Cine ajunge la capătul curcubeului se transformă în ceea ce dorește…
Pe Pițcu mi l-a adus o colegă, într-un sfârșit de vară. Era mic, roșcat, cu mari ochi albaștri. Numele i l-a dat bunica: Pițcu, adică fărâmitură, fărâmiță, și l-a așezat pe o băncuță, la soare. Noi toți stăteam în jurul lui și îl priveam, așteptând să vedem ce va face.
Încetișor, Pițcu s-a ridicat pe piciorușele lui subțiri și a mers până la marginea băncuței. Acolo era găleata cu apă de ploaie. Pițcu s-a oglindit în ea, a văzut acolo un motănel mititel și s-a hotărât să-l întâlnească dându-și drumul direct în găleată. A fost scos imediat, șters bine cu un prosop și pus iar pe băncuță, la uscat, dar nimeni n-a luat găleata de acolo, așa că în scurt timp, Pițcu era iarăși în apă…
Așa și-a făcut intrarea în familia noastră Pițcu. Nenumărate au fost poznele lui, ar încăpea toate într-o veselă cărticică. Când i s-au întărit lăbuțele și gheruțele, s-a urcat în măr și vara, când fructele se coceau, Pițcu se încolăcea pe un măr, se dădea huța, până ateriza, cu măr cu tot, în iarba moale a grădinii.
Crescând puțin, pe unde nu s-a mai cocoțat? În cireș, în brad, pe garaj și totul a culminat cu urcușul inexplicabil pe acoperișul bisericii catolice de lângă noi, care nu e o clădire micuță. Fără frică, și-a dat drumul de acolo, de sus, pe panta acoperișului, drept în brațele bunicii, care îl văzuse prima și îl ruga să coboare.
Pițcu a plonjat și în adâncuri. Era toamnă și, la o vilă din apropiere, a fost golit iazul ornamental (despre care Pițcu încă nu aflase) și peștii au fost puși în acvarii pentru iarnă. Pe fundul iazului a rămas o mocirlă care însă mirosea ademenitor a pește și acolo a ajuns și Pițcu. Ni l-a adus un domn, într-o sacoșă, ud și groaznic de murdar. După ce mama l-a spălat cu șampon special și parfumat, a doua zi, Pițcu a fost iarăși în mocirlă, de unde, de data asta, l-a scos tata. Noroc că în noaptea următoare a dat înghețul și iazul n-a mai prezentat niciun interes pentru motan. Apoi a început perioada luptelor cu mama și cu tata, pe care căuta „să-i înfrice” zburlindu-și coama și dansând, pe piciorușe țepene, un fel de dans războinic în jurul lor, după care îi „ataca”.
Când Pițcu a mai crescut, am observat că nu-l interesau deloc pisicii din vecini, îl interesau doar oamenii. În serile de vară, se adunau domnii într-un părculeț din apropiere să discute și își dădeau mâna. Pițcu alerga repede la ei și întindea lăbuța să dea și el noroc. Urcat pe stâlpul porții, întindea lăbuța de câte ori trecea un vecin pe acolo și mulți oameni se abăteau pe la poarta noastră, numai ca să dea noroc cu el.
Pițcu avea și familii pe care le vizita, în blocurile vecine. Știa exact pe ce scară să urce și în fața cărei uși să aștepte până ce trecea un locatar, care suna, și Pițcu își începea vizita.
Apoi s-a făcut un motan mare și frumos și trecea podul peste Dorna, mergea până în parcul cel mare al orașului, se așeza pe o bancă și privea la oamenii care se plimbau și vorbeau. Era extrem de atent la cuvintele oamenilor, iar de mieunat, nu mieuna niciodată. Arăta cu laba ce dorește sau cine dorește să-l ia în brațe.
Dimineața, stătea în geam și urmărea cum merg oamenii la serviciu și copiii la școală, apoi mânca, își făcea vizitele prin vecini și mă aștepta să vin de la ore. Când îmi făceam lecțiile, stătea pe perna lui, urmărind cum scriu sau desenez, ca apoi să mă însoțească pe terenul de sport și să se întoarcă cu mine acasă. Dacă timpul era urât, Pițcu dormea încolăcit în geam, ca o uriașă floare portocalie.
Acum Pițcu nu mai este. S-a dus la capătul curcubeului. Dacă veți întâlni prin lume zburdând un băiețel roșcat, cu mari ochi albaștri, să știți că e el. A ajuns la capătul curcubeului și se întoarce.
ȘERBAN L., Vatra Dornei
