E o obișnuință ca, pentru România, marile teme de politică externă să vină din exterior. Cu excepția președintelui Traian Băsescu, care putea fi mai influent dacă nu ar fi avut de dus un război intern atât de dur, România n-a fost, în ultimele decenii, decât un biet satelit al unor centre de influență. Războiul din Ucraina nu a făcut decât să expună și mai evident lipsa de personalitate a României pe scena geopolitică regională. Prezența Republicii Moldova în „bătaia” artileriei fizice și informaționale a Rusiei a fost multă vreme scuza pentru atitudinea placidă a țării noastre, care arăta mereu ca și cum nu ar vrea să dea apă la moară Moscovei. Au fost, apoi, alegeri pe ambele maluri ale Prutului și, din nou, tăcerea României a trecut drept „strategică”. Apatia seniorială a lui Klaus Iohannis a întărit senzația de sub-reprezentare externă. Ideea nu era ca țara noastră să fie un „copil-problemă”, precum Ungaria, ci să se vadă, măcar printre rânduri, o idee superioară, un proiect extern de țară. Există el? Visează clasa politică din România, care jură pe „Biblie” pentru „propășirea țării”, la altceva decât la interesul personal?
Într-o Europă în care s-au tot făcut (Germania) și desfăcut țări (Cehoslovacia, Iugoslavia), pentru România, unirea cu Republica Moldova a fost împachetată, oficial, încă din anii ’90, drept temă-tabu, fiind confiscată de agenții diferitelor sfere de influență. Cu o excepție remarcabilă: recent problema unei posibile uniri între România și Republica Moldova a fost adusă în discuție, la modul cel mai tranșant, într-un interviu pentru presa occidentală, de președinta Maia Sandu. Atacată tocmai pentru că ar evita tema unionistă, Maia Sandu punctează decisiv, într-un gest de mare curaj politic și de mare încărcătură emoțională: „La sfârșitul anilor ’80 au existat mișcări de renaștere națională și discuții despre reunirea cu România. Dacă am avea acum un referendum, aș vota pentru reunirea cu România. Pentru o țară mică, precum Republica Moldova, este greu să supraviețuiască, în special sub presiunea Rusiei, ca țară democratică și suverană”.
S-au vărsat multe cafele peste hârțogăraia funcționărimii de la București în ziua în care a fost publicat interviul britanicilor de la „The Rest is Politics”. Sigur că, așa cum explică Maia Sandu însăși, nu există în acest moment în Republica Moldova o majoritate pro-unire, motiv pentru care, cu un realism care dă și mai multă greutate afirmațiilor sale, președinta insistă pe ideea integrării rapide în UE, unde granița dintre cele două țări române s-ar rezolva de la sine. Dar faptul că un referendum pentru unire nu ar avea șanse azi nu scuză dezinteresul cras al statului nostru, nu scuză lipsa unor proiecte de anvergură pentru o sincronizare culturală și economică accelerată între cele două părți și, mai ales, nu scuză teama cronică a Bucureștiului, care n-a avut nicio reacție oficială la declarațiile Maiei Sandu în primele 24 de ore. Lidera de la Chișinău a început să fie deja atacată de opoziția basarabeană, în vreme ce la noi oficialii nu „au luat act” de afirmația Maiei Sandu! Față cu un prezent atât de mizer, măcar istoria ne consolează, că tot se apropie Ziua Unirii Principatelor: a fost nevoie de o mână de oameni curajoși, pe cele două maluri ale Milcovului, pentru ca România să se afirme în lume. Până una-alta, azi o avem pe Maia Sandu. Să vedem cine are curajul să preia, la București, provocarea lansată de la Chișinău.
