• Pe măsură ce timpul trece, amintirile vechii țări sunt tot mai frumoase și dureroase. De ce e trecutul așa de fierbinte, și prezentul așa de dur? •

Bufnița din altar

„Nană Stela, hai cu cheia! Hai să deschizi besearica!”, strigă omul peste grădini. Așteptăm un pic și vedem peste câmp, la o casă micuță, cum se deschide portița și cineva pornește spre noi…

Rătăceam de ceva vreme prin grădinile din satul Bătești, de lângă orașul Făget, încercând să găsesc biserica Sfânta Parascheva. Eram gata să renunț, când am întâlnit un om din sat, îmbrăcat în haine de lucru. Era însoțit de trei câini. I-am zis ce caut, m-a condus prin alte grădini, către biserică. Dincolo de livezi și de sălciile râului Vădana, i-am văzut, în cele din urmă, turnul îmbrăcat în șindrilă. „Hai nană, hai!”. Femeia se grăbea, mergând rău cu un picior, îmbrăcată cu un halat de gospodină și cu un snop de chei în mână. Bucuroasă că vrea cineva de la București să vadă biserica, a descuiat ușa, am intrat toți trei și… am rămas nemișcați: pe ușile altarului stătea și ne privea cu ochi mari și mirați… o bufniță.

Ca într-un vis, a zburat printre noi către lumina ușii deschise și apoi mai departe, peste grădini. Așa am descoperit prima dintre cele 16 biserici de lemn vestite ale Țării Făgetului: ascunsă în grădini, fără niciun semn care să te îndrume către ea, fără nicio plăcuță care să spună povestea ei. Nana Stela mi-a explicat: „Duminică, noi mergem la beserica ha de zid, că asta e monoment, adusă de pe Veța, vechea vatră a satului. Era o vale și acolo o fo vechea vatră. Cu multe perechi de boi or tras-o pe tăvălugi până aici, și o fo mutată întreagă, așa cum o videți. Dar acu, numa la hram se mai slujește în ea. Au fost și icoane, dar acum sunt la muzeul Banatului”. Pereții de stejar încă păstreză vechile picturi. Sfinți cu priviri blajine, îngeri ce revarsă blândețe din ochi. Trei sute de ani, atât de veche este biserica. Pe pisania de la intrare scrie: „Zugrăvitu-s-au aciastă bisărică în zilele împăratului Iosif alu doilia cu blagoslovenia preosfinții Sale Sofronie a Timișorii… 1783”. Aici și-au găsit alinare românii sub imperiul austro-ungar, aici s-au rugat de-a lungul războaielor și în timpurile grele. Acum, biserica stă însingurată în mijlocul grădinilor, printre rânduri de cucuruz și vrejuri de dovleci. Pare și ea un rod al pământului, crescut acolo, dintr-o sămânță aruncată, cândva, de Dumnezeu. Pe zidurile exterioare ale bisericii sunt bătute în cuie cruci de lemn. „Sunt cei șapte preoți care au slujit la această beserică”, îmi spune omul cu cei trei câini. Ca și cum ei nu au murit, ci doar s-au transformat în aceste cruci protectoare și veghetoare. Învăluită de cețurile toamnei, biserica pare să plutească, arătân­du-se și dispărând printre stihiile de Octombrie. Și m-am trezit iarăși singur, în locul de unde am plecat, întrebându-mă dacă omul cu câinii a fost real și dacă totul a fost aievea.

Pădurea de aur

Nu știam că există o Țară a Făgetului. Dar de când am făcut la Săvârșin stânga, către acest ținut, mi-am dat seama că e un tărâm misterios și plin de povești. De la Săvârșin, ca să ajungi în Țara Făgetului trebuie să traversezi o nesfârșită și halucinantă pădure de fag. Aprinsă de culorile toamnei, ai senzația că pădurea este de fapt o mare de ape aurii și tu, călător, trebuie să o traversezi mergând pe drumurile sale șerpuitoare. Cerul de cobalt al toamnei abia se zărește, lumina ajunge la tine doar trecută prin foițele de aur ale frunzelor. În ce tărâm voi ajunge? În ce lume miraculoasă voi ieși la capătul drumului? Și Țara Făgetului, dincolo de pădurea de aur, chiar este un tărâm de vis, ascuns la poalele Munților Poiana Ruscă. La un moment dat, tot căutând cele 16 biserici de lemn, am ajuns pe o vale liniștită, ca într-un paradis. Numai că locul se numea „Colonia fabricii”. Și undeva chiar se vedeau furnale și clădiri industriale, amestecate cu case îngrijite, înșirate de-a lungul râului sau agățate pe costișe. Nu știam dacă sunt într-o stațiune de munte sau chiar într-o colonie a unei fabrici. În cele din urmă, am ajuns la un fel de muzeu, ce avea la drum o vitrină uriașă cu zeci, sute de piese din sticlă, uimitor de frumoase!

Proprietarul acestei colecții-muzeu, domnul Ioan Davidoni, mi-a explicat unde am ajuns: „Aici a fost, într-adevăr, o colonie a unei fabrici – Fabrica de sticlă de la Tomești i se zicea, și era cea mai veche fabrică de acest fel din România, înființată încă de pe vremea Mariei Tereza, chiar de un văr al ei. Știm că la 1804, fabrica există deja, și austro-ungarii au ales acest loc pentru că aveau la îndemână tot ce le trebuia pentru o fabrică de sticlă: lemn de foc pentru cuptoare, apă din râu și cuarț din belșug, în pădurea din apropiere. Eu am fost metrologul-șef al fabricii și răspundeam de aparatură și de reglarea cuptoarelor. M-au trimis și la Tg. Jiu, la Buzău, la București… La unele fabrici am fost de când s-a început construcția, și eu am suflat primul pahar”.

În muzeul său, domnul Davidoni a păstrat multe din produsele ce se fabricau la această sticlărie. Unele sunt incredibil de frumoase și fragile, altele, foarte vechi – pahare din 1921 sau din timpul celui de-al doilea război mondial, celebrele pahare Rommel, făcute în cinstea mareșalului. Rafturi întregi cu sticlărie din România, Italia, Cehia, Boemia… Cristal cu cobalt, lămpi sau personaje sculptate în sticlă. „Ăsta e cristal făcut aici, la Tomești, vedeți, sună și el, dar nu are un sunet așa amplu și cristalin ca cel de Boemia… ei au fost specializați pe așa ceva, vă dați seama că lucrau sticlă de la 1200, deci aveau câteva sute de ani înaintea noastră, ca experiență. Dar și la noi sticla era de calitate foarte bună, noi tot de la artizanii din Boemia am învățat meșteșug.

Din 1966 am lucrat în sticlărie și știu puterea României. Noi făceam unele lucruri încă pe metode de Ev Mediu, tradițional, și erau foarte valoroase, că totul depindea de măiestria sticlarului, nu de mașini. Dar aveam și secții automatizate. Ăsta de-l vedeți aici îi zicea țaic și era folosit pentru gravat, l-am salvat de la cineva care voia să îl dea la fier vechi. Și e reparat și funcționează. Unele pahare erau gravate, altele erau pictate. Aveam 1700 de muncitori, vreo 600 erau doar sticlarii, câteodată se lucra și în trei schimburi”.

Pahare cu o cutiuță muzicală ascunsă în picior, ca să cânte atunci când îl folosești, vase din sticlă subțire ca o coajă de ou, ce sună ca un diapazon la atingere, pahare pictate, cristaluri grele și câte altele… Toată această știință s-a oprit brusc, după 1989, când fabrica a intrat în declin, apoi a fost privatizată și în cele din urmă s-a închis. Majoritatea oamenilor din zonă, unii sticlari din tată în fiu, s-au trezit peste noapte șomeri, fără posibilitatea de a mai trimite în toată lumea minunățiile din sticlă de la Tomești.

Biserica olarilor

Dănilă Vetuța stă pe o băncuță, la drum, cu ochii închiși. Se bucură de soarele blând al toamnei? Călătorește cu gândul undeva, în trecut? A ațipit după efortul de a ajunge aici, mergând sprijinită în două cârje? Îi spun „Bună ziua”, deschide ochii și mă privește pierdută. O rog să îmi spună ceva despre biserica veche de lemn din Jupânești, ce pare adormită, și ea, la fel ca bătrâna Vetuța. „Beserica îi la capătul satului, spune, trebuie să o iei pe o potecuță, așe, îngustă, printre două căși, treci prin grădini și sus, pe deal, o vezi. Aiasta-i biserica olarilor, că numa olari o fo aci, în sat. Cum or putut, cum n-or putut, or strâns bani și or făcut beserică în cheotori, cu totu din lemn, ea îi din stejar și acoperișul îi din șindrilă, da și cuiele toate îs din lemn. Or ridicat-o oamenii, că aveau nevoie de puterea și de ajutorul lui Dumnezău în tăt ce făceau. Scoteau lutul din gropi – se rugau, că mulți or murit în gropile alea. Frământau lutul și băgau oalele la cuptioare – se rugau, ca să iasă cum trebuie. Mergeau la târg cu ele – iară se rugau, să le dea, ori pe bani, ori pe bucate, după cum era primit tăt la Dumnezău. Eu vă spui din ce am văzut în viața mea. Că părinții mei din asta or trăit și cu asta or construit și casa: făceau oale și mergeau cu ele la târguri și prin țară. Câteodată, nu căpătau bani, dar erau bune și bucatele. Fășeau blide, oale mari, mici… tăte fășeau… Da ai noști nu fășeau smălțuite, ca-n alte părți, da cu pistreală. De sus de beserică era dealu besericii, și de acolo luau lut”.

Astăzi nu mai este niciun olar în Jupânești. Nu mai există nici măcar o roată care să se învârtă în tot satul. Pierderea unei tradiții și a unui meșteșug de sute de ani a fost numită „modernizare”. Oamenii și-au luat tractoare, au renunțat la vechea coasă pentru una cu motor, și-au căutat slujbe la oraș, nu mai țin vite și cumpără lapte de la magazin.

Când stă cu ochii închiși în soarele amiezii, Vetuța călătorește printr-o lumină ce o duce în vremurile de altădată. Îi vede pe părinții ei cum scoteau lutul, îl călcau în lutoanie și puneau apă curată peste el. Tăiau cu firul oala de pe roată. Puneau oalele să se usuce „într-o cameniță, sus”. Le puneau pe scânduri deasupra de „șpohern”, adică sobă. Se uscau și abia apoi le băgau la ars. Puneau spărtură pe fundul cuptorului și le aranjau roată-roată. Și le spoiau cu pământ luat din mușuroane, de la furnici, și le presărau cu pleavă de grâu. Rețetă magică! În acea lumină, în care plutește cu ochii închiși, Vetuța îi vede cum umblă prin sate cu coșiile cu cai. Și de la Balinț pornește cu ei pe toate satele, la rând. O oală de făcut sarmale, pe trei oale pline de grâu.

Zolt

Iosifoni Iozefina privește pârâul Zoldiana. M-am așezat și eu lângă ea. Are mai bine de 90 de ani. O mână de om, slăbuță, mică de înălțime și cu o privire albastră ca cerul de toamnă. Înainte de a vizita vechea biserică din satul Zolt, aflată dincolo de pârâul din fața noastră, pe deal, am vrut să aflu de la Iozefina câteva lucruri. Deși e din lemn, biserica a rezistat trei sute de ani. Care să fie secretul? Așa că am întrebat-o pe Iozefina: „Când mergeți la biserică, pentru ce vă rugați?” Și ea m-a privit, cu ochii ei limpezi, și mi-a spus: „Dragu maichii, eu nici la oameni n-am îndrăznit să cer în viața asta, d-apoi la Dumniezău! Eu la beserică merg să îi mulțămesc și atât. C-o fo greu, c-o fo ușor, El mi-a dat ce a știut că-i mai bine pentru mine. Așe că eu în tătă ziua, când merg la beserică, îi mulțămesc pentru tăte câte mi-a dat și atât. A trecut o săptămână și s-a făcut sfânta duminică, eu merg și îi mulțămesc că m-a ținut până azi întreagă. Că atâtea zile m-am putut trezi și merge, am putut lucra la grădină, că familia și animalele mi-s bine… și pentru câte nu am să îi mulțămesc! Și El tăt îi bun și ne dă, că de la noi, nimic nu e”.

Am mai întrebat-o pe Iozefina cum e viața ei. După o pauză în care și-a pus în balanță zilele și nopțile, mi-a zis: „Câteodată, mă trezesc noaptea și stau și mă gândesc, mă, da cât am muncit eu ca nebuna… că și la fân mă duceam, coseam eu cu coasa! O fo trifoi, o fo fân, eu făceam trei căni mari singură. Eu meream la piață și vindeam din ce am avut: și crumpi, răchie, ouă… da n-am avut nicio căpătare. Țineam și vite, ciurdă. Când veneau de la pășune, numa la mine erau trei vaci, două juninci, cai, patru capre, țineam și trei porci de slănină și scroafă de purcei… mult am muncit la viața mea. Acu, nu le mai pot face tăt așe, da grădinuță tot țân, cu porodăici, crumperi și ce mai trebuie. Acu nu mai ține lumea animale, că vaca îi pute lu vecinu, pișălău tre să meargă standard, da eu am ținut și le dădeam leacuri, le făceam fiertură la animale, puneam o grămadă de buruieni, și cu soc, și cu sunătoare, de Sânziene adunam plante de leac și făceam coroniță, tot să am de leac. Se făcea pe vremea aia horă, că aici a fost vestit satul pentru rugile de Sfântu Pătru, în curtea bisericii se făceau. În costum popular se îmbrăca lumea, da și acu se mai îmbracă. Jucam și hora, și ardeleana, cu lăutari care ziceau la dubă și la lăută. Or umblat ai noștri cu dubele și mai umblă și azi, că-s colinde vechi. Cam așe o fo viața me. Ziua, la câmp, și noaptea am țesut la război. Că am avut năcaz, de mi-o murit un frate, și nu aveam bani de pomeni și înmormântare. Da am fost și am vândut la piață, la Dobra, 25 de saci de povară noi, țesuți de mine! Am vândut atunci și cămeșile mele țărănești, catrinți, ce am avut țesut de mine, 22 de milioane am făcut și am avut cu ce să-mi îngrop fratele”.

Am lăsat-o pe Iozefina pe malul râului și am urcat la biserica de lemn din Zolt. Părea din depărtare o pasăre ghemuită, gata să își ia zborul. Lemnul brun, șlefuit de ploi și vânturi, cald, ca trupul unei ființe vii. Pereții exteriori erau acoperiți de cruci vechi. Am intrat. Poate că au fost poveștile bătrânei, poate că așa era biserica, dar în tăcerea din fața altarului, am simțit o liniște și o pace, ca după un somn lung și odihnitor. Aici oamenii au fost fericiți, cu bucurii simple: că au reușit să țeasă o cămașă, că a venit toamna și grădinile sunt pline, că au lemne de foc pentru iarnă sau că animalele din ogradă sunt sănătoase. Aici și-au unit viețile femei și bărbați, generații la rând, iubindu-se, și tot aici și-au adus pruncii să îi boteze, să îi dea în grija lui Dumnezeu. Biserica, în interior, e mare cât o cămăruță. Câte rugăciuni au încăput aici, între pereții de lemn, pictați cu îngeri luminoși? Este aer ceea ce respir, sau sunt doar viețile de trudă ale țăranilor, șoptite de ei înșiși icoanelor?

Țara Făgetului, țara poveștilor

La Povergina, biserica a ars. Oamenii au găsit o echipă de restauratori, au ridicat deasupra ruinelor bisericii o pălărie uriașă și s-au apucat să o refacă. Vor lăsa la vedere și bârnele arse. Poate ca să arate că, totuși, focul nu a fost mai tare decât credința lor. În peștera de la Românești se țin concerte de muzică clasică. Duc oamenii frumosul până în măruntaiele pământului. Lacul Surduc este o minunăție, o frumusețe care, în culorile toamnei, cu pădurea oglindindu-se ruginiu în ape, te hipnotizează… Țara Făgetului este cu adevărat o perlă a Banatului, ce nu poate fi povestită doar în câteva pagini. Mama lui Iancu de Hunedoara era chiar de aici, din Margina, și locurile acestea au fost iubite de marele domnitor. Și mai târziu, Matei Corvin a avut la suflet acest mic rai și a făcut tot ce a putut să îl ferească de primejdii și să îl păstreze așa cum este. Nu l-a lăsat pe Papă să aibă influență aici, a protejat cât a putut bisericuțele de lemn ortodoxe și credința oamenilor. Multe povești au aceste locuri, multe lucruri s-au pierdut din ceea ce era cândva Țara Făgetului, dar multe s-au păstrat, și îți încălzesc inima cu frumusețea lor.