Uneori, visele sau doar dorințele nevinovate din copilărie au un mod tainic de a se împlini, atunci când le vine vremea. Apucăm pe-o cale, ne mai abatem, visele poate mor odată cu vârstele și cu cărările întortocheate pe care le avem de străbătut, până când, aproape fără să știm că ne mai dorim, ajungem în pragul visului dintâi, care pare să ne fi așteptat în gara destinului. Bucuria de a-l fi regăsit e egalată doar de aceea de a-l trăi pe de-a-ntregul, așa cum ne-a fost hărăzit.

Cam așa s-ar rezuma povestea părintelui Florin Haniș, din Parohia Ortodoxă Română „Sf. Grigorie Teologul” din Forli, Italia. O poveste în care încap laolaltă alegeri și întâmplări minunate, despre care părintele dă mărturie firesc, așa cum le-a trăit și le trăiește încă.

„Lasă, părinte, că trece și asta!”

Părintele Florin Haniș e originar din satul Lunca, din județul Bihor. „Cel mai frumos sat de pe pământ. E înconjurat de munți, amplasat pe valea Crișului Negru, unde-am avut șansa unei copilării binecuvântate, în simplitatea ei”, mărturisește părintele. Aici a început și drumul spre preoție, cu câteva cuvinte nevinovate, rostite în copilărie.

„Știți, când ești copil, toți te întreabă ce vrei să te faci când vei fi mare. O mătușă mai hâtră mă învățase să răspund, în numele meu și al fratelui mai mare: «Eu, preot, și el, polițist, nu vă spun și de ce…». Părinții, ambii învățători, ar fi vrut să le urmez exemplul, dar eu chiar mi-am dorit să devin preot. Am învățat de unul singur, avându-l drept model și mentor pe preotul din sat, părintele Gavrilă, un preot și un om deosebit, pentru care-i mulțumesc lui Dumnezeu că l-am cunoscut!”, își amintește părintele Haniș.

„Mai târziu, spre sfârșitul facultății, m-am răzgândit, nu știu dacă Dumnezeu sau eu ne-am jucat, că nu mai vroiam să fiu preot, ci doar profesor de religie. Părinții m-au convins să-mi depun, totuși, actele la episcopie, ca să primesc o parohie. Era în anul 2000 și pe-atunci se despărțeau filiile de parohia-mamă și deveneau parohii de sine stătătoare, era mare nevoie de preoți. Abia trecuseră două luni de când predam religie și, fără s-apuc să mă dezmeticesc, să mă pregătesc ceva mai concret, am fost hirotonit pe seama parohiei Gurani, din județul Bihor. Am învățat atâtea de la oamenii aceia, dar abia mai târziu am realizat asta. Eu aveam 25 de ani, cântărețul, 84, paracliserul, 85, iar baci Sandor, de la lumânări, 85. Nu mă prea luau oamenii în serios, și pentru că eram tânăr, dar și pentru că ei nu erau învățați să fie o comunitate, în adevăratul sens al cuvântului, neavând un preot permanent în mijlocul lor, care să-i ajute să fie uniți.

Doi ani n-am reușit să închei un proces-verbal cu consiliul parohial, pentru că nu ajungeam nicicum la un consens, poate pentru că eram tânăr și nu considerau că am o autoritate între ei. Nu mă contraziceau, dar nici nu mă ajutau. Sufeream, nu-nțelegeam unde greșesc și, de multe ori, intram în altar și, în fața Sfintei Mese, plângeam. Acolo n-are voie decât preotul, iar baci Ghiuță, paracliserul, doar întindea mâna pe umărul meu și plângea împreună cu mine. «Lasă, părinte, că trece și asta!», îmi spunea. Și a trecut!”.

Preotul copiilor

Părintele Haniș a adunat în jurul său copiii și i-a antrenat în activități dintre cele mai diverse. Administrativ, întâi de toate, trebuia rânduită curtea. Biserica era nouă și curtea rămăsese plină de moloz, plus ruina unui fost cămin cultural. A adus pământ și l-a împrăștiat cu copiii, au pus flori, totul prinsese viață. Mai lipsea trotuarul din fața bisericii. „Într-o primăvară, înainte să plec spre Oradea, unde soția era încă studentă, am pregătit cu copiii cofragul de lemn, pentru trotuar, așa cum m-am priceput. A rămas să găsesc săptămâna următoare pe cineva care să mă ajute să torn betonul. Când m-am întors, la sfârșitul săptămânii, pentru slujbă, trotuarul era deja turnat. Am crezut că nu văd bine. Ce se întâmplase? Peste drum de biserică e birtul satului, iar birtașul a văzut tot ce-am făcut. Le-a promis câte o bere tuturor celor care-l vor ajuta să toarne betonul pentru trotuar și așa, cu clacă, s-a rezolvat. Se pare că Dumnezeu a reușit să-i coaguleze, în cele din urmă. Cu toate greutățile, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața noastră!”, afirmă părintele Haniș.

„Sărutmâna, Doamne!”

– Și de ce ați plecat tocmai în Italia?

– La începutul anilor 2000, toată lumea vroia să plece, vedeau realizare doar în străinătate. Cumnata mea ne tot chema în SUA, dar nu știu de ce eram reticent. Apoi, în 2005, am fost la o înmormântare într-un sat vecin. Slujea un episcop tânăr, nu-l cunoșteam, dar mi-a plăcut că făcuse Sfânta Liturghie ca în vechime, pentru adormiți. Era PS Siluan Șpan, episcopul Italiei, și văzusem la el ceva special, când se ruga, când slujea. Am intrat în vorbă, dar am fost tare nedumerit, părea să răspundă la alte întrebări decât cele pe care i le adresam. Îl întrebam de cineva anume, dânsul îmi spunea că preoții care vor vrea să plece să slujească în străinătate nu o vor mai putea face fără niște examene serioase, că trebuie să fie niște oameni foarte bine pregătiți. M-am retras, dar fiica decedatei mi-a spus că e un semnal pe care am să-l înțeleg când va veni vremea. Anul viitor s-a stins și tatăl doamnei și l-am reîntâlnit pe părintele episcop. Abia atunci s-a înfiripat o relație între noi, am devenit ucenicul dânsului și ne bucurăm foarte mult, e principalul motiv pentru care am venit în Italia.

Și cu plecarea e o poveste. Trebuia să mergem în Val D’Aosta, primii noștri fini erau acolo, urma să stăm la ei. Făcusem deja toate demersurile pentru plecare, am predat parohia, dar, cu doar trei săptămâni înainte de plecare, PS Siluan ne-a anunțat că vom merge la Forli, că e mare nevoie de preot acolo. Nu știam nimic, unde este, unde vom locui, ce vom face. Am fost invitat la un ultim Maslu, într-un sat vecin și, la final, stăteam la intrare, ca să-i mirui pe credincioși. Unul din preoții împreună-slujitori s-a oprit să mă salute și să mă întrebe unde merg. I-am spus că nu știu decât că se cheamă Forli. Femeia pe care tocmai o miruiam mi-a zis: „Fiica mea locuiește la Forli”. Cum să nu cred că e minune dumnezeiască? Ea ne-a găsit unde să stăm, ne-a ajutat cât a putut.

Minuni adevărate

– Exista o biserică în care să slujiți? Aveți mulți enoriași?

– Parohia Ortodoxă Română „Sf. Grigorie Teologul” din Forli, regiunea Emilia-Romagna, s-a născut abia prin 2006, după ce noi am ajuns acolo. Credincioșii din Forli mergeau la slujbă la Ravenna, acolo i-am și cunoscut pe primii mei enoriași. După câteva luni, chiar de Crăciunul din 2006, prima Liturghie am slujit-o în clădirea primăriei din Forli, într-un birou. Erau doar vreo 20 de creștini, iar eu eram foarte trist, mă gândeam la Crăciunul de acasă și mă întrebam: „Ce caut eu aici? Cine m-a pus să vin aici?”. Câteva minute mai târziu, când m-am întors spre ei prima oară, erau deja vreo 200. „Sărutmâna, Doamne, că mi-ai spus ce caut aici!”, mi-am zis.

Am tot făcut demersuri, la primărie și la biserica catolică, să obținem o biserică, dar toți erau rezervați, era înainte ca România să fie membru al Uniunii Europene. Umblam prin oraș, vedeam clădiri și le prezentam fiecare variantă posibilă. Mă trimiteau de la unul la altul, mereu găseau alte motive ca să spună nu. Ultima șansă a fost o biserică a unui ordin carmelitan, închisă de o vreme, dar ni s-a spus că nu ne-o pot da spre folosință. Doamna Carmen, cea care-mi traducea, că încă nu știam italiană, a început să plângă și m-a somat aproape să fac ceva. Ce să fi făcut? „Hai să facem Liturghie la tine în sufragerie!”, i-am spus. Am fost 13 oameni, ne-am rugat, ne-am împărtășit, era tot ce omenește puteam face, de-acum doar Dumnezeu mai putea să ne ajute. Asta era duminica. Marți, m-au chemat la primăria din Forli și mi-au dat cheia de la biserica în care slujim și azi. În timp, am devenit apropiați, am tot întrebat ce se întâmplase, cum de se răzgândiseră, dar nimeni nu știa nimic. Timp de zece ani, am tot cerut factură, să plătim o chirie, ceva, dar de primit, n-am primit niciodată nimic. N-am cum să înțeleg altfel toate astea decât ca pe lucrarea lui Dumnezeu. Minuni adevărate! Mă cutremur și tot zic că nu suntem vrednici, dar știu că Dumnezeu ne dă tot ce avem nevoie, ba și mai mult, doar ca sufletul nostru să nu se rătăcească. E „mare boier Dumnezeu”, cum zicea Nicolae Steinhardt.

În Forli sunt cam 2700 de români. În biserica noastră sunt însă mult mai puțini, doar vreo cinci-șase sute. Activi și prezenți la slujbe sunt maxim 300 de persoane.

– Și ceilalți?

– Ceilalți sunt oile pierdute. În oraș este și o biserică greco-catolică și sunt mulți ortodocși care au rămas acolo. I-am atenționat că riscă să devină greco-catolici, dar e alegerea lor.

„În familie, nu se mai vorbește românește”

– Dar dumneavoastră cum vă descurcați? Aveți și un alt loc de muncă?

– Am lucrat vreo trei ani, am făcut de toate, am fost la cules de fructe, am fost curier, am lucrat la un magazin de birotică, dar se aglomeraseră lucrurile, de ajunsesem să oficiez botezuri în pauza de prânz. Am renunțat, pentru că voiam să fac preoția fără să fiu nevoit să trăiesc din parohie. N-am dus niciodată lipsă de nimic, ne-a dat Dumnezeu de toate, sunt exemplul viu și dau mărturie oricând, oricui, despre adevărul cuvântului evanghelic.

Am botezat peste o mie de copii de când sunt aici. Sunt binecuvântat, pentru că Dumnezeu zice că unul seamănă și altul seceră. Sunt 20 de ani de când sunt aici, am văzut crescând prima generație cu care am făcut catehism. Acum, ei fac catehism cu cei mai mici, eu doar asist și-mi crește inima când îi văd.

– Înseamnă că a rodit frumos să­mânța!

– M-am gândit și la asta, deși au fost mulți și au mai rămas doar patru-cinci. Nu e suficient să fie sămânța bună, trebuie să găsească și terenul potrivit ca să rodească, iar asta vine din familie. De venit la biserică, vin mai mulți, doar că nu se implică în activități cu copiii.

– Copiii românilor mai vorbesc limba română?

– Vorbesc „ro-taliana”. Eu am 50 de ani și, cât timp generația noastră s-a ocupat de școala parohială, s-a vorbit doar românește, în cazuri excepționale am tradus în italiană. Sunt copii care au învățat limba română la școala parohială. E trist că nu se vorbește în familie, asta e una din dureri. Copiii din generația actuală vorbesc foarte puțin românește, iar tinerii de la școala parohială fac eforturi, pentru că lupta e ca să ne salvăm identitatea. Acesta e dezideratul cultural, cel duhovnicesc e mântuirea. Copilul trebuie să știe de unde vine, deși e greu, sunt mulți italieni rasiști, șovini, care nu suportă să vadă străini, sunt sătui. Copiii sunt foarte răutăcioși și le produc răni colegilor lor români, de aceea, mulți refuză să-și mai declare identitatea lor românească, să meargă la biserică, să vorbească românește. Sunt chiar și părinți care consideră că, trăind în Italia, copilul trebuie să fie catolic. Îi atenționez mereu de traumele pe care aceste refuzuri le produc în sufletul copiilor, pentru că, în loc să le dea niște repere identitare mai puternice decât ar fi nevoie să le dea în România, își distrug copiii. Iar la vremea adolescenței, când au nevoie de aceste repere mai mult decât oricând, copiii o vor lua razna și părinții nu vor ști de ce. De-aia, pentru că, în loc să-i pregătiți pentru viață, le-ați distrus ­calea.

– Ce mai înseamnă credința, azi, pentru românii ortodocși pe care-i păstoriți?

– Grea întrebare! Credința e ceva personal, extrem de intim, deci, e greu sau chiar imposibil să-l evaluezi pe celălalt, din această perspectivă. Totuși, am observat că, indiferent dacă vorbim despre creștinul care a primit credința de mic, din familie, sau despre cel convertit la maturitate, credința este, pentru oricare dintre ei, un reper solid în lume, în familie sau la muncă. Omul care crede se raportează în viața lui la Domnul, la ceea ce El ne-a descoperit și, astfel, credința are un rol esențial în formularea principiilor sale. Bineînțeles, există diferențe între cele două tipuri: cel căruia credința îi este familiară din copilărie, a luat „startul” mai repede, e mai așezat, dar îi lipsește, parcă, din entuziasmul celui convertit. Oricum, e interesant să vezi ambele categorii în aceeași comunitate, mergând pe același drum.

„Fiecare dintre noi simțim o vinovăție că am plecat”

– Cum arată sărbătorile din Forli, comparativ cu cele din Gurani, prima dumneavoastră pa­rohie?

– La Gurani totul era așezat, liniștit. Toată lumea știa ce are de făcut și toate erau rânduite în cursul lor, cu multe generații în urmă. Așa erau și sărbătorile. Cred că am gustat acolo din lumea satului, aceea unde s-a născut veșnicia, ca să-l parafrazez pe Blaga.

La Forli e un pic altfel. În primul rând, suntem minoritari aici, și asta face ca totul să fie mai interiorizat, mai „ascuns” și mai intim. Apoi, creștinii care formează comunitatea de aici vin din zone diferite ale țării, unii nici nu sunt români. Asta înseamnă obiceiuri diferite și chiar mentalități diferite. Ardelenii mă întreabă dacă ocolim biserica în noaptea de Înviere, regățenii nu înțeleg despre ce vorbim. Dar mărturisesc că trăiesc un sentiment deosebit la sărbători, când mulți vin îmbrăcați cu portul tradițional al locurilor de origine. E impresionant să văd această „Românie dodoloață” în biserica plină de culoare, cu o identitate foarte bine definită.

– Dacă ar fi să descrieți viața creștinilor ortodocși pe care-i păstoriți la Forli, cu un capitol sau o pildă din Evanghelie, la care v-ați gândi?

– Pilda fiului risipitor. Cred că fiecare dintre noi simțim, adânc ascuns în inimă, o vinovăție că am plecat. Deși avem justificări, avem explicații credibile și oneste. De fiecare dată când mă întorc acasă, însă, în România mă simt cumva, ca un fiu risipitor. Și cred că toți simțim așa. În plus, în parcursul duhovnicesc, fiecare dintre noi suntem, pe rând, uneori fiul risipitor, alteori fratele mai mare. Fiecare suntem fii care risipim averea Tatălui ceresc și, totuși, El ne așteaptă mereu să ne întoarcem acasă. Trăim adesea și în pielea fratelui mai mare, căutăm „dreptatea” și chiar răzbunarea, uitând să prețuim și să ne bucurăm de ceea ce avem.

– O să vă întoarceți într-o zi definitiv acasă, părinte?

– În ultimii ani, ne-am pus în pace noi cu noi și nu avem nimic de gând, dacă o să ne întoarcem sau nu, o să vedem ce rânduie Dumnezeu. Neavând copii, nici o alegere nu va fi dificilă, nu suntem legați de nimic aici, ne putem face bagajele oricând, dacă vrem să plecăm. Noi suntem români, dar mai mult acolo, adânc, în inimă, România parcă n-o mai găsim nici când ne întoarcem acasă, pentru că ne așteptăm să găsim neschimbată țara, așa cum am lăsat-o când am plecat. Dar nici țara nu mai e aceeași, nici oamenii ei. Încă nu m-am gândit unde să-mi pregătesc mormântul, dar parcă tot Acasă aș vrea. Acasă cu A mare, poate la o mănăstire de pe valea Arieșului, din Apuseni. Poate fi aceea singura întoarcere și ultima, Dumnezeu știe!