicolae Nucă e venit cu familia tocmai de lângă Babadag, din Satul Nou. A bătut atâta cale pentru că, îmi spune: „E un moment istoric pentru români, un moment unic, pe care am vrut să-l trăiesc împreună cu familia mea. Am avut marea bucurie de a intra cu toții în Sfântul Altar, acest lucru e posibil numai după sfințirea unei biserici. Am fost copleșit, e extraordinar de frumoasă, când intri în catedrală, simți o pace, o bucurie, m-am simțit împlinit. Acest moment reprezintă credința noastră ortodoxă, unitatea națională, dar și biruința lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce a fost rău în țara asta. Nu cred că ar trebui să luăm în seamă controversele, pentru că ridicarea acestei catedrale s-a făcut pentru Dumnezeu și pentru mântuirea neamului românesc. Eu cred că, după toate tulburările iscate de construirea ei, la urmă vor rămâne numai credința, pacea și iubirea. Sunt sigur de asta!”.

„Greutățile vieții ne vor face să ne redescoperim credința”

O cheamă Marina, nu vrea să fie fotografiată, la început nu a vrut nici măcar să o înregistrez. E din București, e tânără și e teribil de emoționată. Îi tremură vocea, din când în când are ochii în lacrimi. Se tot scuză că nu-și găsește cuvintele, dar, de fapt, cuvintele se înșiruiesc foarte bine, nu atât din minte, ci direct din inimă. „E o bucurie imensă, nu o pot exprima în cuvinte. Am venit să mă închin în noua catedrală, pentru că-L iubesc pe bunul Dumnezeu și am vrut să-i aduc puțină jertfă și să-i mulțumesc pentru toate binecuvântările pe care mi le-a revărsat în viață. I-am purtat în inima mea pe toți cei pe care-i iubesc, și cu ei, și pe tot neamul nostru românesc. Am stat nouă ore la rând, dar, credeți-mă, nu simți cum trece timpul. Îți trec prin minte toți oamenii pe care-i iubești! Iar apoi, când intri să te închini e spectaculos! Mi-au venit în gând toate templele pe care vechii evrei le-au făcut pentru slava lui Dumnezeu. Toată splendoarea aceea pe care au ridicat-o numai spre slava lui Dumnezeu, fără să se gândească, așa cum facem noi astăzi, că sunt bani aruncați. Cred că am ajuns să punem prea mult preț pe lucrurile materiale și am trecut sufletul pe planul doi, ne gândim mereu ce face stânga, ce face dreapta și așa a ajuns să crească mult invidia. Și mai cred că greutățile vieții ne vor face să ne redescoperim credința, că așa e sufletul omului – în greutăți se apropie mai mult de Dumnezeu. Eu, una, mă bucur tare să văd atâția oameni că au venit să se închine la catedrală. Mai ales tinerii îmi umplu sufletul de drag. Și eu cred că la momentul potrivit, ei vor fi cei care vor lupta pentru Hristos. Ei, cei pe care acum îi vedem cu cercei în urechi și cu blugii tăiați. Gata! Nu mai pot să vă spun nimic, pentru că m-am emoționat prea tare!”